Ştiu…

Ar trebui să scriu ceva că de aia mi-am făcut blog, nu? Da. Aşa ar trebui. Dar nu mai am timp. Sunt în trepidaţii. Trebuie să termin un manuscris, repede. Mult prea repede. În timp ce-l scriu trebuie să fac şi puţină documentare. Mai am de citit manuscrise. La dracu’, mai am. Mai am de făcut nişte treburi reale. Da, şi astea. Şi câte or mai fi de făcut. Aşa că iertare. Nu am timp de blog momentan.

Reclame

Rezumat

A trecut încă o săptămână. A început chiar mişto cu domnul de companie la film. Asta v-am zis? În aceeaşi zi am primit o veste proastă şi m-am încărcat emoţional cu o problemă care nu îmi aparţinea, dar să mor dacă nu mi s-a părut că-mi aparţine. M-am detaşat în cele din urmă.

Am fost să-l văd pe Pufo cu nepoata mea. Ceea ce a fost relaxant.

Apoi, din pricina unei neînţelegeri, mi-a sărit muştarul. Am avut nervi, mi-a trecut pofta de lucru, în fine, nebuneală.

M-am reîntors la Pufo, acolo erau şi naşii lui. Am pus ţara la cale. Naşa a făcut poză cu Pufo. Acum trebuie să-i facă trusoul pentru că miercuri copilul vine acasă.

Am făcut planuri, multe planuri cu multă lume. Cred că am obosit făcând atâtea planuri 😀 Dar ştiu că unele vor ieşi. Altele vor fi chiar cool. Mă rog, pe parcurs o să aflaţi şi voi de ele. Încă nu se face să spun, că nu se face. Încet, încet.

Am început să prind aripi. Să merg spre independenţă, profesională, fireşte.

Am reuşit chiar să trag şi concluzii. Ceea ce mi s-a întâmplat rar în ultimul an. Dar iată că până la urmă…

Am avut aşteptări şi de altă natură. Dar nu le mai am, pentru că mi se par neimportante. Orice ar fi într-o privinţă Lala are dreptate, care e acea privinţă nu vă spun.

Am avut aşa o săptămână de sus, jos, sus, jos. În fiecare zi a fost câte unul care mi-a dat în cap şi altul care m-a ridicat.

Şi mi-a mai plăcut ceva săptămâna asta. Pentru prima oară nu m-am mai enervat când oameni pe care nu-i cunosc mi-au cerut ajutorul. Am ajuns la concluzia că îmi face plăcere să-i ajut. Sigur, unul dintre ei, dacă nu toţi, la un moment dat, îmi vor da la gioale să mă satur, dar nu mă pot abţine.

Cam asta a fost săptămâna mea. Nebună, prea puţin liniştită. Cu rele, dar cu mai multe bune. Şi atunci când ai prieteni lângă tine să te descarci e perfect.

Bine, pe unii nu i-am avut lângă mine, dar asta nu înseamnă că nu i-am terorizat telefonic 😀

Eheee…

Am multă treabă

Aşa că vă scriu repede şi fug.

 

Zilele astea „am citit”. Adică Oraşul a citit. M-am trezit, fără să vreau, vorbind la microfon, chiar când alergam după Sifilica şi Epistole să-i duc la un restaurant decent că oamenii erau morţi de foame. La mulţi ani încă o dată, doamnă!

 

După ce Cangurul şi-a început cariera de domn de companie, acompaniind o prietenă, măritată că şi el e însurat, la o nuntă. Pentru că soţul prietenei era ocupat, mi-am zis să profit şi eu de acest nou Cangur, aşa că l-am târât cu mine la film: „Ucenicul vrăjitorului” pentru cei interesaţi. Şi am decis, cu obstinenţă să o comitem din nou. De data asta domnul de companie mi-a zis să mă chinui să nu mai întârzâii. Mi se pare corect.

 

Aşa ieri am ajuns la pisici. Multe pisici. Una e a mea, fireşte 😀 Şi da, sunt mândră de ea până-n măduva oaselor. Frumosul de el. Dar şi celelalte sunt superbe. Băiatul meu va merge la concurs pentru că e un exemplar superb. Vă spun, superb. Cu lăbuţe, cu punctuţe, cu tot ce-i trebuie. Şi să vedeţi ce cap mic şi rotund are, superbitatea.

