E cam târziu, ştiu, dar contrar aşteptărilor nu sunt obosită. Am plecat cu ploaia în cârcă (nu, n-are importanţă unde, important a fost doar pentru mine), posacă. Când plouă sunt posacă, n-am ce face, nu e vina mea. Îmi vine să mă ghemuiesc undeva, ca o pisică, şi să torc. Dar aproape niciodată nu-mi iese. Şi v-am spus că am plecat. Şi ploua al dracului de tare. Pentru prima oară în viaţa mea m-am bucurat că nu sunt la volan. Am stat în dreapta cu pepsi într-o mână şi cu gândurile în alta. Din când în când câte un tir mai arunca cu apă, apă multă, nu aşa, şi mă trezea la realitate pentru scurt timp.
Şi-am mers aşa, în linişte. Uneori o mai luau Paraziţii razna, apoi muzica s-a schimbat la o sută optzeci de grade – nu, nu fierbea. A devenit lentă şi moleşitoare. Tâmpitul de GPS a luat-o razna. Dar nu m-a interesat, nu şofam eu.
Şi aud:
– Tu mai ştii unde e X?
– Da.
– Ştii să ajungi acolo?
– Da.
– Păi şi?
– Păi şi ce?
– Zi-mi şi mie.
– Păi ce-s eu? GPS?
Şi linişte. Iar ploaie, dar mai calmă. Ademenitoare la somn. Ah, somn. Dar parcă nu mă trezisem chiar de aşa mult timp, totuşi…
– Ăsta m-a băgat pe interzis.
– Şi pe interzis ce are? Nu-i tot stradă?
Şi ajungem. Pe interzis. Cu ploaie. Muzică în surdină. Iar mie tot îmi venea să torc ca o pisică. Dar nu se face să torci în maşină. Nu se face pentru că nu se face.
Aşteptăm, că iar am ajuns la fix şi să nu fim primii ca data viitoare că iar or să ne pună să ne alegem masa. Păi n-am ajuns primii, dar tot ne-am ales masa 😀 Şi am aşteptat… ei, am aşteptat noi pe cineva, dar am dat de altcineva. Doamne şi dintr-o dată am început să râd. Am şi uitat că pot să râd aşa.
Ştiţi cum e de fapt? Exact când te aştepţi să cunoşti fiţoşi ţi se întâmplă pe invers. Şi doar mă ştiţi că sunt ciufută şi nu accept pe oricine în preajma mea, dar uneori am aşa un noroc de oameni mişto că mă mir şi eu. Şi da, am râs tare bine.
Concluzia: Aşa da, mă! Asta înţeleg eu prin a te distra.
Oana Stoica Mujea 