Hipnoza e doar un miraj

Mai întâi trebuie să vă spun că Florin a trimis poze de la Bookland Brăila. Am să vă încânt şi pe voi cu una. Bine, mai mult mă încânt pe mine, recunosc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi am să vă spun că am nevoie de timpppppp. Timpul, pur şi simplu, fuge din calea mea.

Dar, atunci când prind câte o fereastră, cât de mică, sigur că citesc. Nu, nu citesc o carte anume, ci trei. Acum depinde care e mai aproape de mine. Bine, vă spun şi ce: „Cartea tibetană a vieţii şi a morţii”, „Ocultismul” şi cartea scrisă de cel mai celebru mentalist, scamator, sau ce o vrea el să fie, englez, adică: „Trucuri ale minţii” de Derren Brown.

Ok, dacă primele două cărţi sunt menite să ne arate că există minuni, majoritatea putând fi făcute de oricine, oricând, oriunde, Brown ne spune exact contrariul.

Sigur, şi eu stau să mă întreb spre care să tind mai degrabă. Bine, v-am minţit, nu stau deloc pe gânduri, ştiu exact spre ce tind, dar n-am să vă spun. Oricum, Brown mi-a spulberat un mit. Hipnoza nu există. E vorba doar de sugestibilitate. Şi cum toţi oamenii sunt slabi, creduli şi uşor de manipulat, e foarte uşor să faci pe oricine, oricând şi oriunde să creadă că a fost hipnotizat. Sigur că sunt oameni şi oameni. Dar dacă veţi avea curiozitatea de-a citi cartea o să vedeţi că cei mai mulţi, adică mulţimea, de ce nu, pot fi convinşi că nu îi mai doare dintele, să se lase de fumat etc, şi asta prin puterea hipnozei sau, ca să fim corecţi, a manipulării.

Mno, sunt cam tristă să aflu atâtea lucruri nasoale despre mentalişti. Totul e psihologie până la urmă. Depinde de cât de manipulator e cel care dă spectacolul. Iar noi, ca nişte oi ascultătoare, credem tot ce ni se spune. Zău că e trist.

Apropo, încă nu aveţi senzaţia că asta a făcut şi Băsescu cu voi? Nu? Înseamnă că v-a hipnotizat bine. Iar concluzia logică, conform lui Brown e simplă. Sunteţi foarte uşor de prostit. Eh, asta e. Doar şi Brown spune „mulţimea”, „oile”, „efectul de turmă”. Dar cui să-i mai pese. Hipnoza e doar manipulare, iar asta e destul de trist. Aş fi curioasă să ştiu dacă Vlad Grigorescu a citit cartea şi dacă da cam ce părere are. Şi dacă nu, normal, când se apucă s-o citească? 😀 Ăia de-l aveţi prieten pe facebook şi-l întrebaţi, vă rog să-mi spuneţi şi mie ce v-a răspuns.

Şi gata că am spus prea multe luna asta 😉

Am învăţat că…

„Cei ce urmează calea măreţiei din ei vor deveni oameni mari, cei ce aleg micimea din ei vor rămâne oameni mărunţi”. E un concept confucianist regăsit într-un proverb al lui Mencius.

Acum gândiţi-vă şi voi, pentru că, la drept vorbind, putem răsturna proverbul ăsta pe toate părţile. Însă, dacă e să fim pe deplin sinceri cu noi înşine, noi suntem singurii care ne putem ridica sau coborî, în funcţie de ceea ce gândim despre noi. Despre felul în care ne vedem noi pe noi.

Sigur, chestia asta a zis-o şi Graves: „Fiinţele umane sunt singurele creaturi vii ce au posibilitatea de a alege calea măreţiei şi cea a micimii. Diferenţa o face singulara facultate a imaginaţiei deţinută de om”.

Dar, desigur, în proporţie de 99% încă ne alfăm la nivel animal. Gândim, vorbim şi facem instinctiv. Doar puţini sunt preocupaţi de-a-şi dezvolta această capacitate. Sau alte capacităţi, desigur. Dar asta, mie, mi se pare foarte importantă. Aşa că mai gândiţi-vă. Vreţi să rămâneţi sâmburi sau să creşteţi ca nişte copaci? De fiecare în parte depinde. Iar eu am învăţat asta. Şi, din pur egoism, nu vă dezvălui cum 😉

Puţin din noua Lala

Da, e perfect necorectată. Ţinând cont că e 3:09 dimineaţa, zău că nu mai pot corecta. Aşa că vă las cu foarte, foarte puţin din noua carte cu Lala. Fireşte, am ales pasajele astea pentru că ştiu că nu veţi înţelege nimic. N-am ce face, nu pot da din casă.

*

Bucureşti, 1982, August.

