De silă

A fost o vreme în care blogul a fost împărat. S-a dus. Vremea că împăraţii oricum se duc mai devreme sau mai târziu. În fine, nu blogul în sine ca platformă s-a dus, ci ideea aia de-a te trezi şi a scrie pe blog. De-a împărtăşi cu lumea ceea ce trăieşti. De-a încerca să pari un muritor de rând printre muritorii de rând. De-a storce câteva cuvinte pentru cei care te citesc pentru că te plac sau pentru că te urăsc.

Extremele. Mereu au fost extreme. Într-o vreme mă distrau. Mă distrau isteriile – bine, alea mă amuză şi acum – faptul că alţii nu pot dormi de grija mea e reconfortant. Măcar sunt sigură că sunt câţiva insomniaci care mă înjură regeşte. Treaba lor, somnul lor. Nu mă deranjează. Eu dorm dusă.

Era o vreme în care blogul îmi dădea multe posibilităţi. Mă descărcam. Îmi puneam sufletul pe tavă. Povesteam. Mă enervam şi câte şi mai câte. Dar, cu timpul, mă credeţi sau nu, a început să mi se facă silă. Fireşte, nu blogul e de vină şi cei care îl frecventează. – Bun, acum cine se simte, se simte, e clar că nu vorbesc de toată lumea – Anonimi, ori semi, care încearcă, la mine în casă, să-mi demonstreze că roşul e verde. O fi verde, nu zic nu, dar atâta timp cât suntem pe proprietate privată şi există riscul de-a scoate pistolul eu zic să fie roşu. Că aşa vreau eu.

A trecut aproape un an de când n-am mai scris ca odinioară pe blogul ăsta. Şi dacă vă întrebaţi de ce aveţi şi răspunsul: de silă. Brusc mi s-a făcut scârbă de oameni. Ştiu că nu prea aveţi cum să înţelegeţi, pentru asta ar trebui să trăiţi puţin în spatele blogului. Iar sila asta devine din ce în ce mai acută. Şi omenirea din ce în ce mai ipocrită. Aşa că, stau şi mă întreb, la ce bun să scrii pe blog când există specimene care-ţi provoacă greaţă?

Reclame