De ce nu îmi e dor?

Da, aici vom merge fix marţi, la orele zece ale dimineţii. Cu bagaje, laptopuri – fără telefoane, eu – rupţi puţin de realitate.

Dar de ce nu îmi e dor? Nu ştiu să vă spun. Nu am nici o tresărire. Nici un sentiment. Plec, plec şi ce? Adică o să stau la soare, o să mănânc, o să dorm şi, din păcate, o să fiu târâtă la cumpărături de mama. Anul trecut mă extazia numai ideea, acum… hmmm. Nu simt. Totuşi nu e ca şi cum n-aş vrea, doar că n-am nici un fior de genul „ce bine, plec în Antalya”. Nu l-am avut, fiorul, nici când am plecat în Italia. Cred că am uitat eu să mă mai bucur.

Sau nu ştiu, am sentimentul că deja îmi e dor de casă. Ce o fi în capul meu, precis, nici cel mai mare psiholog al vremurilor astea n-ar putea spune. Eu nici atât. E drăguţ, dar nu îmi e dor. Cu toate că, uneori, sinceră să fiu, mă amuză gândul că o să-l revăd pe Izet. O să vă spun eu cine e Izet după ce-l revăd şi poate că mi-o veni şi cheful.

Acum vă las, e sâmbătă, doar nu staţi să citiţi pe bloguri când e vreme de plajă. Ar fi păcat, zău aşa. Dar mie cine-mi spală maşina? A, nimeni, ce bine. Mai bine dorm.

Reclame

Domnilor naşi!!!

În atenţia domnului Billy Idol Ciutacu şi a părinţilor domniei sale.

  Billy

S-a stabilit că finul tău, domnule Billy, se va numi Thomas Silver. Ştii tu, Thomas ca în pisicile aristocrate – cu ocazia asta mai ascultăm şi noi jazz. Acum el este mic şi nevaccinat, dar l-am pus să îmi promită următoarele: imediat ce va face trei luni de existenţă şi va învăţa să meargă cu tramvaiul, minunatul Thomas Silver – acum clar că nu o să îi iau maşină de la trei luni, aştept să facă şi el un an, dar sper că după accepţi să venim cu maşina că totuşi – va veni cu ploconul, respectiv: gladiole, portocale, curcan şi damigeana cu dop de ciocălău (pe tramvai). Toate astea vor fi îndeplinite aşa cum a cerut cel pe care îl ai în grijă – încă vorbesc cu Billy, da?

Ca dovadă că va fi un fin bun, Thomas a decis ca în următoarele săptămâni să îi arate naşului primul său gest de dragoste, afecţiune şi mituire.

Acestea fiind zise, îl întrebăm pe naşu dacă are obiecţii în privinţa numelui şi îi arătăm câteva poze cu boticul nostru superb.

😀

 

 

Ultimul episod

Dap, s-a finalizat Inocentul? O fi bine să zic „finalizat”? Adică, am văzut că dacă te apuci şi zici din astea, nu le sună bine unora. Iar eu mă gândesc să-mi sune mie sau să le sune lor?

Acum că s-a terminat foiletonul parcă îs un pic tristă. Adică abia aşteptam să-l termin, ca apoi să îmi pară rău. O să-i simt lipsa. Mulţumesc, Loredana! Loredana l-a făcut PDF şi îl puteţi descărca. După ce-l citiţi îmi puteţi trimite banii la… 😆

Bine, gata.

Adevărul e că nu sunt în toane prea bune. E vorba de cap. Nu, nu mă doare, doar că e el negativ. Tâmpit de negativ.

Azi am realizat cu Ivona nişte lucruri frumoase. În străfundul sufletului meu dansez de fericire, dar capul… Oricum, sunt chiar bucuroasă că am reuşit aşa ceva. Adică că vom reuşi. Acum, cel puţin, pot să văd ceva spre viitor. Noroc că am avut cu cine pentru că nu oricine e deschis spre nebunie pură 😀

Tot acum îl anunţ pe Mircea Pricăjan că da, adică că voi avea ceva de spus pentru Suspans.ro. Până duminică. Îmi cer scuze că am cam întârziat lucrurile, dar tot capul e de vină. Şi cum nu mă pot despărţi de el, asta e. Îl păstrez că nu am de ales.

