De ce nu îmi e dor?

Da, aici vom merge fix marţi, la orele zece ale dimineţii. Cu bagaje, laptopuri – fără telefoane, eu – rupţi puţin de realitate.

Dar de ce nu îmi e dor? Nu ştiu să vă spun. Nu am nici o tresărire. Nici un sentiment. Plec, plec şi ce? Adică o să stau la soare, o să mănânc, o să dorm şi, din păcate, o să fiu târâtă la cumpărături de mama. Anul trecut mă extazia numai ideea, acum… hmmm. Nu simt. Totuşi nu e ca şi cum n-aş vrea, doar că n-am nici un fior de genul „ce bine, plec în Antalya”. Nu l-am avut, fiorul, nici când am plecat în Italia. Cred că am uitat eu să mă mai bucur.

Sau nu ştiu, am sentimentul că deja îmi e dor de casă. Ce o fi în capul meu, precis, nici cel mai mare psiholog al vremurilor astea n-ar putea spune. Eu nici atât. E drăguţ, dar nu îmi e dor. Cu toate că, uneori, sinceră să fiu, mă amuză gândul că o să-l revăd pe Izet. O să vă spun eu cine e Izet după ce-l revăd şi poate că mi-o veni şi cheful.

Acum vă las, e sâmbătă, doar nu staţi să citiţi pe bloguri când e vreme de plajă. Ar fi păcat, zău aşa. Dar mie cine-mi spală maşina? A, nimeni, ce bine. Mai bine dorm.

Reclame