Partidul Vuvuzelelor din România

Nu, eu l-am gândit singură, singură. E partidul meu şi sunt dictator absolut. Avem siglă, avem Mogul, consilier prezidenţial plecat la Monaco ca să facă programa politică. Avem de toate. Dacă aş sta să le înşir v-aş plictisi.

După cum vedeţi de unii singuri, simbolul încătuşării este preluat şi în partidul Vuvuzelelor. Nu, nu îl concurez pe DD, nu de alta dar încă ţin la neuronul meu. O concurez, fireşte, pe doamna Udrea. Aşa că membrii partidului trebuie să strângă bani pentru genţi de firmă, costume de calitate şi măcar un Maserati acolo, să nu zică lumea că suntem săraci.

Sigur că aştept înscrierile în partid pe contul meu de facebook. De acum încolo doar simpli membri. Funcţiile sunt date pe pile şi pe bani. Cine a dat mai mult a rămas, cine nu… deh, aşa e şi în PDL, voi ce credeţi că noi nu ştim să preluăm lucrurile bune?

Se va promulga legea căsătorie pe cartelă propusă de Mogul aici şi vom băga gaze în sate. Votaţi Oana Preşedinte şi o să vă simţiţi mai în siguranţă. Creştem preţurile, micşorăm impozitele şi în final, la fel ca actuala conducere, de fapt, doar vă vom da ţeapă. Totul pentru binele conducătorului suprem… pardon, poporului. Îmi mai scapă şi mie că deh, unii măcar au zis-o cu subiect şi predicat că nu mai pot minţi încă şase luni. Promit că eu o să vă mint tot timpul. Nu veţi afla nici un minim adevăra de la mine. Totul pentru bine vostru, doar nu o să stresez poporul cu probleme minore.

Votaţi-mă şi veţi trăi… măi, totuşi cred că veţi trăi puţin mai bine ca în ziua de azi. Asta pentru că am aşa un suflet mareeeeeeeee. Puneţi mâna şi munciţi. Nu, nu dăm nimic sinistraţilor. Ei trebuie să ne dea nouă pentru că-i lăsăm să respire. Îi rog pe prefecţi să nu-şi întrerupă vacanţele, nu de alta, dar ar fi păcat să vină stresaţi şi să nu poată gândi cum trebuie. Să rămână unde sunt că şi aşa acasă e dezastru. Noi să ne „simtem” bine, restul ce mai contează.

Vuvuzelele cele mai tari! Vivat!

Planifică’ţi viaţa prin puterea gândului

Mai învăţ şi eu una, alta, că nu o să rămân tot timpul blonda clasei. Aşa că m-am apucat de învăţat chestii. Habar n-am cât sunt de eficiente, dar ca lectură sunt destul de relaxante şi în momentele de maximă – ba nu e maximă, dar pe acolo – încredere în tine ai impresia că poţi şi tu. Dar nu e chiar aşa de uşor.

Nu, nu vă spun încă ce şi cum. Mai întâi să mă lămuresc. Dar e cam aşa. Adică cam asta am învăţat eu:

Nu judeca pe nimeni indiferent de ce ar face – cam greu, nu? Mai ales că noi suntem învăţaţi să judecăm şi să judecăm şi să judecăm. Dar vă spun, că aşa zice nenea ală, dacă vă apucaţi să-i judecaţi pe alţii va veni şi rândul vostru. Şi asta n-ar fi nimic, dar vă stricaţi karma şi-i păcat de ea.

În momentul în care tu eşti împăcat cu tine însuţi, automat, şi cei din jurul tău vor fi împăcaţi cu tine. – Chestie care nu mă gâdilă cu nimic, ce treabă am eu cu cei din jurul meu? – Dar, la drept vorbind, împăcarea cu tine însuţi e o reuşită a ta. Mna, pentru asta trebuie să te cunoşti suficient de bine. Cine se cunoaşte atât de bine? Şi credeţi-mă e al naibii de greu să ajungi să te cunoşti tu pe tine la un asemenea nivel. Fireşte, nu e imposibil, dar greu.

