Există…

Lucruri bune şi rele. Calitate şi ne. Armonie şi ne. Amintiri pe care merită să le păstrezi şi invers. Există tot felul de lucruri. De la fenomene paranomale, care se pot întâmpla doar la nivelul creierului nostru sau, fenomene perfect normale. Dar mai există şi întrebarea: Cine stabileşte ce e normal sau nu? Sigur, veţi spune toţi. Fiecare pentru el – adică stabileşte. Da, da, vezi să nu.

Dacă eu stabilesc normalitatea în a sări zilnic în cap, societatea mă va condamna, poate chiar mă va interna. Pentru că, desigur, nu trăiesc după normele societăţii. Nu sunt normală aşa că e nevoie să fiu „judecată”. Şi nu oricum, ci al dracului de aspru. Ca să ştie lumea că nu sunt normală. Să fiu dată drept exemplu negativ. – M-am luat pe mine de model pentru că era mai simplu – Dar, de fapt, dacă e să întrebi pe oricine, în ipocrizia general adoptată, vi se va spune că fiecare are dreptul de-a-şi crea normalitatea. Asta până o faci, apoi nu mai e normal.

De asemenea, citeam de curând, că ori de câte ori ne apucă să judecăm pe cineva pentru acţiunile sale pe care noi nu le vedem cu ochi buni, ei bine, fireşte, ceva din karma noastră se strică. Universul înţelege semnalele negative pe care i le dăm şi, desigur, la rândul său ne trimite înapoi ce am cerut. Adică nimic bun.

De ani de zile tot spun că judecăm pentru că nu suntem capabili să înţelegem şi alte puncte de vedere. Judecăm pentru că aşa am fost educaţi. Asta e societatea. Nu numai a noastră. Aşa e peste tot dintotdeauna. Dar când vom ajunge să ne mai şi schimbăm? Să mai creştem? Şi când o să ajungem să nu le mai impunem celorlalţi crezurile noastre spunându-le că aşa vor fi fericiţi? De unde ştim noi ce e fericirea pentru celălalt? De ce nu vrem să acceptăm că ceea ce e bine pentru noi, nu e şi pentru alţii? Pentru că suntem nişte ignoranţi şi nu avem nici măcar cultura de bază.

Dacă, din când în când, am mai citi câte o carte, am mai merge la teatru sau la operă, dacă am mai asculta nişte oameni, poate că am fi capabili de puţin mai mult. Dar nu facem nimic din toate astea. Nu de alta, dar ne convine să fim fericiţi în prostia noastră. Că doar nu în zadar sunt fericiţi cei săraci cu duhul. Păi nu?

Şi dacă vă întrebaţi de ce am scris toată chestia asta, nu vă stresaţi. Am făcut-o pentru că mi se mai întâmplă să mai citesc şi să mai observ câte ceva în jurul meu. Iar în ultimul timp am tot văzut că facem tot posibilul să-i convertim pe ceilalţi la realitatea noastră. La crezurile noastre. Păi doar trăim în societate şi suntem oi. Zău că suntem 😉

 

Romania Noir sau…

„Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.”

Nu mi-am propus să vorbesc despre „Romania Noir”, aşa cum nu mi-am mai propus de foarte mult timp să mai vorbesc despre orice altă carte sau scriere. Bine, nu voi vorbi despre antologie ca un întreg, pentru că, recunosc, mi-au mai rămas trei poveşti necitite. Dar nu numai acesta e motivul, ci, pur şi simplu, am început să fiu egoistă. Să ţin secret ceea ce citesc şi, mai ales, ceea ce gândesc despre ce citesc.

Dar acum nu mă pot abţine.

Aşa cum i-am spus şi lui Alexandru am cerut antologia pentru că era singurul pe care nu-l citisem vreodată. Mă rog, e oarecum impropriu spus. La un moment dat am lucrat împreună la o cărticică. Adică mai mulţi autori care scriu o carte. După primele două capitole a venit rândul meu. Ştiam că după mine va fi Alex, aşa că am zis să încurc acţiunea. Am râs în sinea mea. Dar, spre marea mea surpriză, Alex a încurcat-o şi mai rău. A fost cu adevărat amuzant. Aş putea spune că acolo s-a dat savoare cărţii, dar, din motive care-mi scapă, nu s-a mai scris. Nu contează, eu una m-am distrat. Iar acum ghiciţi ce…