Dacă tot suntem aici o să vă spun şi asta: de pe 1 august voi avea un articol pe săptămână în Feminis. Le mulţumesc că m-au contactat şi mi-au dat de gândit.

Tot azi, că azi a fost zi de zis „tot azi” 😀 , m-am întâlnit şi cu Cristian Gheorghe. Noi ne-am mai văzut la Bookfest, dar acum ne-am văzut şi mai bine. Ştiţi, Cristian se ocupă şi de Cantina Socială. Am gătit şi eu pe acolo. Fireşte, apoi au murit toţi cei ce au mâncat, doar Piţi a supravieţuit. Doar v-am spus că a făcut-o.

Tot azi, da, că toate sunt azi, doar v-am zis, Vania a continuat cu celălalt Inocent.

Tot azi Griska a zis ca-i place de Piţi.

Tot azi am condus de am făcut băşici în tălpi… asta nu cred că era de interes naţional…

 

Aaa, dar să vă spun, că totuşi ceva tâmpit de negativ, dar cumplit de funny tot s-a întâmplat. Bine, funny acum că sunt acasă, atunci n-a prea fost.

Blonda de mine pleacă de acasă, pe autostradă – nu la produs că aveam bani, poate mâine – cu gândul că bagă motorină de la km 30, ca de obicei. Dar muzica bum, bum, blonda cânta, sula motorină că am uitat. Pe la jumătatea autostrăzii, tot blonda de mine, îşi dă seama că e groasă. O sută nouăzeci la oră şi motorina cam scădea. Eh, am zis, asta e, nu-i bai, vine Agipul imediat. Bine, el a venit, eu am oprit. M-am dus ca o lady la pompă şi i-am făcut semn „sclavului” să vină să mă ajute. El îmi rânjeşte ca un… să nu zic, şi zice: „S-a oprit curentul”.

Mno. Disperată, de data asta cu o sută douăzeci la ora, să scot consum bun, nu?, merg spre următorul peco şi ultimul. Nu. Nici acolo curent. Tot cu o sută douăzeci rulez până în Bucureşti. Nici de muzică bum, bum nu mi-a mai ars. Ceea ce s-a văzut că având magazie cu şase cd-uri, la un moment dat muzica ajunge la Mădălina Manole. În alte ocazii aş fi schimbat imediat pentru că, la drept vorbind, soarta ei m-a cam impresionat, dar în situaţia dată nici n-am auzit-o. Bun. În Bucureşti mă duc la Petrom, bag motorină şi încalc vreo sută şi ceva de reguli de circulaţie. Dar nimeni nu m-a claxonat, nimeni nu m-a înjurat, ba din contră. Poate că se citea pe mine panica.

Asta da situaţie stupidă, să ai peco la dispoziţie dar să nu fie curent. Acum mai bine îmi culc neuronul ăla cu gânduri negre. Mâine va fi mai bine… sau nu.

Dezbatere publică: Care e scopul?

Să vă povestesc. A fost odată… nu, nu ca niciodată, că  s-o mai fi întâmplat.

Cu mulţi ani în urmă când m-am măritat eu, persoana de faţă, am plecat de la mama cu o tigaie – pierdută în negura timpului – şi o pernă – statornică. Pentru că, la ora respectivă, dar şi la ora asta, am făcut o regulă. Fiecare cu perna de la mă-sa. Şi orice ar fi, dar orice ar fi, pernele nu se schimbă. El, fireşte, a venit cu pisica. Pe vremea aia un pisoc mai mult, dar destul de… naşpa.

M-a alergat o săptămână. Cum mă prindea singură în casă cum voia să sară la jugulară – ciudat lucru fiindcă toate pisicile mă iubesc. Ei bine, într-o zi am pus mâna pe el şi i-am dat de m-a ţinut minte. Ba chiar l-am şi muşcat de ureche să vadă cum e. De atunci am învăţat să convieţuim, la modul că ne ignorăm cât de mult putem. Cu toate astea Piţi a căpătat şi el o pernă la mijloc.

Au trecut anii iar noi am supravieţuit, adică eu cu Piţi. Uneori ne-am înţeles, alteori ne-am ignorat, de cele mai multe ori nici n-am ştiut unul de existenţa celuilalt. Iar cel mai constant lucru pentru creierul meu a rămas perna de la mama.