Nu există coincidenţe, tot ceea ce ţi se întâmplă în viaţă se datorează felului în care gândeşti. Gândul e mai puternic decât orice pe lume, zice nenea ăla de-l citesc. Şi ştiţi ceva? Îl cred. Problema e cum te autoeduci să gândeşti ceea ce trebuie când trebuie? Adică îţi poţi schimba viaţa dacă gândeşti suficient timp că vrei să o faci indiferent care ar fi consecinţele şi durata. Aici e secretul. Dacă îţi pui ceva în gând, orice, trebuie să fii conştient că lucrul ăsta poate dura şi că va trebui să faci anumite sacrificii, dar rezultatul e garantat.

Mă întreb, dacă cinci milioane de oameni şi-ar pune în gând să scape de Băse, oare care ar fi rezultatul? E o chestie simplă, din punctul de vedere al lu’ nenea ăsta. În fiecare zi trebuie să te concentrezi o oră pe ceea ce îţi doreşti. E preferabil să desenezi pe un carton ceea ce îţi propui. Să elimini orice altceva din calea gândurilor tale şi să încerci să vizualizezi doar acel lucru.

Sigur că n-am răbdarea necesară pentru a mă juca în felul ăsta. Dar nu că e interesant? Dacă e să trăieşti cu adevărat ceea ce gândeşti, atunci n-ar trebui să fie atât de greu. Dar, din păcate, pentru minţile noastre obosite, stresate, chinuite, e un adevărat măcel.

Dap, cred că s-a lăsat Crina de meditat şi m-am apucat eu. A, staţi o clipă, Crina a apărut ca să dispară 😀 Vedeţi?, la ea funcţionează 😛

Până una alta eu zic să mai şi citiţi, cărţi nu bloguri. Că de aia s-au inventat cărţile, vă jur. Acum mă scuzaţi că am trecut de la romane la chestii ezoterice, dar nu mă pot abţine. Cărţile alea mă strigă. Ce să fac? Cum să le opresc? Nu pot şi gata. Mai rămâne să încep să şi cred în ele şi să mi se schimbe viaţa. Păi nu?

Să mă salveze şi pe mine cineva de mine

Nu, Mirela, nu sunt supărată. Adică nu pe voi. Sunt aşa, pe viaţă în general. De ce să fiu supărată? Numai că s-a dus cheful de blog. Acum am chef de altele, cum ar fi Anastassia.

 

Mă zbat de câteva zile să trec de partea cu Iolanda Ştireanu şi să ajung la Anastassia Marinescu. Nu de alta, dar ea se zbate undeva în mine în momentul ăsta, mai mult decât Lala. Şi cu toate astea, la drept vorbind, nu, nici n-am chef să ajung la Anastassia, pentru că aşa cum zice Ema, Anastassia e naşpa 😀 Aşa zice Ema. Şi dacă Anastassia e naşpa sunt şi eu. Înţelegeţi? Bine, mă bucur că nu.

Mai bine să vă trimit la Ada şi la Lucia pentru a afla ce am mai pus la cale ieri. Ţara am pus-o la cale, fireşte. Asta pe lângă literatura contemporană în vreme de criză. Noroc că la Ogrezeni nu s-a mărit TVA-ul, sper să nici nu se mărească. Lucia, să nu cumva să ceri taxă pe literatură, decât dacă, fireşte, banii sunt pentru dictator 😀

Încă n-am chef de blog. Încă n-am chef de nimic. Vremea asta e cretină la modul absolut. Se schimbă ca Băse, de la o sticlă la alta. Aşa că sssht, eu dorm pe mine. 😉

Cred ca omul asta e suparat pe mine :D

Păi aş fi vrut să spun că…

Loredana mi-a făcut… nu, i-a făcut Lalei… nu, i-a făcut Parfumului o recenzie foarte mişto. Deci na, citiţi şi voi că io am citit-o de vreo şapte ori.

