Momentele alea debusolante ale vieții.

Cred că m-am obișnuit să atrag lucruri, de la a fi neînțeleasă până la a pierde, din nebunie, ceea ce aveam nevoie.

Probabil că atunci când nu realizezi de ce ai nevoie cu adevărat începi să pierzi. Îi lași pe alții să te conducă, indiferent cât te-ai opune, apoi te lași încet-încet, chiar dacă atât pentru ei cât și pentru tine e clar că nu-ți convine. Dar dorințele altora sunt mai presus de acel „trebuie” al tău. Și atunci când trebuie, trebuie. Dar îți tot spui că poate nu trebuie chiar atât de strict și atunci se trică treaba, lumea se schimbă și primești lovitura în moalele capului. Dar e tot vina ta pentru că erai conștient că trebuie și nu ai făcut nimic în privința asta.

Sunt conștientă că nu înțelegeți nimic, momentan nici eu nu înțeleg. Bine, e mult timp de când nu mai înțeleg nimic, dar nu mai contează. Am rămas în ceață, asta nu e o noutate. Și totuși la unele lucruri nu m-aș fi așteptat, am crezut că vor dura atât cât erau menite să dureze. 

Și dacă tot sunt în acest moment, ei bine, gata cu superioritatea: prieteni, iubiți, părinți, frați, surori, ori îmi sunteți egali, ori mă lăsați în pace. M-am cam săturat să fiu la cheremul tuturor și să pierd pentru a fi voi liniștiți. E cam gata, din momentul ăsta fac compromisuri pentru că-mi doresc eu, nu pentru că vi le doriți voi. Nu vă place, nu trebuie să stați lângă mine. Ceea ce fac e cel mai important, pentru cine nu vrea să priceapă asta e. Nu-mi permit să pierd tot pentru că unii nu se pot maturiza.

Îmi scuzați nervii și defularea, voi, ceilalți, care nu aveți nici o vină. Poate că sunt prea încordată, habar nu am.

Anunțuri

Chiar și lumea cărților se schimbă

Hai să vorbim direct, să nu ne mai ascundem după degete. Să nu ne mai ascundem deloc. Suntem oameni, greșim, dar ne îndreptăm dacă vrem asta. Trecem prin momente și momente. Uneori ne aruncăm cu capul înainte – nu sunt sigură dacă am facut-o de două ori sau doar o dată. Aveți impresia că o carte polițistă trebuie să aducă doar cazuri, adrenalină și rezolvări. Rezolvări clare. Credeți că asta se întâmplă cu adevărat în viață? Că aveți întotdeauna răspunsurile cele mai coerente?  Ok, dacă sunteți atât de buni, voi, toți ăștia care aveți subiecte pe seama mea, de ce nu faceți ce fac eu? De câte ori ați lucrat sub presiunea momentului? De câte ori ați fost dezamăgiți, v-au plecat muzele, le-ați ucis sau v-au întors spatele? De câte ori ați rămas singuri blocați în sufletele voastre?

A, scuze, sunteți pragmatici și nu aveți sentimente sau doar vi le ascundeți pentru a nu vă arăta slăbiciunile? Toți suntem slabi și imperfecți, plini de bube găunoase, de suflete stoarse. Sigur, ce dracu’ să înțelegeți? Viața până la o anumită vârstă e perfectă. Bem, petrecem, obosim și ne ducem dracu’. Sau avem familii în care ne simțim prizonieri și e același lucru. Mimăm fericirea pentru a nu ne arăta adevăratele suferințe. Da, spunem cuvinte dure pentru că putem. Dar mai și furăm sentimente și suflete și lumi întregi. Fără să ne pese, fără să privim înapoi pentru că unii dintre voi nu au resentimente și nu pot gândi decât în limita normală a societății. 