Eh, perna. Să vă povestesc că e o întreagă idilă. Da, o idilă. Ea mă aşteaptă în fiecare… zi, noapte, când am eu chef. Acolo, pe perna aia îmi las neuronul liber. Îl las să zburde, să se elibereze de toate şi toţi. Bine, e drept, uneori se mai şi încarcă, probabil atunci când e perna în perioada aia a lunii. Dar perna, cum ziceam. O iubesc, mă iubeşte. Ce mai, o relaţie stabilă bazată pe linişte, dragoste şi respect.

Dar cum nimic nu durează la infinit, iată că propria-mi pernă… Oh, da, mă înşeală.

Şi totul s-a întâmplat când am venit din Italia.

Era o zi frumoasă de vară şi stelele străluceau pe cer. Era frig ca dracu’, la drept vorbind. Ei bine, şi zic să pun şi eu capul pe pernă când îmi dau seama că a fost violată, maltratată, supusă unor perversiuni greu de imaginat. Şi toate astea le-am ştiut imediat ce-am văzut părul de pisică. Nu, n-am chemat poliţia şi nici medicul. Am îngrijit-o eu. Dintr-o dată ne-am dat seama că ne avem una pe alta şi că nimic nu ni se mai poate întâmpla. Îi jur să nu o mai părăsesc.

Dar nu, violul continuă cu mine de faţă. Animalul, şi nu vorbesc de Sgreader, în mijlocul nopţii, hop în capul meu respectiv pe perna mea. Că a fost hop, a fost hop, dar începe să mă împingă cu labele ca să-mi iau dovleacul de acolo.

Băi nene, stai aşa. Proprietate privată. Înţelegi? Înţelegi? Nu, fireşte că nu înţelege. Bine, până la urmă am scăpat de pisică, dar numai în noaptea aia, căci, de atunci, doarme doar în capul meu. Cum mă simte că mi-am întins globul pe pernă, oriunde ar fi, orice ar face, zbang, în capul meu. Acum dracu’ s-o ia de treabă, m-am obişnuit şi cu manage a trois, doar că torturile nu se opresc aici. Nu. Pentru că el, adică tovaruşul Piţi, când îţi e lumea mai dragă începe: lip, lip, lip, fix în capul tău. Se foieşte, se învârteşte, dar nu, nici asta nu e cel mai rău. Groaznic e atunci când visează şi începe să urle în somn şi să dea din labe. În capul meu, pe perna mea. Şi de cele mai multe ori renunţ la pernă pentru a putea avea o noapte liniştită. Pe care oricum nu o am, dar cui dracului îi mai pasă?

Acum, eu am trei dileme legate de subiect.

Unu roman: să fi auzit Piţi când mi-a zis doctorul să dorm fără pernă – pentru spondiloză – şi să vrea să-mi facă un serviciu?

Doi roman: se spune că pisicile dorm acolo unde e energie negativă. Să fie ceva în neregulă în capul meu?

Trei roman: mă urăşte atât de mult că a decis să treacă la înnebunirea adversarului?

În urma acestor informaţii vă rog să analizaţi şi să trageţi o concluzie. Dacă aveţi chef, desigur.

Dacă e paranghelie, să fie. Zic!

Nu mi-am pus rochia de gală, după cum vedeţi. Dar am aranjat şampania şi am adus prăjiturile. Fripturi nu ştiu face, dar s-o găsi cineva mai în domeniu care să dea o mână de ajutor.

Eu n-am crezut că e adevărat, că în Satu Mare cineva schimbă prefixul, dar fanele înrăite mi-au scris şi mi-au zis că dacă nu încep cu melodia asta am pus-o. Eu n-am înţeles cu cine am pus-o, dar or şti ele. Poţi contrazice nişte fane înrăite?

 

După ce m-am informat prin vecini am aflat că e adevărat. Aşa că am zis să pregătesc petrecerea. Cine o vrea să vină e primit, dar să aducă muzică şi mâncare, băutura o dau eu. Staţi aşa. Şi sărbătoritul ce mai dă. M-am răzgândit. Băutura o dă el.

 

Eu vin cu melodia de început. Să dansăm zic! A, da, pe cine sărbătorim…

 

La mulţi ani, Darius!

Aşa şi?