Da, voi vorbi puţin despre povestea lui Alexandru Arion – ce pretenţios sună Alexandru. Dar, înainte, cu un scurt moment de reculegere, am simţit nevoia să-l las pe editor să vorbească – şi cu ocazia asta îi mai urez încă o dată La mulţi ani!; nu uita că ţi-am dat o zi în plus 😀 –

 

 

 

 

 

 

Bun, sper că toată lumea s-a recules şi a revenit la cele lumeşti. Editorului i-o fi trecut or ba supărarea. Nu ştim încă. Ideea este că această antologie a fost prezentată mai întâi în engleză. Eu n-am fost, să nu fie discuţii. În antologia românească ştiu că au mai apărut câţiva, nu ştiu exact care. Dar să revenim la oile noastre…

 

 

 

 

Aşadar, Alexandru Arion cu CV-ul la vedere. Dar zău că nu el ca persoană fizică cu CV mă interesează de aici, ci ceea ce a plăsmuit. Adică?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Da, “Captiv”. Da, am rămas impresionată de multe lucruri. Aş putea să vă povestesc în câteva rânduri, dar unde ar mai fi plăcerea voastră de-a descoperi scriitura? Plăcerea mea a fost să descopăr scriitorul. Se vede că Alex a citit mai mult decât permite legea. Se vede că e un bun psiholog, dar şi un sensibil şi jumătate. Toate astea se simt, le transmite. Transmite în scris ceea ce nu poate face prin cuvinte. Nu e o poveste ca oricare alta. Şi am citit sute. Nu, e o poveste care te face să te gândeşti, mai presus, la tine ca persoană. La tine ca om pe două picioare ce posedă un suflet. Crima e mai puţin importantă, pentru că personajul se ridică deasupra. E atât de bine creionat că te îndrăgosteşti de el. Îl simţi acolo lângă tine şi trăieşti suferinţa lui. Îmi e greu să vorbesc prea mult despre această povestire pentru că mă simt tentată de-a descoperi esenţialul. Aşa că mă opresc, dar nu înainte de-a vă spune că am descoperit un scriitor care chiar poate. Important e să şi vrea. Eu zic că e foarte tare, frate! 😀

În lumea celor ce cuvântă

Cuvântătoarele sunt fiinţe speciale, care, de obicei, deschid gura şi lasă cuvintele să umple aerul (nici eu nu înţeleg ce am vrut să spun, aşa că nu vă temeţi). Când o închid, uneori – cam rar –, îşi dau seama – datorită faptului că li se încinge creierul – că au spus o prostie sau mai multe sau, ca să fim poeţi până la capăt, realizează că toată viaţa lor au spus numai prostii. Dar persistă. Şi mi se pare firesc, dacă asta ai făcut o viaţă întreagă de ce să te opreşti tocmai acum?

Cuvântătoarele, de asemenea, se prefac a gândi. – am folosit infinitivul pentru că n-avui chef de cacofonii, chiar dacă ele, cacofoniile, nu sunt taman greşite, ci doar neplăcute. În fine. –

Tot de asemenea şi eu sunt o cuvântătoare şi, după cum se observă, încerc să scriu ceva pe blog, dar nu am spor. Adică spun tâmpenii pentru că n-am nimic altceva de spus. Şi culmea, mă distrează 😀

Şi dacă tot suntem aici să vă spun ceva. Sau nu. Dar insist să vă spun, poate pentru prietenii voştri englezi, poate pentru voi.

Luna trecută Profusion Crime, editura englezească a scos pe piaţă două cărţi româneşti, traduse în engleză, normal, că despre asta vorbim. Cele două cărţi le puteţi comanda online. George Arion aici, iar Bogdan Hrib aici.

De asemenea, luna asta vor ieşi alte două pentru care puteţi face precomandă. Adică a mea aici şi a lui Mike aici, dar la alt link.

Ce să vă mai spun? Scriu o carte. Sunt răcită. Sunt răcită şi scriu o carte. Pacepa deţine secretul. Iolanda vrea să-l afle. Mor trei şi totuşi unul. Mor cinci şi totuşi trei. Complicat. Până la urmă o să credeţi că nu moare nimeni, dar e fundamental greşit. De aia îmi place mie de mine. Şi acum pa, trebuie să mor câteva ore.

Oaza noastră de verdeaţă

Am rămas singuri în Londra. Nu, nu singuri, ci cu editorii noştri sau, mai bine spus cu Ramona. Adică eu cu Bogdan am rămas, în ultima zi, fără George şi Alexandru Arion. Aşa că am luat un mic dejun rapid cu Ramona, pe o terasă bine încălzită – poate mă aude şi Alex – apoi am plecat pe „ştrase”, mai precis pe Oxford, cică la cumpărături. Aiurea.

