O rueda… e o rueda

Daca filmuletele n-ar fi fost salvate cumva de nu stiu eu sa le pun link, le-as fi postat. Dar daca suntem prieteni pe facebook le vedeti pe peretele meu. Daca nu, nu va pot arata decat, fix, patru poze, care, evident, nici nu se compara cu realitatea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe cine ai în afară de propia persoană?

Pe nimeni. Nu e adevărul meu. L-au constatat alţii înaintea mea. Dacă nu te bazezi tu pe tine, atunci pierzi jumătate din viaţă sperând să te salveze alţii. Ştiţi ceva, chiar dacă ceilalţi ar vrea s-o facă, nu au cum, pentru că nu pot trăi în locul tău şi nu pot simţi în locul tău. Aşa că te vor salva cum cred ei că e bine. Bine pentru tine, desigur. Vedeţi? Problema binelui celuilalt e complicată. Indiferent că sunteţi voi în situaţia de-al face pentru alţii sau alţii pentru voi.

Ok, încerc să rămân la o stare pozitivă, dar adevărul e că de ieri simt o dezamăgire. E o chestie care-mi umblă prin stomac şi mă descurajează. Chiar aşa? Nu mai merităm nimic? Se pare că nu. Nu vorbesc de ţara în care ne-am născut şi pe care o tot tăvălim, aici m-am cam resemnat. Nu vorbesc de politicienii noştri. Aici mi s-a cam luat. Vorbesc pur şi simplu de relaţiile interumane, care nu mai sunt. Preferăm să ne ascundem în spatele faptelor noastre, decât să ni le asumăm. E mai bine să fugim din calea faptelor noastre. Şi mai mişto e că avem impresia că procedăm corect.

Bine, eu sunt într-o stare proastă. Poate dezamăgită. Poate întristată. Nu ştiu exact cum, dar măcar cred în ce spun.

Şi dacă tot am ajuns aici mă gândeam să abordez şi subiectul scrisorii elevului care a terminat liceul anul acesta. Am zis de la început că principala vină e a societăţii şi a profesorilor. Aţi văzut bine că unul dintre profesori a zis că Vitoria Lipan a trăit cu un personaj dintr-un alt roman. Ce să le cerem unor copii dacă profesorii nu ştiu. Ce să cerem acestei generaţii, când noi ne ascundem după propriile degete, fără să fim în stare să ne asumăm. Fără să acceptăm că, în primul rând, la noi e vina. Tineri au fost dintotdeauna. De la generaţie, la generaţie, cei mai în etate i-au privit ca pe nişte paria. Nimic nu se va schimba. Vom spune mereu aceleaşi clişee idioate „tinerii din ziua de azi” sau „pe vremea mea”, doar că aşa a fost mereu. Nu e vorba de tinerii de azi. E vorba de tinerii dintotdeauna. Aiureli. Fâsâieli. Să avem şi noi ce comenta şi de cine ne lua pentru propria neputinţă. E mai simplu să dăm vina pe ei decât pe noi. Şi să zică careva că nu ne merităm soarta. Ba vor zice, ăia de nu înţeleg nici de ce sunt ei pe pământ.

Dar, cum spuneam, m-a cuprins aşa o dezamăgire generală, că aproape nu mă mai suport nici pe mine. Aşa că azi aş prefera să nu comunic decât dacă-i imperios necesar. Altfel, lăsaţi-mă să-mi fac propriile radiografii, pentru că pe ale altora nu le mai vreau. Pur şi simplu nu mai am chef să mă încarc şi cu altele. Ale mele sunt suficiente şi, pe viitor, aşa va rămâne.

Între Salsa şi Râşnov

Ştiu si eu aş fi confuză în locul vostru.

