Nervii mei întinși la maxim

Nu știu dacă ar fi indicat să-mi stea cineva în față zilele astea. Și nu, nu are legătură cu subiectul anterior. Are legătură cu lumea în general și cu un șobolan dizgrațios în special. Nu știu dacă am abordat vreodată subiectul, dar unii oameni sunt distructivi prin natură. Nu pot altfel, decât să trăncăne ceea ce ai vrea să auzi ca mai apoi să te zdrobească. Nu te zdrobesc pentru că asta își propun, o fac pentru că așa le e firea și nu se pot abține. Nu-mi convine nici mie că lumea știe că sunt suficient de sufletistă încât să poată profita, să mă poată impresiona. Nervii mei, jur, sunt pe elastic. Dacă trage cineva doar puțin o să obțină o explozie, iar eu urăsc exploziile. Mai ales pe ale mele pentru că-mi dau stare de neliniște, nu mai gândesc lucid și rămân cu privirea în gol chiar și ore în șir.

Uneori, evident, mai zvâcnesc, asta dacă sunt lăsată în pace, dacă nu explodez și s-ar putea să explodez pe persoanele care nu merită asta. Așa cum spuneam sunt un car ne nervi. Dar cel mai mult sunt nervoasă pe mine pentru că-i las pe toți să se foloseacă de bunătatea mea. Nu, aveți dreptate, e prostie nu bunătate. Oamenii nu merită nici măcar jumătăți de șanse, pentru că de ce le dai o jumătate vor una întreagă, apoi două și tot așa. Nu zic că nici un om nu merită asta, dar unii chiar ar trebui lăsați să moară în prostia și nebunia lor, pentru că-ți dai seama că oricât ai încerca să-i ajuți tot tu pici de prost. Asta-i viața.

Reclame