Primesc, primesc, primesc. Deci primesc de toate. De la povestiri de o pagină, la manuscrise veritabile. Uneori mi le trimit autorii, alteori editura. Uneori, ce tâmpită, le cer chiar eu.

Şi uneori, aşa cum ziceam, reprezentanţii de vază ai unei anumite edituri îmi zic să şi citesc. Adică manuscrise.

Citesc manuscrise în diagonală. De obicei mă interesează sinopsisul şi „râul lin” al frazei. Adică cum curge fraza. În sinopsis, dacă domnul autor vrea să-l facă, că dacă nu vrea nici eu nu mă chinui să deschid manuscrisul, afli povestea. Dacă o aflii. Că unii îţi spun cât de mişto au scris ei cartea. Povestea, aia mă interesează. Oamenii nu vor să priceapă că nimeni, dar absolut nimeni nu va sta să citească şapte sute de manuscrise pe an sau câte or fi. Că nu e nimeni atât de nebun, de sadic, de, de… Deci nu. Iar sinopsisul reprezintă povestea romanului: început, acţiune, sfârşit, în câteva cuvinte. Ca să ştie idiotul ăla de se încumetă să deschidă manuscrisul ce şi cum. Şi să aibă şi el posibilitatea să studieze mai lejer, că, de obicei, dacă ăla nu are sinopsis, nu prea ai nici o şansă să fii publicat, că nu-şi pierde vremea.

Dar nuuu, eu îs mama proştilor, ca să nu zic mai rău. Dar sunt atât de proastă că mă mir şi eu.

Deci primesc manuscrisul ăsta – adică ăla – acum vreo lună. Nu-l deschid că mi prea lene, iar mie când îmi e lene nu mă urneşte nici dracu’. Poate să vină el din iad cu tot cu suită. Mi se fâlfâie regeşte. Dar zilele astea decid să-l deschid. Ok, fraza curge. Vorbele curg. Cuvintele curg. Totul curge, dar unde e, bre, povestea. Deci n-am citit decât nişte fraze. Frumoase, da, dar nu au nici o legătură cu nimic. În treizeci de pagini a apărut un singur personaj care dispare după vreo cinci pagini şi nu mai apare. Dar râul, ramul… ăla e. Aşa şi? Cui îi pasă?

Mno, cartea e scrisă foarte bine. Construcţia frazei profesionistă. Dar se întâmplă ce? Nimic. A, bine. Şi se vinde cui? Babuinilor? Ălora de s-au retras în munţi şi au timp de citit şi de respirat fraze?

Oamenii n-au înţeles că trăim în epoca comercialului? În epoca timpului care nu mai e el timp, vorba cuiva. Deci nu. Eu nu zic că nu or fi trei amatori de aşa ceva. Dar totuşi sunt trei. Adică trei. Dacă autorul îi găseşte scoatem trei cărţi şi le vindem ălora. Ce rost are să-şi bată cineva capul cu râul, ramul… şi un personaj care apare în cinci pagini din treizeci? Eu una zic că nu are. Dacă altcineva e interesat să-mi de un mail. Vând autor cu tot cu manuscris. Ba nu, îl dau gratis.

Şi ştiu pe cineva, dar nu dau nume, care o să spună că e „naşpa”. Mno, ştie ea ce ştie când chiar ştie 😉

Acum după ce m-a enervat acest manuscris, să nu se mai aştepte careva că cel puţin două săptămâni mai deschid vreunul. Mai am şi eu treaba mea.

 

PUBLICITATE PLĂTITĂ DE STAT:

Weekend-ul viitor la Tritonic toate cărţile, dar absolut toate, au reducere de 35%. Dar numai în weekend. Aşa că fiţi pe fază şi comandaţi. Vedeţi că numai pe site sunt reducerile. Aşa că nu daţi iama în librării cu pistoalele la vedere, gata să ucideţi vânzătoarele că nu vă dau cărţi Tritonic cu reducere.

Mno, să nu mai ziceţi că lectura e scumpă. Nu ştiţi cum e în Italia de scumpă, dar ăia tot citesc. Noi nici cu ele aproape gratis nu ne încumetăm. Să nu cumva să ne crească nivelul de inteligenţă că ar fi mare păcat.

 

Acum vă las că deja mă simt plouată. Nu mai am chef nici să scriu, am numai râul şi ramul în cap.