A nins..

.. cu petale de trandafir pe strada mea. Trandafirii nu erau albi, adică petalele nu au fost albe, ci albastre. Lumea îşi mai aminteşte. Cella a fost prima care mi-a oferit odinioară, într-o zi a dracului de geroasă şi albă, un buchet de trandafiri albaştri. Exact aşa, ieri, pe strada mea, a nins cu petale albastre de trandafiri. Sigur, o să vă întrebaţi ce înseamnă asta – că n-am ajuns în rai, asta e sigur, că ar fi nins cu îngeri şi harpe, ce plictisitor – dar n-am să vă spun. Vă las imaginaţia să zburde.

 

Vă mulţumesc tuturor pentru urări. Vi le întorc înapoi, nu nominal că n-am nici timp şi nici răbdare, dar vă urez tuturor un an nou aşa cum aveţi voi chef să fie. Să ştiţi că nu toată lumea îşi doreşte un an mai bun, aşa că neavînd cum să ghicesc ce vreţi voi, vă las să vă alegeţi anul vostru, după chipul şi asemănarea voastră. Păi nu?

 

Şi nu, nu vreau să fiţi mai buni. Asta dacă nu vreţi voi. Dar eu tot nu pricep de ce şi-ar dori cineva să fie mai bun decât este de fapt. În fine, fiecare cu buba lui pe creier. Eu am mai multe şi nu le tratez.

 

Să vă fie cum vă doriţi şi să chefuiţi bine! Mâine „văduva neagră” iese în oraş 😀

Reclame

Până la urmă tot cum vrea soarta

Sigur, nu e o poveste drăguţă de Crăciun, nici sănătate şi fericire de anul nou, e ceva ce mi se întâmplă. Drăguţ, doar că mi-a dat planurile peste cap. Adică somnul. Că nu degeaba mă tot uit la tubul cu somnifere. Şi mi-am propus eu ieri că de azi dorm până pe trei aşa. Adică mă mai trezesc să ajung la budă şi să mănânc repede ceva, dar apoi hop pastila şi somn iar.

Neah, credeţi că-i aşa cum vreau eu. Adică, dă Doamne să mă satur de somn. De ce, o fi zis ăl de sus, te saturi pe lumea cealaltă – asta dacă o exista şi dacă nu o trebui să sap vreun câmp de porumb sau ce-or mânca îngerii pe acolo. Apropo de asta, voi credeţi că dacă ajung în rai – ceea ce sigur nu o să se întâmple – va fi cald? Ca să ştiu să negociez din timp pentru că nu mai pot, mi-au îngheţat picioarele.

Dar să revenim la oile noastre. Aşa brusc. Iolanda va avea o şedinţă foto complexă, şi o filmare. Dar, staţi aşa, nici Anastassia nu se lasă mai prejos. Nu, ea nu are şedinţe foto, nu merită, dar va avea filmare. Nu, nu vă spun despre ce dracu’ vorbesc, dar trebuie să vă spun cu şedinţa foto pentru că e absolut senzaţional.

Mi se arată poze cu înainte şi după, dar staţi până acolo sunt întrebată dacă sunt pudică. Păi sunt sau nu, zău că n-are importanţă pentru că nu se dezbracă nimeni, asta ca să o lămurim din start. Ei bine, poza înainte, hmm, o femeie normală, nici prea, nici foarte, foarte, poza după, hai las-o că nu-i tot aia.

Aşa că eu îi zic artistului. Nu, nene, adică, da, sunt de acord cu retuşurile, dar nu în aşa hal încât să nu se prindă lumea că sunt eu. Şi nu, nu vreau nas, urechi, ochi, mâini, puii mei modificate. Nu. Adică mna, da, cu machiaj, cu coafor, dar nu de nerecunoscut. Nu de alta, dar îi zic cuiva că eu sunt în poza respectivă – sigur că acum vorbeşte Iolanda – şi mă întreabă omul: „şi între timp ce-ai păţit?, te-a lovit vreun camion, ai făcut vreo boală?” Şi pe bună dreptate.

Dragi masculi, dacă vreo tipă mişto rău vă arată o poză cu ea pe net vă rog eu să îi cereţi una şi când e demachiată. Nu de alta, dar e dreptul vostru să decideţi dacă dimineaţă vreţi s-o vedeţi aşa cum e ea sau nu. E dreptul vostru să ştiţi dacă veţi muri de inimă sau nu. Sigur, puteţi să-i spuneţi şi „draga mea, rămâi machiată până ajungi la tine acasă”. Sigur că veţi fi consideraţi porci, misogini, etc, dar e adevărat. Dacă eu m-am îngrozit… ohooo.