Vreți o carte pur polițistă, o să le aveți de la volumul patru încolo. Fără mesaje, fără sentimente, fără nimic din ceea ce reprezint eu. Doar psihopați, fără droguri, fără alcool, fără țigări, pentru că lucrurile astea nu se întâmplă de fapt. Nu, voi vreți să credeți că nu se întâmplă. Am luptat împotriva dependenței de alcool și jocuri de noroc – nu a mea, că nu sunt atât de proastă. Am crezut că pot schimba lumea, dar n-am făcut decât să mă îndepărtez de ea. Îmi cer scuze că am vrut să transmit niște mesaje pentru cei care se confruntă cu astfel de lucruri. Nu pentru consumaturi, ci pentru adevăratele victime care-i suportă pe consumatori și speră că asta se va schimba. Am înțeles, nu vreți asta. Nu vă interesează. Nu e lumea voastră. Și dacă e nu vă pasă pentru că sunteți prea beți, prea drogați, prea ancorați în jocurile de noroc negîndind că distrugeți vieți în jurul vostru. Nu vreți să înțelegeți. Nici o problemă. Nu o să mai scriu nimic din ce se întâmplă cu adevărat. Veți avea psihopați ca în „Minți Criminale” și punct. Nu e cazul, mă adaptez publicului. Asta vreți, asta aveți. 

Am înțeles că mesajele sociale nu vă sunt pe plac. Poate pentru că n-ați trecut prin ele, dar poate o să treceți și atunci o să vă amintiți că era o proastă care striga în gura mare, aș cum se pricepea ea, prin scris.

Oamenii, oamenii sunt prea lași pentru a spune ce gândesc. Iată că eu spun. Iar ceea ce nu vă convine nu prea mă mai interesează. E clar și am spus-o întotdeauna, ori mă urăști, ori mă iubești, iar mie nu-mi mai pasă. 

Știți ceva, oamenii nu se schimbă și dacă unii dintre voi ar avea o oglindă care să le arate caracterul ar fugi mâncând pământul. Mie una nu îmi e rușine de nimic oricâți detractori ar fi în jurul meu. Să vă fie vouă rușine că mințiți cu nerușinare. Eu măcar m-am prezentat întotdeauna exact așa cum am fost. Cu tristeți, cu deprimări, cu bucurii, cu vise. Voi tot niște falși o să rămâneți.

Azi sunt moartă. Adică sunt atât de obosită că nu pot închide ochii pentru că-i închid degeaba. Nici somnul nu mă mai vrea. E clar că nu pot gândi acum nici să scriu, nici să citesc, așa că tot aștept să se încarce un Harry Potter, oricare ar fi el, în speranța că o să adorm sau, cel puțin, o să-mi treacă oboseala sau ceva. Ceva ce o fi, dar să fie altfel decât e acum.

Indignări nocturne

Azi noapte, stând în pat și așteptând să vină somnul, m-a apucat așa o indignare. Ba nu, cred că m-au apucat toate. Pe tot ce mișcă, pe tot ce există, pe tot ce respiră. În fine, acum nu mă credeți chiar pe cuvânt. Nu știu, aveam o revoltă interioară pe lumea din jur. Oamenii care impun, oamenii care își dau cu părerea crezând ei mai bine că știu ce gândești sau ce simți, oamenii care îți dau cu o mână și îți iau cu alta sau ăia care-ți iau cu amândouă pentru că li se cuvine și tot așa. 

Oamenii care ucid cu zâmbetul pe buze – nu la propriu – și tot așa. Habar nu am de ce m-a apucat indignare sau am, dar nu am chef să spun. Ipocrizia asta care ne ucide zi de zi. Ne dăm cu toții a fi buni, dar adevărul e altul. Avem cu toții impresia că dacă dăm din gură rezolvăm ceva, dar n-am face nimic pentru a rezolva. Pentru a ajuta. Dar când e să ne dăm cu părerea, să urlăm în gura mare că ne omoară ori cianura, ori cățelul, ori purcelul, ohoo. Când e vorba să ocupăm străzile, iar suntem buni. Dar să facem. Efectiv să facem. Nu știu, să donăm, să ajutăm, să obligăm clasa politică să ne dea locuri de muncă, să ne asigure un trai decent. Iar cei care ar trebui ajutați, da, pe la colțuri toți spune „săracii, trebuie făcut ceva”, dar apoi dormim ca niște bebeluși și a doua zi uităm. Să ajutăm, să facem, să dregem, cred că sunt niște verbe care ar trebui scoase, nu de alta, dar noi doar dăm din gură cu făcutul e greu al dracului. 

