Am copilot, deci am

 

Plecai cu copilot la Deva si nu e Sgreader aşa cum se tot interpretează pe facebook. E altul. îi zicem L că nu contează nici cine, nici ce… important e că e. Sigur că puteam şi fără, mai ales că omul s-a plictisit în maşină. Aşa cum mă plictiseasc şi eu în dreapta, dar asta-i viaţa. Mişto, totuşi, e că am cu cine bea o cafea şi cu cine bârfi. Că altfel… cum ziceam, puteam şi singură.

Mno, acum sunt obosită. Sau băută, încă n-am stabilit cum. Da, am băut cu L, păi ce dracu’ era să facem…

A, da, sunt în Deva să-mi iau premiul. Asta trebuia să spun, dar din pricina lichiorului… deh, oamenii uită uneori ce e important. Aşadar mâine la ora 10 la Casa de Cultură, asta în cazul în care vă era dor de mine. Cu toate că am îndoieli profunde, dar şi astea or fi tot de la lichior. Important e că-mi e somn şi încă bine. Aşa că dacă sunteţi din Deva ne vedem mâine la 10 unde vă spusei. Dacă nu, mai aşteptaţi. Nu vedeţi că n-am timp? Sau sunt puţin ameţită?! Decideţi voi, io nu pot gândi.

Reclame

Descărcări emoţionale pe bază de mame

Ieri am făcut multe. Atât de multe că nici măcar eu nu sunt sigură că am reuşit să le fac pe toate. Întâlniri peste întâlniri începând de undeva la 9:30 dimineaţa, experienţe, ascultări, îndrugări, prietenii noi… de toate.

În scurta oră liberă avută, necondiţionată, am zis că dorm, dar de unde, n-am apucat să aţipesc decât o jumătate de oră că apoi gata, s-a dus. N-am mai putut şi gata. Aşa că am luat-o din loc să văd sala. Nu, doar am fost acolo la o cafea şi o salată destul de ciudată, dar cred că bună până la urmă. Încă nu sunt convinsă.

Ei bine, şi uite aşa văd eu spectacolul ce urmează.

Ea plânge la o masă din colţ. El se uită lung, ar vrea să o atingă sau cel puţin să-şi găsească cuvintele potrivite pentru a o încuraja. Nu înţeleg perfect ce se întâmplă, dar devin curioasă, aşa că mi se ascute auzul.

Ea zice la un moment dat: „nu te mai uita ca boul, uneori am nevoie să mă descarc emoţional”. Automat îmi dau seama că uneori şi eu simt nevoia asta, dar îmi iese atât de rar, poate pentru că eu nu ştiu să plâng. Sau trebuie să acumulez prea mult pentru a pica cumva o lacrimă.

El zice: „aş vrea să te ţin în braţe”.

Ea ripostează: „am nevoie să fiu singură, nu să fiu ţinută în braţe, urăsc să fiu ţinută în braţe”.

Atunci mă întorc să o văd mai bine. Nu, nu seamănă fizic cu mine deloc, dar parcă ar fi eu. Mă gândesc cu disperare că nici mie nu-mi place să fiu ţinută în braţe, aproape deloc şi aproape niciodată. Nu ştiu dacă e ceva în aer, dar uneori femeile chiar simt nevoia de o singurătate aproape apocaliptică. Aşa că o înţeleg. Îmi vine mie să-i zic lui: „las-o, frate, că are şi ea dreptul să plângă fără să fie futută la cap”. Dar el, nu. Nici gând să se lase încă vrea să o ia în braţe să o consoleze. Ea se ridică şi cu lacrimile curgându-i pe obraz, dar cu o privire de te băga în mormânt îi zice: „ţine-o pe mă-ta în braţe, că ea te-a învăţat aşa prost” şi dispare.

Ei, da, bravo, fată!

Sigur că am zâmbit iar el m-a văzut. Involuntar, cred, mi-a zâmbit şi el, fără urmă de regret sau jenă în priviri.

Trece pe lângă mine şi îmi zice: „aşa sunteţi toate”.

Iar eu dau replica: „nu, voi sunteţi toţi aşa, pentru că nu înţelegeţi că o femeie nu are nevoie doar de îmbrăţişări, ci şi de singurătate”.

Ridică din umeri şi pleacă. Prin pereţii de sticlă ai barului îi urmăresc cu privirea. Nu s-a dus după ea. A renunţat. Ea a rămăs pe o bancă plângând, el s-a suit în maşină şi-a demarat.

Şi mă gândeam, dacă ar fi să facem un studiu aprofundat, oare care dintre cele două sexe are mai multă nevoie de îmbrăţişări? Eu zic că celălalt, chiar dacă zeii nu vor să recunoască, sunt mai sensibili şi simt nevoia să ţină ceva în braţe sau pe cineva, ori de câte ori au ei impresia că viaţa e grea. Surpriză domnilor, viaţa e tot timpul grea, dar trece. Aşa că mai obişnuiţi-vă şi fără îmbrăţişări.