 

A văzut lumina zilei şi lacrimile au început să-i curgă. Nu simţea că ar plânge, dar ştia că ochii i se umeziseră. Se uită o clipă la mâinile lui aproape transparente. Slăbise şaptesprezece kilograme. Îl torturaseră. Îl ţinuseră în lanţuri şi îl electrocutaseră. Apoi l-au aruncat într-o celulă goală. Fără pat, fără toaletă. N-au scos nimic de la el, iar, după un timp, s-au hotărât să-l creadă.

Cu o zi în urmă, când le-a venit ordin să-l elibereze îl băgaseră la duşuri şi-l spălaseră cu furtunul cu apă rece ca gheţa. Unul dintre gardieni îl ştersese cu un burete de sârmă până îi dăduse sângele. Apoi îl săpuniseră şi-l îmbrăcaseră. Şi-au bătut joc de el adresându-i tot felul de injurii, dar nu îi mai păsa. Reuşise să ţină secretul. Nu se dăduse de gol. Nu-şi turnase oamenii. Şi, mai ales, nu-l turnase pe Gigi.

Încă îl mai visa. De fapt, în condiţiile date, era greu să nu o facă. Îşi vedea mâinile pline de sânge. Ţipa. Ţipa şi se trezea lac de transpiraţie. Moment în care gardienii îl târau din celulă, râzând ca nişte diavoli şi începeau tortura. Îl întrebau mereu şi mereu, dar el spunea doar că e o greşeală. Nu ştia nimic. Era doar un profesor de istorie amărât. De unde Dumnezeului să ştie.

Şi asta fusese o greşeală. L-au întrebat dacă crede în El. Mihail a negat, dar nu o făcuse prea convins. Aşa că s-au gândit să-i scoată religia din cap: „A, crezi în Dumnezeu?”, au scos firele de înaltă tensiune şi i le-au pus pe piele. „Dacă ar exista crezi că ne-ar lăsa să facem asta?”. Până la urmă a fost nevoit să se lase de Dumnezeul lui. Să-I ducă numele în deşert. Să Îl batjocorească. Şi în fiecare zi era la fel.

Apoi a venit vestea că va fi eliberat. Oricum nu mai aveau ce face cu el. Era clar că fusese doar o marionetă. Gigi Ardelean le dăduse o pistă greşită. Acum le părea rău că-l omorâseră. Dar, într-o seară, unul dintre gardieni intră peste el în celulă şi i-a spus:

–          Au intrat în casa alor tăi. N-au găsit nimic. Dar au violat-o pe rând pe soră-ta aia mică. Era singură, iar ei erau plictisiţi.

Cretinul ăla râsăse. Iar el rămăsese acolo plângând şi chinuindu-se. Îl durea mai rău decât orice tortură. Şi-ar fi dorit să moară acolo. Să moară şi atât.

O văzu pe Anca rezemată de maşina neagră. Probabil a tatălui său. Se aştepta să aibă burta mare, dar nici semn de copil. Anca se repezi spre el şi-l luă în braţe. Au plâns împreună fără să-şi spună nimic. Apoi, în drum spre maşină, ea i-a şoptit:

–          Am avortat spontan din cauza fricii. Iartă-mă, Mihail!

Dar el a strâns-o în braţe şi i-a sărutat uşor creştetul. Cât de nebun fusese să-i pună pe toţi în pericol. Numai el era de vină pentru tot. Pentru copil, pentru Alexandra…

–          E adevărat… Alexandra…

–          Iartă-mă, izbucni femeia în lacrimi. Eram în casă, la subsol. Când mi-am dat seama ce se întâmplă am sărit pe geam şi am fugit. Am lăsat-o acolo şi am găsit-o într-o baltă de sânge. Iartă-mă, dar n-am avut curaj.

O strânse şi mai tare în braţe şi o sărută, lipindu-şi buzele de creştetul ei cu atâta forţă încât îl dureau.

–          Ai făcut bine, Anco, altfel ai fi păţit-o şi tu. Dar e bine?

Femeia şi-a şters lacrimile cu mâneca.

–          Nu mai e aceeaşi, Mihaile. Vorbeşte în dodii. Cântă, râde, plânge. Cred că a luat-o pe câmpii.

Inima i s-a frânt în mii de bucăţi. Era numai vina lui. Vina lui că nu putea accepta să se supună nenorocitului de regim. Urcară în maşină. Tatăl îi aruncă o privire tristă, greoaie şi porni. Îşi jură să se răzbune.

……

Lala

……

Mirosea bine. A friptură la tavă, cu puţin vin şi ceva garnitură de legume. Urăsc legumele, dar, de data asta, aveam să le accept. Dragoş mi-a deschis uşa. Purta un şorţ alb, tichie de bucătar şi o mănuşă în mâna dreaptă.

–          În sfârşit, oaspetele principal a ajuns.

