Poate că…

…până la urmă, dansul şi scrisul sunt plăcerile mele foarte vinovate, atât de vinovate că am început să ameţesc şi eu.

Da, cu scrisul e mai greu în perioada asta, dar de dans nu mă las nici moartă.

Dacă vă întrebaţi ce dracului vreau să scriu, nu o faceţi, nici măcar eu nu ştiu. De unde să ştiu. Mai am puţin şi adorm din picioare ceea ce nu e deloc amuzant. Mintea mea balează. Logică? Ce logică? Acum, privind retrospectiv îmi dau seama că oricât de mult am crezut eu în logica asta a mea, de fapt, sincer vă spun, nu cred să o fi avut vreodată.

În momente ca astea, de oboseală maximă, parcă văd mai limpede. Ce-am greşit, ce-am făcut bine, ce-am semănat şi ce-am adunat. NIMIC! Nu ştiu dacă vă daţi seama cât de mult vă amăgiţi voi pe voi. Toţi facem asta. Credem că am făcut ce n-a făcut Parisul, dar, dacă ne gândim puţin şi avem înţelepciunea necesară, ne cam dăm seama că ceea ce facem noi nu e absolut deloc deosebit. Până la urmă e doar NIMIC. Dar avem pretenţia de-a ne crede importanţi, asta aşa, să treacă viaţa asta mai repede.

Voi dacă vă analizaţi descoperiţi ceva? Ceva deosebit care să vă aparţină doar vouă? Aş fi tare curioasă să aflu.