 

Acum am treabă. De data asta pentru mine. Şi multă. Noroc că m-a trezit Candice, că iar dormeam până mâine şi se ducea pe apa sâmbetei toată treaba mea.

 

Am încheiat transmisia.

Dintr-o dată…

Am obosit şi mă simt de parcă aş avea şaizeci de ani. Mă plâng din orice, eu la mine. Nici măcar nu mai încerc să-mi spun ceva plăcut. Mă distanţez. Simt nevoia să mă odihnesc, dar nu ştiu cum. De fapt, simt nevoia să-mi recapăt vitalitatea, dar nu mai am forţă să ajung până acolo. Aşa că nu vă suparaţi, dar o să dispar din nou.

Eu şi cu mine…

… la film

 

Am decis, pe nepusă masă, că azi mă duc la film. Nu puteam să aleg decât unul cu Angelina Jolie – şi nu, nu mă plăteşte Cinemax-ul să-i fac reclamă, o fac de bună voie.

Bine, mă duc la film, îmi iau un bilet şi ca de obicei sunt întrebată dacă am carnet de student. Zâmbesc. De data asta chiar am zâmbit. Sigur că aleg un rând doar pentru mine, că doar sunt singură şi vreau să mă lăfăi. Popcorn, cola şi gata filmul.

Trebuie să recunosc că americanii ăştia chiar au imaginaţie când vine vorba de KGB. Dar staţi să vă povestesc.

Biata Angelina, adică agentul CIA Salt, după ce e supusă unei torturi înfiorătoare, parcă prin Korea, se întoarce acasă. Fireşte, agent secret, cum altfel? Se îndrăgosteşte, se căsătoreşte, iar viaţa ei parcă e mai calmă, asta până când apare rusul şi povesteşte despre programul rusesc. Zeci de copii au fost antrenaţi pentru a devenii americanii perfecţi, iar unul dintre ei va declanşa ziua X pentru America. Acel agent, fireşte, e Angelina. De aici începe nebunia. Soţul îi e răpit iar ea încearcă să-l găsească – cam multă tevatură pentru un bărbat. Dar, când tu crezi că totul se întâmplă din pricina soţului ei, situaţia se cam răstoarnă. Normal, dacă ai mai văzut astfel de filme îţi dai imediat seama că nu e răsturnată şi că e doar un joc.

Şi da, ea chiar a fost crescută de ruşi pentru a deveni un american perfect. I s-a spus de mică că va fi agent CIA, aşa că ştia bine cu ce se confruntă. Dar nu vă luaţi după aparenţe, dragostea de soţ e mai presus de aia de ruşi, mă rog, cam clişeistic şi cam sentimental, dar mna.

Oricum, acţiunea e mişto. Angelina, ca de obicei, arată bestial. Iar oamenii răi şi-o cam iau. Dar staţi liniştiţi, sfârşitul nu e ăla la care v-aţi fi aşteptat. Nu o să vi-l spun. Merită să mergeţi la filmul ăsta. Te cam ţine în priză o oră şi ceva. Şi tot aştepţi să vezi ce se întâmplă, cum se întâmplă şi ce are de fapt Salt în cap.

Totuşi, rămân la părerea mea, prea multă tevatură pentru un bărbat. Eu mi-aş fi aprins o ţigară şi mi-aş fi văzut de treabă. Ea nu s-a putut abţine.

 

Cu ocazia asta am văzut şi la ce sunt bune absorbantele, adică tampoanele, pentru a le pune pe rana făcută de glont. Acum că ştiu parcă mi-aş cumpăra şi eu câteva, cu toate că am impresia că nu mă va împuşca nimeni prea curând 😀

Lăsând gluma la o parte, chiar e un film mişto. Eu m-am destins. Ar trebui să încercaţi. Vizionare plăcută!

 

UPDATE: „Lecturi urbane” e sâmbătă, nu mâine. Aşa că puneţi-mi capul în ţeapă să mi-l vadă toată lumea. Sunt adormită, nu pot mai mult 😀

Veniţi cu mine să citim?

Apoi bem şi cafelele şi berea.

