Puţin din noua Lala

Da, e perfect necorectată. Ţinând cont că e 3:09 dimineaţa, zău că nu mai pot corecta. Aşa că vă las cu foarte, foarte puţin din noua carte cu Lala. Fireşte, am ales pasajele astea pentru că ştiu că nu veţi înţelege nimic. N-am ce face, nu pot da din casă.

*

Bucureşti, 1982, August.

 

A văzut lumina zilei şi lacrimile au început să-i curgă. Nu simţea că ar plânge, dar ştia că ochii i se umeziseră. Se uită o clipă la mâinile lui aproape transparente. Slăbise şaptesprezece kilograme. Îl torturaseră. Îl ţinuseră în lanţuri şi îl electrocutaseră. Apoi l-au aruncat într-o celulă goală. Fără pat, fără toaletă. N-au scos nimic de la el, iar, după un timp, s-au hotărât să-l creadă.

Cu o zi în urmă, când le-a venit ordin să-l elibereze îl băgaseră la duşuri şi-l spălaseră cu furtunul cu apă rece ca gheţa. Unul dintre gardieni îl ştersese cu un burete de sârmă până îi dăduse sângele. Apoi îl săpuniseră şi-l îmbrăcaseră. Şi-au bătut joc de el adresându-i tot felul de injurii, dar nu îi mai păsa. Reuşise să ţină secretul. Nu se dăduse de gol. Nu-şi turnase oamenii. Şi, mai ales, nu-l turnase pe Gigi.

Încă îl mai visa. De fapt, în condiţiile date, era greu să nu o facă. Îşi vedea mâinile pline de sânge. Ţipa. Ţipa şi se trezea lac de transpiraţie. Moment în care gardienii îl târau din celulă, râzând ca nişte diavoli şi începeau tortura. Îl întrebau mereu şi mereu, dar el spunea doar că e o greşeală. Nu ştia nimic. Era doar un profesor de istorie amărât. De unde Dumnezeului să ştie.

Şi asta fusese o greşeală. L-au întrebat dacă crede în El. Mihail a negat, dar nu o făcuse prea convins. Aşa că s-au gândit să-i scoată religia din cap: „A, crezi în Dumnezeu?”, au scos firele de înaltă tensiune şi i le-au pus pe piele. „Dacă ar exista crezi că ne-ar lăsa să facem asta?”. Până la urmă a fost nevoit să se lase de Dumnezeul lui. Să-I ducă numele în deşert. Să Îl batjocorească. Şi în fiecare zi era la fel.

Apoi a venit vestea că va fi eliberat. Oricum nu mai aveau ce face cu el. Era clar că fusese doar o marionetă. Gigi Ardelean le dăduse o pistă greşită. Acum le părea rău că-l omorâseră. Dar, într-o seară, unul dintre gardieni intră peste el în celulă şi i-a spus:

–          Au intrat în casa alor tăi. N-au găsit nimic. Dar au violat-o pe rând pe soră-ta aia mică. Era singură, iar ei erau plictisiţi.

Cretinul ăla râsăse. Iar el rămăsese acolo plângând şi chinuindu-se. Îl durea mai rău decât orice tortură. Şi-ar fi dorit să moară acolo. Să moară şi atât.

O văzu pe Anca rezemată de maşina neagră. Probabil a tatălui său. Se aştepta să aibă burta mare, dar nici semn de copil. Anca se repezi spre el şi-l luă în braţe. Au plâns împreună fără să-şi spună nimic. Apoi, în drum spre maşină, ea i-a şoptit:

–          Am avortat spontan din cauza fricii. Iartă-mă, Mihail!

Dar el a strâns-o în braţe şi i-a sărutat uşor creştetul. Cât de nebun fusese să-i pună pe toţi în pericol. Numai el era de vină pentru tot. Pentru copil, pentru Alexandra…

–          E adevărat… Alexandra…

–          Iartă-mă, izbucni femeia în lacrimi. Eram în casă, la subsol. Când mi-am dat seama ce se întâmplă am sărit pe geam şi am fugit. Am lăsat-o acolo şi am găsit-o într-o baltă de sânge. Iartă-mă, dar n-am avut curaj.

O strânse şi mai tare în braţe şi o sărută, lipindu-şi buzele de creştetul ei cu atâta forţă încât îl dureau.

–          Ai făcut bine, Anco, altfel ai fi păţit-o şi tu. Dar e bine?

Femeia şi-a şters lacrimile cu mâneca.

–          Nu mai e aceeaşi, Mihaile. Vorbeşte în dodii. Cântă, râde, plânge. Cred că a luat-o pe câmpii.