Ei bine, la şedinţa asta foto singurul lucru care mă sperie cu adevărat e durata machiajului. Adică şedinţa în sine durează de la nouă dimineaţa până la unsprezece, douăsprezece în noapte, dar numai machiajul durează patru ore. Patru? Eu îl ştiu pe ăla de două minute şi jumătate cu tot cu uitat în oglindă. Ce îţi pot face patru ore. Asta e scarry cu adevărat. Dar deh, Iolanda e Iolanda şi trebuie să se sacrifice. Sigur, n-am înţeles ce vină am eu în toată afacerea asta, dar… uhhh.

Şi asta s-a întâmplat azi în mare. Şi nu, nici mâine nu pot dormi pentru că sunt obligată să merg la shopping. Adică vreau nu vreau… Vă rog să mă împuşcaţi!

Adresa de mail pierdută…

…găsitorul să facă ce doreşte cu domnia sa.

 

Ei bine, da, aşa cum am anunţat şi pe facebook adresa aia cu oanastoicamujea nu mai e valabilă pentru că am schimbat parola pe care am uitat-o instant, după care, fireşte, am uitat şi răspunsurile întrebărilor secrete. Aşa că aleluia. I-am pus o cruce cât toate zilele şi mi-am făcut altă adresă de mail adică oanamujeastoica@yahoo.com.

 

Îi rog pe toţi cei care mi-au scris vreodată să o mai facă încă o dată. Poate fi şi un blank, ideea e că am nevoie să salvez acele contacte pentru zile negre şi furioase. Mai ales că acum nu mai ştiu la ce adrese să trimit anumite articole. Sigur, pe cele ale prietenilor, unii dintre ei, le mai ştiu, dar nu pe toate, că nu mi-am propus niciodată în viaţă să memorez adrese de mail sau numere de telefon. Aşa că, prin bună voinţă şi înţelegere, că doar sunt blondă, vă rog să-mi daţi câte un amărât de mail. Şi nu exagerez cu nimic spunându-vă că am pierdut cel puţin trei mii de mailuri :(( Viaţa mea e năruită. Inclusiv mailurile moguleşti care-mi erau de un real folos. Dar or auzi şi ei strigătul meu de ajutor şi or veni în întâmpinarea blondei tâmpite.

 

Iar la final încă o dată LA MULŢI ANI, CRINA! Şi o melodie super mişto pentru tine. Dansezi? 😀

Probabil ca va fi…

… Craciunul vostru fericit. Momentan eu am ramas fara o adresa de mail, adica oanastoicamujea@yahoo.com, dar, cel putin, am recuperat-o pe Iolanda. In fine, daca tot tineti mortis sa-mi urati pe mail, nu are sens, am uitat parola si l-am blocat, daca cei de la yahoo nu vor binevoi sa-mi dea adresa inapoi, asta e.

Deci fericit sa fie!

Tipologie umană

Nu ştiu dacă aţi observat, aşa, uitându-vă în jurul vostru, că umanitatea e formată, în proporţie de 85% din aceleaşi tipologii. Pentru că oamenii trăiesc în marea şi fabuloasa SOCIETATE şi atunci trebuie să se alinieze turmei. – Puteţi da cu pietre până vă vine acru în gură, dar şi unii dintre voi se încadrează aici, adică priviţi cât e de mare procentul – Să luăm drept exemplu Crăciunul. E Crăciunul, uraaa. Toţi facem brazi, cozonaci, tăiem porci – bietele animale, bine, recunosc, sunt gustoşi – cântăm colinde – împuşcaţi-mă – dăm iama în Hypermarket-uri, ba chiar şi ne umplem rezervoarele de motorina/benzină, pentru că la anu’… nu va mai fi? Nu, nu e asta, să fim serioşi, dar nu vrem să ne prindă anul nou cu rezervorul gol. Dumnezeule, reveniţi-vă! De anul nou trebuie să ne îmbrăcăm frumos, pentru că altfel anul viitor ne vom îmbrăca doar în trenţe. Nu ar fi mai normal să ne îmbrăcăm aşa cum ne simţim bine? Dumnezeule, doar n-ai înnebunit femeie.