Azi îl văd pe Geocer. Îs curioasă să văz cum îi şade cu mâna în ghips 😉 Sper că fain.

De două zile încerc să-i spun lui Crivăţ că e cu capul, dar n-am cui. Dacă n-am, n-am. Asta e.

Crina mă ucide cu nişte poze.

Darius a „divorţat” de Trexel şi uite ce-a ieşit. Mie îmi place, mai puţin încărcat.

Trebuie să mă întâlnesc şi cu Ivona zilele astea, dar a fost schimbare de planuri.

Pe plan editorial… habar n-am, o mai fi ceva, nu o mai fi. Îmi e lene. Vă jur. Am aşa o lene că nu am chef nici de mine.

Starea mea naturală se instalează again.

Ce am uitat? A, da. Vania iar mă face cu ou şi cu oţet. Să-i fie de bine.

Cella a trecut pe aici. Deci n-am mai fost în stare.

Am ajuns la concluzia că-mi place să fiu depresivă, măcar am cu ce-mi umple golul din creier.

Duminică mergem la Ogrăzeni. Lucia ne aşteaptă. Îi duc pe Ada şi Răzvan la „tranşat”.

Sper să fie şi GS, nu de alta, dar nu va fi funny fără.

 

Să trecem la politice.

Ţara se scaldă în căcat. Locuitorii sunt încântaţi şi-l mănâncă cu pumnul. Trăiască!

Nasu încă scoate fecale pe bot. Ei, acum depinde cu ce a fost hrănit în pruncie. Se vede, nu?

Lumea nu se schimbă, eventual se afundă.

Cică ar trebui să vină sfârşitul lumii, păi să vină azi că eu m-am săturat de ea.

Staţi calmi, guvernul nu şi-a luat-o în freză cu pensiile. Vor mări dările, nu-i bai. Găsesc ei cum să ne îngenuncheze.

Care ziceaţi că aveţi un job bun în afara ţării? Nu de alta dar scrisul nu mai rentează de când l-au impozitat ăştia. Să le fie de bine. Să scrie Boc cu Băse că eu nu am chef s-o mai fac în condiţiile date. Nu am de gând să plătesc pe creierul meu.

Şi cam asta e ştirea. Dragii mei, da, „Sărutul morţii” e ultima chestie pe care o voi mai scrie în viaţa asta. Mă reprofilez. Şi nu e glumă, e foarte serios. Atâta pentru azi. Am încheiat transmisia. Dacă vreţi să-mi spuneţi ceva abţineti-vă, n-am chef.

Sorry

N-am chef de blog, asta e.

Atat ma duce capul

E al dracului de greu să fii snob

Ei da, e greu. Acum mi-am dat şi eu seama. Cu toate că mereu m-am considerat a fi o snoabă fără cusur, mi-am dat seama că nu sunt nici pe jumătate cât ar trebui să fiu.

Ştiţi povestea stelelor Michelin? Da, e nenea ăla de are şi cauciucuri. Cum a început cu bucătăreala îmi e lene rău să vă povestesc. Dar vă spun doar atât: omul, după ce şi-a deschis „cauciucărie” a făcut un ghid şi în acel ghid a început să recomande şi restaurantele ce erau pe traseele lui. Şi aşa a ajuns să se bucătărească. Acum e mare chestie să mănânci la un restaurant cu stele Michelin. E o chestie de… prosteală, fireşte. De ce altceva?

Şi după cum ştiţi, ori ba, fui eu în Veneţia. Superb oraş. M-am îndrăgostit pe loc. Aş putea muri fericită acolo dacă ar avea şi altceva în afară de fructe de mare la masă. Dar te obişnuieşti. Asta e viaţa. Ce să-i faci. Doar suntem pe Adriatică, nu? Nu o să mâncăm porci. Logic.

