Cam ce face un om răcit

Da, ştiu, de obicei ăia de răcesc stau în pat, beau ceai, iau pastile sau din astea. Banale. Eu nu pot fi banală când răcesc, aşa că m-am dus am mâncat o îngheţată şi am băut două doze de pepsi reci, reci. Să ştiţi că durerea din gât parcă m-a mai lăsat.

Am vrut să mă duc la bunică-mea, dar nici chiar atât de nebună nu pot fi. Pentru că toate cele erau prea moi pentru a face treaba asta, evident că am renunţat şi am ales patul. Şi ştiţi cum e când te bagi în pat şi te dor tăte, tăte. Primul meu gând a fost să dorm, dar am zis, neah… asta vrea şi răceala să adorm ca să pună stăpânire pe creierul meu – a se observa că sunt paranoică 😀 – aşa că m-am apucat de Larsson, şi dăi, şi citeşte încet, încet, ajung pe la pagina 710. Bun. A, staţi calmi, de la 400 şi ceva. Nu era de la prima.

Şi tot cetind eu aşe îmi amintesc că într-una din cărţile alea de psihologie practică, psihologul le recomanda pacienţilor să facă următorul exerciţiu cu ei înşişi. Să ia o foaie de hârtie şi să-i scrie sinelui. Ehe, Doamne, ce mai monumente de sincerităţi ieşeau de acolo. Şi îmi amintesc că pe vremea când citeam cartea aia chiar am fost tentată să fac exerciţiul, dar mi-a fost prea lene. Azi nu. Azi nu mi-a fost deloc lene, că doar sunt pe moarte, iar atunci dispare orice sentiment de lene. Pentru că eu sunt într-o continuă competiţie cu propria-mi persoană. Nu mă întrebaţi de ce. Presupun că mă urăsc suficient de mult.

Dar revenind la ale noastre. După cum ziceam mă apuc eu şi încep să-mi scriu mie. Eheee, Doamne… nu, credeţi-mă că nu vreţi să ştiţi. Chestia asta funcţionează. Dar trebuie să fiţi pregătiţi să vă vedeţi aşa cum nu v-aţi văzut niciodată sau cum n-aţi vrut să vă vedeţi vreodată. E dureros, dar până la urmă liniştitor. Oricum nu v-aş spune, dar trebuie să recunosc că am rămas şocată de mine. Dar, pe de altă parte, e perfect adevărat ce am scris eu acolo despre mine. Chiar aş fi curioasă să văd ce-ar zice un psihiatru citind 😆

Şi cam asta face un om care ar trebui să zacă. Dar nu pot, eu vreau la sală 😛

Reclame

Păi şi ăsta e un adevăr

Da, de cele mai multe ori, cei mai mulţi oameni mă plictisesc, iar în momentul ăla risc să devin apatică, apoi indiferentă, apoi… hmm, total nepăsătoare. Vorbeam eu cu mine ceva mai devreme, că doar nah… bine, cred că era şi Lala, că doar trebuia să aterizeze cu un elicopter în Croaţia, de parcă ar mai conta… mă rog, şi zic că-mi ziceam eu aşa că sunt zile în care mă trezesc complet plată. Nu, nu e cuvântul corect. Dar am momente în care rămân goală. Fără nici un sentiment. Nimic. Nici o tresărire. Nici o spaimă, nici o bucurie. Cam aşa mi s-a întâmplat şi când am vrut să intru deliberat cu maşina într-un nene care m-a enervat tot drumul. Nu, când am vrut să intru în el nu mai eram nici nervoasă, nici fericită, nici măcar adrenalina nu pompa pe undeva prin mine.

Nu ştiu dacă norocul a fost al lui sau al meu, dar nici asta nu contează, doar că omul mi-a ghicit – dracu’ ştie cum – intenţia şi a zbughit-o. În vremea aceea, fiind aşa cum v-am zis, fără nici un sentiment care să se scurgă prin mine, nu mi-a păsat, dar în alte condiţii, de nervi să zicem, l-aş fi alergat şi l-aş fi buşit fără să ţin cont de nimic.

Dar cum am ajuns de la ce spuneam aici? Incoerenţa de la ora unu noaptea pesemne.

Să vedem.

Ziceam că de cele mai multe ori oamenii încep să mă plictisească. Adică nu că i-aş prefera pe cei imprevizibili, dar nici pe cei previzibili. Când deja pot anticipa cu cel puţin un minut înainte ce va face celălalt devin lipsită total de interes, respectiv sentimente în ceea ce-l priveşte – şi nu vorbesc aici de iubiri pasionale sau eu ştiu ce dracu’ le mai poate trece unora prin cap.

De exemplu mă plictisesc teribil oamenii cu mentalitate de muncitori cu trei clase care vor musai să-şi dovedească geniul. Degeaba le explici că ei sunt ceea ce sunt, că nu e nimic rău în asta, că deh, nu toţi sunt aşa sau aşa, dar nici că e cazul să încerci să fii altceva. Nu, n-ai cu cine. Ei o ţin pe a lor, că au mai multe facultăţi în cap decât la stat sau la privat, fiecare cum s-a descurcat. Mai sunt ăia de tot vai mama lor rămân şi cu zece facultăţi, dar au impresia că dintr-o dată li s-a mărit creierul. Ei, lasă-mă! Şi, fireşte, sunt cei care încep să te calce – adică să mă calce – pe coadă. Ăia de te bat la cap, de te stresează, de au impresia că întreaga lume face, aşa, un ocol numai pentru ei. Şi că totul e pentru ei, dar nimeni nu-i înţelege.

Io nu mă mai vait, că n-am de ce. Dar trebuie să recunosc, de cele mai multe ori îmi pierd interesul pentru oameni. Mai ales pentru cei care nu sunt spontani. Şi dacă mi-l pierd, mi-l pierd. Pesemne că pe majoritatea îi tratez ca pe nişte obiecte, dar majoritatea chiar sunt. Adică dacă văzurăţi greva românilor puteţi trage singuri concluzia.

Şi în cazul ăsta nu mai ştiu cum să mă apăr eu de mine. Încerc, zău că încerc să-i plac pe toţi şi că încerc să nu-mi pierd interesul în ceea ce-i priveşte, dar să mor dacă ştiu cum. Că mi se pune aşa dintr-o dată şi n-am ce face. Mă lasă rece.

Ori încep eu să devin tot mai rece pe zi ce trece? Acum mă apuc iar de citit cărţi de psihologie? Mno, nu că mi-ar arăta vreun drum secret, dar… în fine, presupun că e o problemă doar a mea şi că n-am ce face.

De ce vă spun toate astea? Pentru că acum vreo juma de oră tocmai am realizat eu cum am stricat o prietenie de vreo 14 ani, doar pentru că mi-am pierdut subit interesul. Şi zău că nu mă mai interesează să mă uit înapoi. Oare devin un soi de diavol? Pesemne că da, dar sinceră să fiu n-am nici un sentiment în privinţa asta. Din nou, sunt rece. Dar încă n-am murit, scuze dacă vă bucuraţi că aţi scăpat.