Aşadar, prin bunăvoinţa proprie mânie voi fi în Bucureşti la Super Salsa Cubana Party. Sigur că vine gaşca de cubanezi cu Mario în frunte. Ştiu, o să ziceţi dar de ce să vin dacă nu ştiu să dansez. Simplu, pentru că Mario face şi curs, apoi cântă şi dansează. Iar dacă nu ştiţi uitatul nu e rău, pentru că, sigur o să aveţi ce vedea. Ce, credeţi că noi ne-am încumetat din prima? Nici gând. Doar că plăcerea de-a dansa a devenit mai mare decât modul de execuţie al dansului. Important e să aveţi acea bucurie, restul se rezolvă în timp.

Bon. Între 5 şi 15 august ne veţi găsi pe la Râşnov. Nu pe noi salsiştii, ci pe noi scriitorii. Voi studiaţi afişul că detaliile vi le dau eu pe parcurs. Eh, poate vor fi şi salsiştii. Vom vedea. 😛 Cam atât. Va fi un weekend lunggg 😀

Norma de blog

Dacă tot stau şi stau, acum, că mai devreme n-am stat, m-am gândit să mai fac şi eu norme pe blog. Doar că n-am chef de vorbă. Cu toate că de spus câte ceva aş avea, dar pentru ce am eu de spus trebuie titlu mare şi atenţia la mine. Aşa că azi n-am chef să vă fac atenţi. Poate mâine. Dar rămâne un poate. Însă mă pot consola cu faptul că deseară am curs de salsa şi am chef de dans, chiar dacă o să mor de cald. Chiar dacă o să-mi rup picioarele. Chiar dacă…

Şi, poate, mă mai consoleaz faptul că vineri o să fiu la petrecerea lui Mario, iar sâmbătă băgăm Salsa Party la Cafegiu.ro… şi apoi poa’ să vină şi potopul, oricum voi fi prea obosită să-mi mai pese. Deci naşpa. Sau din contră. Ioi, ce dificilă e viaţa când sunt şaptezeci de grade şi nu mai ai chef de gândire. But… asta-i viaţa.

Aş cugeta, dar mă topesc…

Orice paradox, începe cu un alt paradox. Până anul trecut, ei bine, iubeam căldura, caniculă să fi fost că eu eram drept în ea. Dar anul ăsta s-a terminat şmecheria. Nu mai rezist atât de bine la căldură. Din aceeaşi pricină nici nu pot cugeta. Cum să gândeşti când în capul tău sunt o sută de grade? Cum să gândeşti când durerea de cap te bântuie şi te ameninţă? Nu vreau plajă, pentru că nu vreau. Nu vreau terase, tot din acelaşi motiv. Adevărul e că nu prea vreau nimic. E calddddd… şi bine…

Din păcate, căldura asta, îmi dă o stare de somnolenţă continuă. Dacă aş fi puţin mai vioaie pe timpul zilei, bănuiesc că s-ar rezolva multe. Dar voiciunea mea vine abia noaptea. Iar noaptea, fireşte, trebuie să dorm că am treabă dimineaţa. Aşa că trăiesc paradox după paradox. Şi totuşi, puneţi-mă să dansez pe timpul zilei şi o să-l vedeţi pe dracu’. Atunci zău că nu mai contează nimic, dar nimic, jur. Aşa că iertaţi-mi lipsa de nelipsă. Dar n-am nici cugetări, nici idei, nici alte chestii interesante.

Aşa că să vină jumătatea mea să facem o bachata… atât îmi mai doresc. 😀

Dansul este no.1

N-am ce face. Se pare că nici unul dintre noi nu mai are scăpare. Dacă eu cu Fluturaşul o ţinem din party în party, cam de vineri, Ema şi Adi îşi rod unghiile acasă de necaz. Oricum, eu cu Fluturaş suntem mai febrili, cred eu. Adică mai febrili decât partenerii noştri. Suntem de neoprit. Unde auzim că-i salsa party, hop şi noi. Nu contează că e la Târgovişte, Bucureşti sau aiurea. Suntem primii.

Ce e mişto la dans? Bărbatul e întotdeauna de vină dacă partenera greşeşte. Prima oară chestia asta a spus-o Fredy, dar acum a spus-o şi Traian. După cum vedeţi facem atât dans de societate, cât şi salsa. Adică avem instructori cu nemiluita.