Apoi privirea i s-a oprit asupra mea. M-a studiat din cap până-n picioare, iar îngrijorarea de pe chip nu s-a lăsat aşteptată.

–          Dumnezeule, te simţi bine?

Nu mă aşteptasem la asta. Pentru Dumnezeu, eram îmbrăcată la patru ace. Toată numai o dantelă albă… Mi-am coborât privirea şi am observat petele de sânge.

–          Fir’ar!

Dragoş m-a tras în casă şi a încuiat uşa în urma mea. Mi-am aruncat grăbită bluza.

–          Ştii, nu e ca şi cum m-aş grăbi spre aşternut. Dar dă-mi voie să fac o baie şi aruncă bluza. Ba nu, pune-o într-o pungă, o iau pentru probe.

–          Ce Dumnezeu s-a întâmplat?

Am zâmbit.

–          Mi s-a propus un sex oral pe care a trebuit musai să-l refuz. Mă grăbeam spre tine.

Nu mi-a mai pus alte întrebări, cu toate că i se citea curiozitatea pe chip. M-a îndrumat spre baie. Mi-a oferit un prosop şi o bluză de trening pe care să o îmbrac. Când am ieşit de sub duş masa era pusă. Am mâncat şi am băut vin roşu, având conversaţii absolut normale. Cam anormal pentru mine, dar plăcut. Am râs şi am glumit, fără să ridicăm tonul sau să ne simţim ameninţaţi în vreun fel. Dar ştiam că va veni şi momentul crispării. Imediat ce-a strâns masa ne-am aşezat pe canapea. Eram îmbrăcată doar cu bluza lui de trening ce abia îmi acoperea fundul.

–          Ce ai păţit în seara asta?

Am oftat.

–          M-au atacat nişte tâmpiţi care aveau chef de un viol. A trebuit să-i pocnesc puţin.

Şi-a afundat ochii ăia negri într-ai mei.

–          Lala, dacă ai fi păţit ceva…

–          Pentru Dumnezeu, am pocit trei namile fără creier. Zău că ştiu să-mi port de grijă.

–          Trebuia să ceri ajutor.

Am zâmbit, pentru că situaţia era pur şi simplu incredibilă.

–          Eram într-un cartier plin de ţigani şi săraci. Cine crezi că mi-ar fi sărit în ajutor?

–          Îmbrăcată în halul ăla?

Am ridicat din umeri.

–          Singură? Ce dracu’, o cauţi cu lumânarea?

–          Păi, nu chiar. Dar nu puteam să iau toată poliţia cu mine şi să sperii eventualii informatori. Şi apoi să ajung la timp la tine.

–          Eşti incredibilă.

A sunat ca un reproş, ceea ce m-a dat peste cap. Chiar avea impresia că sunt un fel de fluture ce poate fi strivit între degete?

M-am ridicat.

–          Cred că nu vezi ceea ce e evident. Pot să pun la pământ şi zece oameni. Puteam să le zbor creierii fără probleme. Nu sunt de porţelan.

–          Dar dacă te atacau pe la spate?

De parcă eu nu-mi pusesem problema.

–          Dragoş, asta e meseria mea, ştiu cu ce mă confrunt zi de zi. Nu sunt neajutorată.

–          Nu, nu eşti, dar uneori mai intervine şi soarta şi poate să nu fie în favoarea ta.

–          Ok, dacă zici tu. Soarta nu e niciodată în favoarea mea, dar asta nu mă împiedică să rămân în viaţă. Şi am de gând să rămân aşa mult şi bine.

Oftă. Părea să accepte.

–          Sper măcar că i-ai săltat.

–          Păi, nu prea.

Căscă ochii mari la mine.

–          De ce?

–          M-am gândit să-i păstrez în cazul în care nu o să mai vrea nimeni să mi-o tragă, am spus nervoasă. E evident. Pentru că sunt suficient de proşti încât să-mi dea informaţiile pe care le doresc.

În cele din urmă am fost nevoită să-i povestesc tot. Şi, până la urmă, am adormit pe canapea în braţele lui. Cred că sexul începea să devină demodat. Cel puţin în relaţia asta.

Nici un show fără o manea

N-am mai fost de ani de zile pe litoralul românesc, dar, acum, din motive ce ţin de lucruri obiective, am aterizat în Mamaia. Nu, n-am nici o plăcere. E la fel de murdară ca şi înainte. Ok, de data asta marea e curată. Plaja? Păi deh, factorul uman perturbator, desigur. Aşa că nu vă aşteptaţi la minuni. Sigur, nu e nimic inclus pe niciunde. Ar fi culmea. Neah, fără animatori sau spectacole la hotel. Prea mult, nu se cade. Cine îi plăteşte, zău.

