Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii…

Cu dorinţa de-a scrie despre Adrian Păunescu, dar n-am mai apucat. Cu dorinţa de-a mă duce la mitingul organizat de Badea şi Ciutacu, dar în aceeaşi zi, la aceeaşi oră eu dădeam interviuri pentru job în orezărie, deci nu s-a putut. Cu dorinţa de-a mă trezi şi a mă apucă de lucru, dar mi-a scăzut glicemia şi a trebuit să mă plimb cu salvarea. Vă asigur că ăştia cu salvarea merg foarte naşpa, aşa că până la spital am zis că mai fac şi o criză de nervi.

Cu dorinţa de-a ieşi, dar afundându-mă la loc. Şi cu mama care a reuşit să mă enerveze până la a-mi scădea din nou glicemia, cu glucoză cu tot.

Când m-am trezit, azi dimineaţă, culmea, lumea nu s-a schimbat. A început tot bine, dar lucrurile la mine încep bine şi se termină prost. Deci renasc în fiecare zi şi o iau de la capăt în fiecare după-amiază. Mă gândesc că oi fi un fel de phoenix. Dimineaţa renasc, iar după o anumită oră mă fac cenuşă.

            

Şi cu dorinţa de-a fi, dar de fapt nu sunt.

 

Şi dacă tot sunt la capitolul ăsta, mai am o dorinţă. „Dincolo de oglindă” nu e o carte poliţistă. E o combinaţie între crime, horror şi literatură pură. Este, mai mult, o carte de literatură, cu câteva elemente, adică alea de v-am spus deja. Bine, are şi ceva fantasy, dar prea puţine. Am numit seria „Crime perfecte” pentru că sunt mai multe cărţi. Fără nici cea mai mică legătură între ele. Sunt cărţi care scot în evidenţă dualitatea umană pentru cine are ochi să citească şi cap să înţeleagă. Din seria asta vastă mai fac parte: „Miercuri o să mori”, „Crima perfectă” şi „Colecţionarul de vise”. Alte personaje, alte peisaje, alte mesaje. Doar dualitatea rămâne. Nimic mai mult sau mai puţin. Sunt cărţi cu încărcătură psihologică, reale şi ireale. Cu posibilitatea de-a trăi sau nu ceea ce se întâmplă acolo. Problema e că la final doar moartea câştigă. Dar asta nu înseamnă că moare toată lumea 😉

 

Cam atât. O să mă adun şi o să mai glăsuiesc când o să mai am timp. Că sunt în criză şi de ăsta, iar aici salvarea şi medicii de la urgenţă nu mă pot ajuta cu nimic.

UPDATE: Şi prima mea piesă de teatru… Detalii la Lucia

Doar…

„În spatele oglinzii suntem tot noi, noi cei adevăraţi, fără reţineri, fără credinţe false. Noi, aşa cum suntem, dezbrăcaţi de toţi şi de toate.”

Poate că nu murise atunci. Poate că murise cu mult timp în urmă. Încă de când Viviana o părăsise şi pusese prima oară piciorul pe moşie. Încă de când Crescentia îi spusese că viaţa e un vis pe care trebuie să-l trăieşti cu demnitate. O piesă de teatru, din care nimeni nu iese învingător, doar moartea.

Vreau să mă ducă Chaorn pe braţe, îi scrisese ea lui Valdor. Vreau să fie îmbrăcat în mantie de foc şi să mă poarte pe canalul vienez. Nu vreau să asiste nimeni. Doar tu şi cerul. Voi sunteţi tot ce mi-a mai rămas.

Hai că încep să mă prind cum funcţionează Universul

Avem un Univers. Zau că-l avem, e ştiinţific dovedit. Fizica cuantică zice că el ştie ce ne trebuie, asta în cazul în care noi nu mai ştim. Eu cu Universul meu m-am cam certat zilele astea, săptămânile adică. Ba chiar am fost în competiţie, eu cu Universul. Fiecare vrând să-i arate celuilalt că e mai bun. Dar problema e că n-ai cum te pune cu el. Dacă Universul îţi spune că drumul tău e în felul ăla şi doar în ăla, păi n-ai cum frate.

Povestea e atât de lungă că aş putea scrie un thriller cu continuare cu tot. Cred că pe alocuri ar fi şi haioasă, dar… nu povestea ne interesează.

Important e că atunci când ai impresia că nu te mai poţi ridica, vin oameni şi trag de tine. Îţi mai dau o speranţă, o palmă, un pumn, iar o speranţă, dar ei fac tot posibilul să-ţi arate şi partea cealaltă a monedei. Aia pe care nu vrei, singur, să deschizi ochii şi s-o vezi. Când începi să o vezi, să o accepţi, te trezeşti că eşti băgat într-o mulţime de proiecte. Scuturi capul puternic şi te întrebi când ţi s-a întâmplat, că tu ai cam fost vai de tine şi abia de ai reînvăţat primii paşi. Şi acum, dintr-o dată, te trezeşti alergând. Şi pe bani. Şi nu puţini. Şi stai să te gândeşti de ce? Adică de ce îi meriţi, ce ai făcut pentru a intra în proiectele alea. Pentru că, aşa cum spuneam, nu prea ai ştiut de capul tău. Adică, nejudecînd deloc am ajuns să fiu băgată până-n gât în chestii. Mă scarpin în vârful capului, că aşa mă gândesc eu, şi iar mă întreb. Frate, cum am ajuns să am mâine un interviu aşa important. Bine, ştiu cum, datorită Ivonei, dar nu-i mulţumesc public că şi-o ia în cap 😀 Doar că na, c-o fi bine, c-o fi rău, doar simplul gând m-a scos din mocirlă. Ceea ce îmi dă entuziasm sporit pentru celelalte două proiecte în care tot eram implicată, dar nu le conştientizam prea bine.