Dacă v-aţi gândit vreo clipă că vreunul dintre noi a crescut prea mult v-aţi înşelat. Dacă aţi avut măcar o clipă impresia că am fi trecut de vârsta de zece ani, iar v-aţi înşelat. Ce puteam face eu cu Bogdan? Sigur, ghinionul a fost al magazinului de jucării şi al părinţilor ce-şi duceau acolo copiii. Noi am vrut să le spunem că suntem tot mici, dar am renunţat. Pentru că, odată ce ne-am văzut în magazin, ghiciţi ce? Ne-am purtat mai rău decât ăia mici. Am stat printre jucării aproape o oră. Castele, zâne, prinţese, piraţi, şoareci, inorogi şi tot ce vă mai trece prin cap. Dacă vă trece. O oră în care doar că nu ne-am jucat. Bine, eu nu m-am jucat, pe Bogdan nu l-am avut în vizor non-stop, aşa că nu garantez.

O să întrebaţi de ce nu vă spun despre lansări şi vorbesc despre jucării. Va veni şi momentul ăla, dar, momentan, trebuie să facem linişte. Ştiţi voi, liniştea de dinainte de furtună 😀

Dar jucăriile… ehee

Această prezentare necesită JavaScript.

Românul roade, roade, roade…

 

Dacă rămâneam în Anglia nu eram mai fericită, dar măcar mai liniştită.

 

Ne-am întors. Eu, George Arion, Bogdan Hrib şi Alex Arion. Îi mulţumesc din nou lui Bogdan că a avut grijă să nu mă piardă, dar şi celor doi Arioni că m-au suportat. Le mulţumesc, în special, editorilor mei britanici: Ramona şi Mike, dar şi lui Mihai că mi-au dat posibilitatea de-a ajunge acolo şi pentru că au crezut în mine aşa cum au crezut în fiecare dintre noi.

 

Ziceam că ne-am întors. Dacă colegii mei au avut încă de lucru cu Premiile Flacăra care s-au decernat ieri, eu parcă am fost blestemată. Mi s-a întâmplat un lucru bun, apoi au început să curgă cele rele. Viaţa! Ca şi cum n-ar fi fost suficient mai şi citesc pe ici pe colo câte ceva. Desigur, despre deplasarea noastră. Ca şi cum nu le-aş fi auzit pe toate. De la faptul că am plătit ca să fim publicaţi de Profusion, până la ideea că X trăieşte cu Y, dar Y trăieşte şi cu Z, aşa Z şi X ajung să facă sex de convenienţă. Apoi că Arion e şef de trust, normal să fie publicat, Bogdan asemenea, iar eu, fireşte, încă deţin 80% din Tritonic.

Românul tot român şi tot îmi face greaţă.

Am înţeles. Trebuiau promovate valorile afară, adică tinerii. Aşa s-a exprimat cineva. De ce noi? Ne cerem scuze, dar nu ne-am autopropus. Nu ne-am plătit traducerile, nu ne-am plătit avion, cazare şi mâncare şi nu ne-am plătit nici avansul pe care l-a plătit Profusion, ca toate celelalte la drept vorbind.

Şi aşa, în jurul nostru s-a creat o întreagă teorie a conspiraţiei. Nu pot nega, românul are imaginaţie bolnavă.

Staţi calmi! Nu vrem să vă bucuraţi pentru noi. Ştim şi noi cum merg lucrurile în ţara asta, e pe sistemul „capra vecinului”. Am venit doar să vă spun că a fost excelent – puteţi să ne urâţi din suflet -; englezii ne-au primit cum nu ne-am fi aşteptat, românii aidoma. Şi să vă mai spun un secret. Nu e nimic făcut pe banii ICR-ului aşa cum se zvoneşte. Profusion Crime a făcut ca totul să fie posibil.

A, urmează următoarele două lansări, a mea şi a lui Mike în februarie. Sper să nu vă supăraţi prea tare.

Şi acum revin cu aceeaşi întrebare: ce rost are să mai scrii pentru Românica? Ştiu, ştiu, ca să auzi cum crapă ficaţii în unii.

 

Iar pentru cei interesaţi o să pun câteva poze făcute de Adrian Cherciu la Canary Wharf. Pentru cei care nu ştiu cât de greu se ajunge acolo să dea search pe google şi să se informeze.

 

Ştiu, ştiu, suntem naşpa, dar, până una alta chiar suntem cei mai buni, indiferent că acceptaţi voi or ba.

Această prezentare necesită JavaScript.