În schimb e plin de manelişti. Dacă la Bella Italia te poţi întâlni cu Adrian Romcescu şi alţii din aceeaşi generaţie, dacă vrei concert nu se poate fără manele.

E plin litoralul de afişe cu concerte. Jumătate din cei de pe afiş sunt manelişti. Sigur, există şi „concerte” doar de manelişti. Îmi dau seama că Andreea Bălan care şi-a ţinut singură show-ul i-a cam enervat. Aşa că s-au pus toţi pe mai multe afişe. Păi se poate? Show fără manelist? Dar unde dracului vă credeţi? Corect!

Aşa că mă gândeam, în cazul în care cineva vrea să scape de toţi odată să ştiţi că sunt pe litoral. Deci sunt! 😉

Satisfacere…

 

Multumesc, Targu Mures: http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=56814

Lincoln Rhyme e genial. O să mă întrebaţi cine e ăsta. Ăla din „Colecţionarul de oase”. Dacă nu ştiţi, nu ştiţi. Ei bine, Jeffery Deaver vine cu un nou roman din seria Lincoln Rhyme „Dansând cu moarte”. Sigur că nu lipseşte nici frumoasa Amanda Sachs care a fost interpretata de Angelina în Colecţionarul de oase. Dar asta nu e tot. Azi în timp ce dădeam iama prin Gaudeamusul din Mamaia am mai descoperit două cărţi cu acelaşi Lincoln şi Amanda: Maimuţa de piatră şi Scaunul gol. Sigur că nu m-am oprit doar aici, până la urmă mi-am cumpărat 16 cărţi, ceea ce, desigur, m-a adus în pragul extazului.

Dar vorbeam despre „Dansând cu moartea”. Absolut genială. Dacă ţi se dă totul mură în gură de la început, spre final îţi dai seama că ai fost păcălit rău de tot. E clar că aştepţi să vezi cum va fi prins „Dansatorul pe coşgiuc”. Doar ştii cine e, cum acţionează şi de ce. Sigur, mintea genială a lui Lincoln e pusă la încercare. Doar că, nimic nu e ceea ce pare. Şi, până la urmă, cine e „Dansatorul pe coşgiuc”? asta va trebui să aflaţi singuri. Zău că Deaver e un scriitor genial. Îl ador. Sunt atât de încântată încât îmi dau seama că voi mai pierde două nopţi citind şi restul seriei. O, iah.

Relaxxxxxx….

Ok, dacă e să mă întrebaţi pe mine sunt un om destul de calm, sigur, până îmi sar nervii. Dar până atunci, poţi juca ţonţoroiu pe mine. Dar şi dacă depăşeşti măsura, gata. Şi când e gata, e gata. Raţiune zero. Inimă zero. Nu mai pot gândi decât în termenii răzbunării. Şi răzbunarea… oh, ce dulce e când o aplici. Dar, până la aplicare mai e. Aşa că revenim cu picioarele pe lumea asta.

Vedeţi că timpul meu de net e limitat. Vă povestesc imediat. În afară de luni când sunt aproape liberă, marţi dans sportiv, miercuri salsa, joi şi salsa şi dans sportiv, vineri salsa, sâmbătă şi duminică salsa. Cred că, cel puţin în visele mele, voi ajunge o mare campioană, dar nu de salsa, ci de cha-cha. Durerile fizice au început să devină, uneori, ca azi, insuportabile. Dar, pe de altă parte, ţinând cont că săptămâna asta fac pauză până marţi şi apoi până duminică, mi se pare destul de complicat. Apăi să vedeţi după dureri.

Dar nu mă îndeletnicesc numai cu dans. Zău că nu. M-am reapucat serios de scris. Iolanda o să revină în forţă cu două cărţi la Gaudeamus. Apoi voi continua seria reginelor, să se bucure şi Bogdan, dar nu numai. Apoi om mai vedea. În capul meu sunt multe, dar nu pot ajunge campioană, fie, chiar şi la salsa dacă scriu non-stop, nu?

Aşa că trebuie să fac ceva să ies din starea de nervi că altfel cum să fac toate chestiile astea mişto, dacă eu mă tot gândesc cum să-i dau unuia în cap?

Deci, relaxxxxx…..

Greu cu şedinţele foto

Şi asta pentru că răbdarea îmi e pusă la încercare. Şi când îmi e pusă răbdarea la încercare, nimic nu iese cum trebuie. Azi n-am vrut să mă schimb, n-am vrut să mă machez, n-am vrut nici să pozez. Nu era dispoziţia. Dar tot a ieşit ceva. Sigur, a fost doar preludiul. Urmează şedinţa aia adevărată, dar după ce particip la recordul de rueda, până atunci nu prea am stare. Dar ei, hai să vă arăt două, trei chestiuţe. Pozele au fost făcute de Silviu Antone, ca să ştiţi.

Această prezentare necesită JavaScript.