Mi-ar fi plăcut să știu că…

… afazicii sunt un fel de detectori umani pentru minciună. Mă rog, există mai multe faze alea „afaziei”, dar cei în starea cea mai gravă își dau seama când un om minte după inflexiunile vocii, inflexiuni nesesizabile pentru noi. Ei se distrează când aud un om mințind, noi, de cele mai multe ori nu detecăm minciuna, dar și de-am face-o nu ne-ar amuza absolut deloc. În fine, poate că doar în anumite cazuri și circumstanțe. Dar nu contează. Afazia e o boală reală, dar și mitomania. Dar mitomanii o fac cu scopul de-a atrage atenția. De ce? Cine știe, unii își acoperă anumite trăiri din copilărie, alții frustrări. Dar afazia e altă poveste. Nu știu de ce, dar aș vrea să dezvolt și nu pot. Ori îmi e prea lene, ori nu am cheful necesar pentru a o face.

Până la urmă, de ce nu, toți avem demoni de înfruntat. Unii o fac, iar alții nu. Sigur, aici nu vorbim despre acele boli pentru care încă nu s-a găsit un tratament adecvat. Aici vorbim despre oamenii care ar putea să-și confrunte monștrii dar le e prea frică sau prea lene s-o facă. Să recunoaștem, așa cum depresia este ca un drog, adică provoacă dependență, la fel este și mitomania sau orice altă boală. E greu să nu-ți mai dorești să fi sociopat. Adică, zău, de ce te-ai opri din asta? De ce te-ai opri din mințint sau din a fi depresiv, când, de fapt, ai impresia că asta este toată lumea ta. Dar, ca de obicei, iar deviez. O iau pe câmpii și fiecare înțelege ce dorește, dar, de fapt, nimeni nu înțelege nimic. Contează? De asta suntem diferiți. Și tot din același motiv ne acceptăm sau nu. Eu nu. Voi treaba voastră. Așa merge în viață. Cred că, de fapt, nu mai accept nimic. Poate că m-am eliberat de data asta, de tot. Poate că nu mai vreau nimic. Dar un lucru e cert, chiar că nu mai vreau nimic, nici bune, nici rele. Nici nu-mi pasă dacă e bine sau rău. E bine să trăiești neutru. Nu sunt obligată să accept și nu sunt obligată să nu accept. Nu-i o cale de mijloc, e doar o cale. A mea. Și chiar nu vreau…