Inima i s-a frânt în mii de bucăţi. Era numai vina lui. Vina lui că nu putea accepta să se supună nenorocitului de regim. Urcară în maşină. Tatăl îi aruncă o privire tristă, greoaie şi porni. Îşi jură să se răzbune.

……

Lala

……

Mirosea bine. A friptură la tavă, cu puţin vin şi ceva garnitură de legume. Urăsc legumele, dar, de data asta, aveam să le accept. Dragoş mi-a deschis uşa. Purta un şorţ alb, tichie de bucătar şi o mănuşă în mâna dreaptă.

–          În sfârşit, oaspetele principal a ajuns.

Apoi privirea i s-a oprit asupra mea. M-a studiat din cap până-n picioare, iar îngrijorarea de pe chip nu s-a lăsat aşteptată.

–          Dumnezeule, te simţi bine?

Nu mă aşteptasem la asta. Pentru Dumnezeu, eram îmbrăcată la patru ace. Toată numai o dantelă albă… Mi-am coborât privirea şi am observat petele de sânge.

–          Fir’ar!

Dragoş m-a tras în casă şi a încuiat uşa în urma mea. Mi-am aruncat grăbită bluza.

–          Ştii, nu e ca şi cum m-aş grăbi spre aşternut. Dar dă-mi voie să fac o baie şi aruncă bluza. Ba nu, pune-o într-o pungă, o iau pentru probe.

–          Ce Dumnezeu s-a întâmplat?

Am zâmbit.

–          Mi s-a propus un sex oral pe care a trebuit musai să-l refuz. Mă grăbeam spre tine.

Nu mi-a mai pus alte întrebări, cu toate că i se citea curiozitatea pe chip. M-a îndrumat spre baie. Mi-a oferit un prosop şi o bluză de trening pe care să o îmbrac. Când am ieşit de sub duş masa era pusă. Am mâncat şi am băut vin roşu, având conversaţii absolut normale. Cam anormal pentru mine, dar plăcut. Am râs şi am glumit, fără să ridicăm tonul sau să ne simţim ameninţaţi în vreun fel. Dar ştiam că va veni şi momentul crispării. Imediat ce-a strâns masa ne-am aşezat pe canapea. Eram îmbrăcată doar cu bluza lui de trening ce abia îmi acoperea fundul.

–          Ce ai păţit în seara asta?

Am oftat.

–          M-au atacat nişte tâmpiţi care aveau chef de un viol. A trebuit să-i pocnesc puţin.

Şi-a afundat ochii ăia negri într-ai mei.

–          Lala, dacă ai fi păţit ceva…

–          Pentru Dumnezeu, am pocit trei namile fără creier. Zău că ştiu să-mi port de grijă.

–          Trebuia să ceri ajutor.

Am zâmbit, pentru că situaţia era pur şi simplu incredibilă.

–          Eram într-un cartier plin de ţigani şi săraci. Cine crezi că mi-ar fi sărit în ajutor?

–          Îmbrăcată în halul ăla?

Am ridicat din umeri.

–          Singură? Ce dracu’, o cauţi cu lumânarea?

–          Păi, nu chiar. Dar nu puteam să iau toată poliţia cu mine şi să sperii eventualii informatori. Şi apoi să ajung la timp la tine.

–          Eşti incredibilă.

A sunat ca un reproş, ceea ce m-a dat peste cap. Chiar avea impresia că sunt un fel de fluture ce poate fi strivit între degete?

M-am ridicat.

–          Cred că nu vezi ceea ce e evident. Pot să pun la pământ şi zece oameni. Puteam să le zbor creierii fără probleme. Nu sunt de porţelan.

–          Dar dacă te atacau pe la spate?

De parcă eu nu-mi pusesem problema.

–          Dragoş, asta e meseria mea, ştiu cu ce mă confrunt zi de zi. Nu sunt neajutorată.

–          Nu, nu eşti, dar uneori mai intervine şi soarta şi poate să nu fie în favoarea ta.

–          Ok, dacă zici tu. Soarta nu e niciodată în favoarea mea, dar asta nu mă împiedică să rămân în viaţă. Şi am de gând să rămân aşa mult şi bine.

Oftă. Părea să accepte.

–          Sper măcar că i-ai săltat.

–          Păi, nu prea.

Căscă ochii mari la mine.

–          De ce?

–          M-am gândit să-i păstrez în cazul în care nu o să mai vrea nimeni să mi-o tragă, am spus nervoasă. E evident. Pentru că sunt suficient de proşti încât să-mi dea informaţiile pe care le doresc.

În cele din urmă am fost nevoită să-i povestesc tot. Şi, până la urmă, am adormit pe canapea în braţele lui. Cred că sexul începea să devină demodat. Cel puţin în relaţia asta.