Aseară am fost la un party în Târgovişte şi am constatat că ambii instructori aveau dreptate, asta după  ce am dansat cu un profi. Adică să mor dacă ştiam că mă pot suci atât. Şi m-am sucit 😀

Dar, până acum, cu stângăciile de rigoare, pentru că băieţii ăştia se pierd repede, cea mai de preţ reprezentaţie a noastră a fost la o nuntă. Şi acum ziceţi voi, după ce veţi urmări filmul până la final, că eu cu Ema nu ne descurcăm mai bine singure 😛 O să mi-o iau. Aşa şi… da, mâine la Cafegiu.ro încep cursurile de dans sportiv…

Hey, salseros, batem un recod? MONDIAL

Cineva în România a avut o idee… Cea mai mare rueda din lume.

Sunt cel puţin 2000 de salseros în România. E nevoie de minim 1000. E pentru noi, pentru voi, pentru tine, pentru toţi. Indiferent de şcoala de care aparţii, indiferent de cine îţi e profesor şi indiferent de ce ţi se spune.

Oricât de tare ar striga unii ca susţin fenomenul salsa, nu vor ca el să evolueze. În definitiv, cu cât e mai mare fenomenul, cu atât e mai greu de controlat. „EI” vă vor spune să nu mergeţi la Rueda… Vor spune că nu merită, că e o pierdere de timp! Dar nu e nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Pentru salseros multă distracţie, dans, o pereche de pantofi, cunoştinţe noi, recunoaştere şi apreciere.

UN RECORD. UN PAS ÎN PLUS PENTRU O FEDERAŢIE, UN PAS ÎN PLUS CĂTRE IEŞIREA DIN ANONIMAT. O NOUĂ DOVADĂ CĂ SUNTEM BUNI ŞI AVEM CU CE: un record MONDIAL.

Ce e de pierdut? Două ore ca să învăţăm coregrafia (pentru începători două ore), şi încă patru ore sâmbătă, 20 AUGUST 2011, în PIAŢA CONSTITUŢIEI- Bucureşti

Şase ore pentru a apărea în Cartea Recordurilor. Vi se pare mult? Cum fiecare merge la cursuri şi în club măcar o dată pe săptămână, oare sunt ore pierdute sau câştigate?

În concluzie, dragă Comunitate… Avem cu ce? Şi mai ales… cu CINE?

 

Acesta e anunţul de pe facebook. Eu merg, piteştenii care ştiu cât de cât rueda merg. Dar voi?

 

 

Aducere aminte

În urmă cu vreun an citeam o carte despre „Relaţii adictive”, carte, pe care, probabil că am dat-o, pentru că n o mai găsesc. La câteva luni după ce am citit-o eu, vorbea Mana desprea ea.

Acum, după atâta timp, cartea aia – Dumnezeu ştie de ce – îmi urlă în cap. Pot să văd capitole şi pasaje întregi. Să nu mă întrebaţi de ce, dar pot. Nu îmi amintesc aproape niciodată, după atâta timp, atât de clar o carte. De obicei, trebuie să notez pasaje sau idei pentru a-mi reaminti ce trebuie. Iată, din cartea asta n-am notat nimic, dar îmi trece prin faţa ochilor.

Poate că era vremea să văd din nou dincolo de perdeaua de fum. Adictivitatea pare să fie la tot pasul în viaţa omului, şi aici nu mă refer neapărat la relaţii amoroase.

Oricum, îmi dau seama, iar şi iar, că ideea de libertate a persoanei nu e prea bine implementată. Nu ştim să le oferim celorlalţi liberatea. De multe ori nu ne-o oferim nici nouă.

Şi acum, punând cap la cap amintirea asta cu cea a lui Osho, îmi aduc aminte altceva: un om nu îi aparţine altui om. Oare câţi pricep? Sau câţi vor să priceapă? Rămâne obiect de studiu, asta e clar.