Aşa că eu am impresia că Universul mi-a tot dat şuturi pentru a-mi arăta drumul. Şi pentru a-mi spune că pot. Nu să merg, să fug. Vedeţi?, de aia îmi place mie fizica cuantică, pentru că e reală şi funcţionează. Bine, asta când îţi dai seama şi ai deschis ochii. Da, şi mai e şi partea cu fugitul. Doar e important să realizezi că Universul ţi-a trimis oamenii potriviţi la momentul potrivit. V-am mai spus, nu există coincidenţă. Orice om pe care-l întâlneşti în viaţă are să-ţi transmită ceva. Da?

Dacă nu v-aţi săturat…

… de toate prostiile pe care le-aţi făcut. De toate ghinioanele pe care le-aţi avut. De toate relele care vi s-au întâmplat, eu vă sfătuiesc să mai adăugaţi unul, de fun, vorba aia.

Şi mă întreb, nu, nu mă întreb, de ce trebuie să plătim nişte vignete care nu folosesc la nimic? – Nu că mi-aş fi luat vreodată –

Aşadar, dacă nu sunteţi sătui de tot ce vi se întâmplă, ascultaţi la mine. Dacă veniţi de la Sibiu, nici prin cap să nu vă treacă s-o luaţi prin Braşov, pentru că se duce dracului toată distracţia. Vâlcea e cuvântul de ordine.

După ce intraţi în judeţul Vâlcea o să vă întâmpine o coadă interminabilă, de maşini, normal. Nu o să vă mişcaţi de pe loc cam o oră şi ceva… dar staţi.

Aşadar, vorbind, să zicem dimineaţă, cu Vali la telefon, îi zic că plec, el zice du-te pe Braşov, e mai bun drumul. Eu căpoasă, nu, pe Vâlcea. Ok. Cum spuneam coadă interminabilă. Wow. Am stat o oră şi pe loc. Pur şi simplu. Aşa, pe loc. Degeaba. Între un tir şi-un Ford, care, nici de-al dracului nu s-a dezlipit de mine.

De pe partea cealaltă mai veneau maşini. La un moment dat, vine o maşină neagră – nu ştiu ce marcă – el la volan, ea lângă volan. Ea lasă geamul jos şi-mi zice, mie, „hai după noi”. Io zic, hai, ce am de pierdut şi facem stânga pe un drum plin de pietre şi nisip. De fapt, era un mare şantier, nu ştiu ce făceau ăia acolo, dar făceau. Drumul îngust, abia să încapă o maşină. În stânga râu învolburat, în dreapta morman de moluz. Bine. Problema e că mai şi veneau maşini, nu eram singuri. Eee. Şi aici începe distracţia. Ăia de veneau, normal, nu puteau trece de noi. Aşa că, cu mic cu mare, încălecăm muntele de moluz. Mă gândeam, aşa ca fun, dacă m-aş face că trag stânga de volan câţi ar ajunge în râu? 😀 Urât din partea mea, ştiu. Tipele din spatele meu se pun pe plâns, de fapt doar cea de la volan. O maşină şi mai în spate, el se enervează şi o trece pe ea la volan. Strange. Un bărbat care recunoaşte că nu e în stare. Mă rog. Mergem! Paralel cu coloana de sus. Trecem prin nişte sate. Oamenii se închină. Ăia n-au văzut în viaţa lor atâtea maşini. După lungi chinuri pe nişte drumuri senzaţionale, în sfârşit, ieşim, cu toţii, la drumul principal, înaintea coloanei. Evrika! La un moment dat, uitându-mă în retrovizoare văd ceva ce tot depăşea. Vă mai amintiţi Fordul? Da, m-a găsit. Bravo. S-a postat la loc în spatele meu. Un el, de vreo 25 la volan şi o ea, ceva mai mică în dreapta. Eu încă mă ţin după maşina cu tipa care mi-a zis s-o urmez. Habar n-am de ce. Cred că e un fel de legătură creată în trafic în vremuri grele. O fi. Ei depăşesc, eu depăşesc, Fordul depăşeşte. Mă pufneşte râsul. Parcă am fi în formaţie. Cei din faţă se duc. Îi las. Fordul nu mă lasă pe mine. Ceea ce devine enervant. Depăşesc vreo trei tiruri şi răsuflu uşurată. Neah. Vine şi Fordul.

Fiind sub impulsul cărţii „Profeţiile de la Celestine” mă gândesc că nu există conincidenţe şi orice om pe care-l întâlneşti trebuie să-ţi transmită ceva. Bine. Să opresc şi să stau de vorbă cu ei? Mai bine nu. La un moment dat mă depăşesc. Ufff, deci era doar paranoia. Bine. Nţţţ, staţi aşa. Oamenii, cred, făceau pe ei. Au văzut peco, s-au dus repede şi apoi, da, iar în spatele meu. Deci am început să mă enervez. Urăsc când cineva îmi stă în fund degeaba. Aşa că am început să depăşesc necontrolat şi să iau curbele cu peste o sută la oră, abia aşa am reuşit să scap de ei. Dar a fost cumplit de greu, vă rog să mă credeţi. Important e că am scăpat. Dealul Negru m-a ajutat la faza asta, să trăiască el, dealul adică.

Şi cam aşa, un drum de două ore cel mult, s-a transformat în unul de şase. Şi atunci, la ce mai plătim noi tot felul de taxe pentru drumuri? Când veţi afla îmi spuneţi şi mie? Vă rog!