UPDATE: E sambata, nu va calcati pe picioare 😀 Am avut o saptamana proasta, da?

 

Treaba stă aşa: Vineri, 21 august, ora 18, în faţa Primăriei Piteşti, Oraşul citeşte. Proiectul e susţinut de Centru Cultural Piteşti şi a avut succes în multe alte oraşe din ţară.

Aşa că, domnilor bloggeri, toţi ăia de veneaţi odinioară la măreţile întâlniri, veniţi să citim?

Pe ceilalţi îi strig nominal:

Ema, dacă mai vrei cărţi „cool”, vii acolo. Apoi mergem la ciocolata ta caldă 😀

Geocer, dacă ţii la mana ta sănătoasă… 😀

Canguru’, pe tine nu ştiu cu ce să te ameninţ. Ba da, ştiu, îl înjur pe Boc o săptămână în public, pe blog, dacă nu vii.

Raluca, pe tine nu te ameninţ, dar mi-ar face mare plăcere să te văd.

Ei? Mergem să citim?

Restul sunt invitaţi şi ei. Dar mi lene să-i strig pe toţi ca la catalog. Aşa că mişcaţi-vă! 😀

Sunt de acord…

… cu toate prostiile care va trec prin cap. Dacă tot vreţi să mi le împărtăşiţi, vă spun de acum că sunt de acord. Sunt prea plictisită, obosită şi apatică ca să-mi mai pese. Puteţi urla şi striga până vă lasă gâlcii. Eu sunt de acord. Ziua de azi mi-a ajuns până-n gât, aşa că sunt total de acord. Spuneţi ce vă trece prin minte fără sfială. Eu voi da contemplativ din cap din spatele ecranului şi în cele din urmă vă voi aproba, tot tacit.

Purcedeţi! Descărcaţi-vă, oţi simţi nevoia!

Pianul să cânte, creem şi atmosfera de suspans. Doar că eu, în timpul ăsta, o să dorm.

A, da, şi dacă tot aveţi întrebări de pus, orice întrebări, azi e momentul să o faceţi, pentru că azi sunt dispusă să le ascult. Dacă nu aveţi, cu atât mai bine.

See you!

Să lămurim treaba cu romanele poliţiste

Citind în urmă pe facebook am înţeles că s-a făcut o confuzie când Vlad a afirmat că există concurenţă. Eu m-am gândit la concurenţa celor publicaţi deja, în nici un caz la concurenţa celor care participă la concurs.

Repet şi aici. Lucia Verona nu s-a gândit nici o clipă să participe la concurs şi nimeni de la Crimescene sau Tritonic nu s-ar fi gândit să o îndemne la aşa ceva. Să fim puţin serioşi. Lucia e un autor consacrat. Ideea e că i s-a cerut un roman poliţist în urmă cu un an şi ceva. Cum timpul ei liber nu a prea fost abia acum l-a terminat. Eu am avut fericirea de-a fi printre primii care-l citesc. Lucia nu concurează cu nimeni. Nu e în concurs. Ea va fi oricum publicată, dacă nu de noi, atunci de alţii. Cam de cine vrea ea. Lăudam romanul şi punct.

Înainte de-a trage concluzii prosteşti ar fi mai bine să întrebaţi cu subiect şi predicat: „X participă la concurs?”, ca să vi se poată da un răspuns. Dar în stilul nostru românesc întâi sărim în sus apoi ascultăm explicaţiile.

Repet: ACEST ROMAN E ÎN AFARA CONCURSULUI, împrejurările au fost de aşa natură încât să fie un roman poliţist. Nimic altceva.

S-a creat o confuzie. V-aş fi recunoscătoare dacă pe viitor, înainte să presupuneţi ce-i mai rău aţi întreba direct. Uneori sunt obosită sau bolnavă şi nu am starea necesară de-a-mi da seama când se crează o confuzie. Dacă vi se pare inumană treaba asta nu e problema mea. Cred că sunt om şi am dreptul să nu mă prind întotdeauna când se întâmplă ceva. Nici gândurile nu ştiu să le ghicesc.

Dacă e nevoie mai explic, numai să îmi spuneţi pentru că nu pot să presupun eu dacă mai e sau nu nevoie.