Eh, da.

Ştiţi, e ca în piesa lui Marin Ioniţă. Mă rog, acolo era vorba, la un moment dat, de singurătatea în doi. Adică, te ţii în braţe, te săruţi, ţi-o tragi, dar fiecare e în altă parte, tot singur, tot fără nici un pic de căldură sufletească. Dar aşa trebuie. Ce dacă tu te simţi ca dracu’, important e să fii în rândul lumii.

Bine, aceşti oameni, normal, sunt unii colerici, alţii sensibili, alţii plângăcioşi etc, dar, până la urmă, în cele mai multe cazuri, se aliniază societăţii. Şi se simt vinovaţi dacă ies din tipologie. „Trebuie să fiu cu turma! Trebuie să fiu cu turma”. Sigur, tu ăla de ieşi din tipar, eşti un ciudat care trebuie musai să consulte un psihiatru. Iar psihiatru, dacă ştie ce e bine pentru el, trebuie să-ţi spele creierul şi să te alinieze în rând cu ceilalţi.

Dar, fraţilor, ce vă faceţi dacă şi psihiatrul e un introvertit. Împotriva societăţii. Împotriva turmei. Hilar, nu?

Şi mai e şi partea aia când începi să crezi că toţi sunt sănătoşi şi numai tu eşti nebun. Doar că, cel puţin mie, mi se arată a fi tocmai invers.

Aşa că nu-mi mai fac griji – de parcă mi-aş fi făcut vreodată griji cu adevărat – sunt ceea ce sunt şi nu mă aliniez turmei, voi faceti ce vreţi. Trăiţi în societate până vi se face rău. Să-mi spuneţi şi mie când ajungeţi în loc cu verdeaţă cu ce v-a ajutat asta.

Ah, da, şi mă duc să dansez, aşa că nu mă bruiaţi. Da?  

Sus e cerul..

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sau, dacă vă coafează mai bine: Viaţa e un ospiciu. Dacă ar fi să spun doar o propoziţie despre spectacolul de azi, aceasta ar fi: Viaţa e un ospiciu. Nici nu vă daţi seama ce valoare e Marin Ioniţă pentru ţara asta. Adică zău că aproape n-aş fi crezut nic eu dacă n-aş fi văzut piesa cu ochii mei. Şi sunt mândră că am fost la premieră. Nu, de fapt mă simt al dracului de bine. Am văzut o piesă wow, cu o temă wow, doar v-am spus…Iar Luminiţa Borta, wow din nou. Ce interpretare, fraţii mei. Sunt atât de impresionată. Spectacolu un succes, actriţa un succes, scriitura un succes. Şi zău că am văzut destule piese la viaţa mea. Chiar destule. Nu ştiu exact când va mai fi spectacolul, dar vă garantez că nu e de ratat. Sublim. M-a uns pe suflet. De parcă Marin Ioniţă ar fi intrat în viaţa şi mintea mea şi m-ar fi dezgolit în faţa publicului. Da, m-am identificat cu piesa asta atât de bine încât aş fi fost cel mai nefericit om din lume dacă nu m-aş fi dus.

 

Şi acum să vă spun cum m-a obligat Ivona să cumpăr un Kurt Vonnegut. Ehee, ce?, ziceaţi voi că nemţii n-au umor? Ziceaţi bine, Kurt chiar nu are umor, dar are ironie după ironie ascunsă în mânecă, ca un magician. „Retrospectivă asupra Armaghedonului” nu numai că m-a făcut să râd, dar m-a ajutat şi să-l cunosc pe autor. Să mor dacă n-am impresia stranie că sunt fi-sa. Zău că prea mult îi semăn. O să vedeţi ce vreau să zic când o să-i ridic, frumos, prefaţa, pe facebook. Introducerea e scrisă de fiul lui, alt ironic incurabil 😀

 

Să mai ziceţi voi că o fată n-are cum să se distreze de una singură. Am o singură problemă ziele astea, nu mă întrebaţi de vorbă că îmi e lene să glăsuiesc. Dar, dacă tot vă mănâncă, pot scrie răspunsurile şi vi le trimit mai târziu.

 

Mâine dacă nu va fi cinema, probabil vor fi chestii administrativ-cosmetice 😛 Adică, na, e nevoie şi de asta, mai ales că am văzut un model mişto pe unghiile unei tipe. Astea sunt probleme serioase. Vă rog, nu-mi staţi în cale 😉