Fiecare zi cu surpriza ei…

…doar că depinde de noi s-o reperăm.

 

Ştiţi că mereu spunem: azi am avut o zi proastă sau, din contră, azi am avut o zi bună. Doar că, în ultimul timp, deschizând mai bine ochii şi lăsându-mă mai mult purtată în legile fizii cuantice am descoperit ceva. Nu există zile proaste, ci doar oameni orbi.

O să vă dau cel mai recent exemplu. Sigur că de dimineaţă mi-am propus să nu mai trec pe lângă micile cadouri ale vieţii fără să le observ. Dar la cât eram de dărâmată nu ştiu dacă am şi înregistrat ceea ce mi-am propus, dar un lucru e clar: când a apărut minunea, părticica mea de bucurie şi încărcare, am recunoscut-o.

Am fost nevoită să ajung într-un sat de lângă minunata capitală pentru a mă aproviziona cu cafea verde – nu contează. Am ajuns. Am văzut viloaia cât muntele, nu m-a încântat, dar cum am ajuns în interior mirosul de cafea proaspăt prăjită, obiectele vechi, recondiţionate, cărţile – adică colecţii întregi din alea vechi – şi bunul gust m-au încărcat şi mi-au dat poftă de viaţă. După asta restul zilei a fost destul de plăcută, desigur, cu mici incidente, dar, cel puţin ştiu că ziua de azi mi-a oferit o plăcere pe care s-o port cu mine. Aşa că energiile chiar se atrag. Punct.

Vremea lui “Linişte”…

Orice poveste începe cu…, dar ştiţi şi voi cu ce. Aşa că e linişte. Asta pentru că povestea de început a început, cu terminatul stăm mai prost. Dar cum spunea cineva, de câte ori se termină o poveste începe o alta, lasă să fie asta.

Ştiţi şi voi cum e, vă complaceţi în povestea pe care o ştiţi deja pentru că e comodă şi nu vă poate surprinde prea tare. Aşa e orice poveste. E linişte, sau, cel puţin, o linişte aparentă, în povestea voastră. De ce să stricaţi legile Universului cu prostii dacă nu e cazul?

Vă spun eu de ce. Pentru că dacă am nevoie de linişte mă ţine doar o zi. Apoi vreau gălăgie, agitaţie şi toate cele. Altfel cum simte omul că trăieşte? Dacă totul merge uns, fără să scârţâie nimic, cum să-ţi dai seama că ai o viaţă? Vedeţi? Ăsta e paradoxul. Ba vreau linişte, ba vreau gălăgie. Vreau de toate. Vreau ofertă cu pachet complet şi la preţ rezonabil. Linişte, agitaţie, agitaţie, linişte şi, în cele din urmă, zăcere totală. Şi-apoi s-o luăm de la capăt. Apropo, am spus că azi am chef de harţă? Chiar am. Aşa că haideţi să ne certăm. Dar până-n ora 22:00 că apoi am treabă şi s-ar putea să mă plictisesc tot certându-mă. Sau mai bine dorm…

 

Dacă vă spun că…

…mâine fac o lună de când tot râd? O fi bine, nu o fi? O râde mai bine cine râde la urmă ori ba. Eu zic că o să râd şi la urmă, dar nu poţi şti niciodată.

Dar, de fapt, eu spun că a trecut aproape o lună de când n-am mai avut gânduri negre. Nu mi-am mai dorit să ucid pe nimeni – oricum fiecare moare, nu trebuie să-i ajut eu pe toţi. Acum, însă, am o problemă. Dacă mâine se duce luna asta şi mai cer una mi s-o da ori ba?

Om vedea. Ideea e că a fost o lună bună. Sigur, n-am scris nimic, dar oricum nu vreau să scriu. N-aş fi vrut şi să fi fost o lună rea. N-am citit mare lucru, dar am fost în lumea mea, în sferele mele şi încă nu vreau să plec de acolo.

Până la urmă viaţa chiar e frumoasă dacă ne oprim din văitat. Sau dacă oprim puţin timpul în loc. Dacă ne dăm răgaz să şi vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Aşa că mai trag o gură de aer şi mai aştept o lună bună 😀

De silă

A fost o vreme în care blogul a fost împărat. S-a dus. Vremea că împăraţii oricum se duc mai devreme sau mai târziu. În fine, nu blogul în sine ca platformă s-a dus, ci ideea aia de-a te trezi şi a scrie pe blog. De-a împărtăşi cu lumea ceea ce trăieşti. De-a încerca să pari un muritor de rând printre muritorii de rând. De-a storce câteva cuvinte pentru cei care te citesc pentru că te plac sau pentru că te urăsc.

Extremele. Mereu au fost extreme. Într-o vreme mă distrau. Mă distrau isteriile – bine, alea mă amuză şi acum – faptul că alţii nu pot dormi de grija mea e reconfortant. Măcar sunt sigură că sunt câţiva insomniaci care mă înjură regeşte. Treaba lor, somnul lor. Nu mă deranjează. Eu dorm dusă.

Era o vreme în care blogul îmi dădea multe posibilităţi. Mă descărcam. Îmi puneam sufletul pe tavă. Povesteam. Mă enervam şi câte şi mai câte. Dar, cu timpul, mă credeţi sau nu, a început să mi se facă silă. Fireşte, nu blogul e de vină şi cei care îl frecventează. – Bun, acum cine se simte, se simte, e clar că nu vorbesc de toată lumea – Anonimi, ori semi, care încearcă, la mine în casă, să-mi demonstreze că roşul e verde. O fi verde, nu zic nu, dar atâta timp cât suntem pe proprietate privată şi există riscul de-a scoate pistolul eu zic să fie roşu. Că aşa vreau eu.

A trecut aproape un an de când n-am mai scris ca odinioară pe blogul ăsta. Şi dacă vă întrebaţi de ce aveţi şi răspunsul: de silă. Brusc mi s-a făcut scârbă de oameni. Ştiu că nu prea aveţi cum să înţelegeţi, pentru asta ar trebui să trăiţi puţin în spatele blogului. Iar sila asta devine din ce în ce mai acută. Şi omenirea din ce în ce mai ipocrită. Aşa că, stau şi mă întreb, la ce bun să scrii pe blog când există specimene care-ţi provoacă greaţă?