În nebunia noastră (eu, tata şi Diana) zicem să mâncăm într-o seară la hotelul nostru, adică Metropole, al cărui restaurant deţine două stele Michelin. Că toţi or zis că e grozav. Mna, grozav. Fu, că deh, am râs de i-am molipsit şi pe serioşii ospătari. Trebuia să destindă cineva atmosfera că nu se mai putea.

Şi uite cum vine seara cu pricina. Şi ne aşezăm la masă, iar duduia – foarte profesionistă – ne recomandă să luăm meniul surpriză cu unsprezece feluri. Bine. Acum ce aveam de pierdut?

Ne aduce primul fel şi ne explică cu seriozitate sporită ce avem acolo. Jur că semăna cu şamponul. Ba chiar avea şi gust. Amar ca viaţa. Deci de nemâncat. Aşa că n-am mâncat. Noroc că la început ne-au adus pâine făcută de ei – o minunăţie – iar la pâine îţi dau un bol de ulei de măsline (aşa am aflat şi eu că cu cât e mai verde uleiul cu atât e mai natural). Pâinea se înmoaie în ulei. Da, ştiu, sună aiurea, dar are un gust fascinant. Bun. Deci am trecut de primul fel. Ceva spume de peşti 😛 Îl aduce pe al doilea. Nu mai ştiu ce era. Ceva cu caracatiţă şi puii mei. Bun. Chiar delicios. Acum nu vă închipuiţi că era foarte mult. Era atât cât să pricepi că bucătarul e un designer deosebit. Adică mai deloc în farfurie.

Şi tot aşa până la felul şapte. Adică peşte cu dulceaţă. Peşte cu sos nu ştiu de care, etc. Bun. Vine felul şapte, asta după două ore de stat la masă. Tipa serioasă ne explică ce mâncăm. Eu n-am mai rezistat şi am pufnit în râs. După mine şi Diana. Tanti aia mai întreba şi dacă vrem piper. Voiam orice numa să ne lase dracului. Şi de acolo a fost un râs continu.

Cel mai mişto a fost când ne-a adus o jumară de porc cu crustă de ciocolată şi cinci bucăţi de mazăre… dar, atenţie, tăiate pe jumătate. Nu ne-au lăsat să pozăm, dar Diana a reuşit să facă câteva pe ascuns. Acum aştept semne de la ea să facem schimb de poze.

La final ne-au adus cărbune. Da, cărbune. Nici eu, nici Diana, nu am îndrăznit. Dar tata da. A gustat. A zâmbit, apoi i-a căzut faţa. Vă daţi seama că am leşinat de râs în restauranul lor luxos cu două stele Michelin.

Şi aşa am pierdut trei ore jumate din viaţă la masă. Sigur, a fost o experienţă. Bine măcar că ştiu să nu o mai repet. A fost o experienţă brutală cu mult, mult râs 😀

Deci e al dracului de greu să fii snob. Mi-am dat demisia din funcţia asta. O puteţi prelua voi că eu n-am nici un regret. Sunt prea chinuiţi snobii ca să am pentru ce să-i invidiez. Aşa că n-au decât să o ţină tot aşa. Eu mă simt al dracului de bine în pielea mea.

Noroc că la micul dejun ne-au dat ouă ochi, altfel cred că m-aş fi sinucis în cele din urmă. Eh, dar ce frumos e să mori în Veneţia. Să te ducă gondola pe apă şi gondolierul ăla musculos (uhhh, mamă, ce bucăţi) să îţi cânte ceva care să te ducă pe lumea cealaltă.

Staţi, staţi, staţi… înainte de-a mă sinucide pe gondolă, aş prefera să joc un tabinet cu gondolierul 😀 Gata, mi-am revenit. E nasol, de câte ori mă gândesc la alea două stele Michelin o iau pe arătură.

Asta fu experienţa stelelor mele. Dar una peste alta, Veneţia e una din marile mele iubiri. O ador.

 

 

  Camera mea 😀

 

 

 

 

  Spitalul public, frate!

 

 

 Aici se mananca genial, dar nu e pe traseul turistic 😉