Măcar m-am trezit și mi-am dat seama că nu se va schimba nimic. Nici acum, nici altă dată. Sau nu aici. Depinde.

Să omorâm cultura! Să instigăm la prostie!

Încă din cele mai vechi timpuri conducătorii, oricare ar fi fost ei, au înțeles că un popor educat înseamnă probleme. Omul educat, cu ceva în cap, se poate ridica împotriva conducătorilor, pentru că pot gândi și pot acționa. Prostimea va sta întotdeauna tăcută. Cu frica în glande. Atunci au decis că prostia și frica se acceptă. De-a lungul timpului doar ni s-a dat senzația că s-a schimbat ceva. De fapt, desigur, nu s-a schimbat nimic. Ni s-a spus că ne putem exprima liber. Cărțile, care altă dată erau arse, sunt la îndemâna oricui. Oricine poate citi, oricine se poate informa, doar că nu oricine pricepe ce citește. Nu e greu ca lider politic să îți dai seama de lucrul ăsta. Îi dai omului senzația de libertate pentru a-l ține în frâu. E simplu. Gândirea simplă este și cea mai eficientă. E normal să fie așa. Oricum, sunt doar câțiva interesați cu adevărat de cultură. Sigur, pe lângă cei câțiva se mai adună și prostime. Unii mai învață, alții rămân cum au fost. E greu să înveți. Cultura asta nu se mânâncă cu muștar, sunt mai multe ingrediente iar omului îi e lene să le cumpere pe toate. Să iasă din casă, să meargă din magazin în magazin, de ce, când poate trăi foarte simplu în ignoranță?

E mai ușor să fim proști. Serios. Cunosc câțiva. Nici nu știți cât sunt de fericiți și ce bine arată. Lumea lor se reduce la persoanele lor. Este normal. Atâta timp cât nu îți dezvolți gândirea să rămâi acolo. Nu-i condamn. E alegerea fiecăruia. Nu-i condam nici pe conducători, probabil că și eu dacă aș fi în locul lor mi-aș dori să am un popor cât mai docil la degetul mic. Pentru că docilitatea se naște din neștiință. Le-aș da cu pipeta informații, doar pentru a crede că sunt cu adevărat liberi. Le-aș da și eu cărți, de ce nu, până la urmă puțini sunt aceia care citesc tomuri adevărate, bine, și alea se contrazic. Dacă citești două cărți pe aceeași temă s-ar putea să rămâi bulversat și, normal, trebuie să extragi ce-ți convine. Dar e bine și așa, măcar îți dai seama că ai niște idealuri.

Dar, și mai bine e să distrugi cu totul cultura. Sunt oarecum luată prin surprindere, dar nu chiar. Adică zău, într-o țară în care televizorul e la putere nici că mă așteptam la altceva. Insigarea la nebunie, ură și prostie trebuie să fie completă. Da, azi am aflat că cei ce ne conduc, pe care i-am ales unii sau alții vor să închidă Teatrul Național de Operetă. Mi se pare normal. Oamenii preferă isteria televizată. Acum valorile noastre sunt așa zisele vedete. Dacă o vedetă se mărită, divorțează, face sex, avem valori. Dacă un teatru se închide e ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu știu cât o să mai poată involua omenirea, dar aștept să văd. Așa că urmați mulțimea. Gândiți în turmă, citiți în turmă și să nu cumva să aveți păreri originale pentru că veți fi catalogați de cei care trăiesc în societate drept paria. Ba mai mult, eu zic să nu mai gândiți deloc pentru că o să vă facă rău. Cluburile, băutura, violența, ura, toate astea sunt la putere. Așa că trăiți, eu n-am nimic împotrivă.

Sigur că nu se pune problema să alegem

1175604_10201930972738566_479902225_n

Nu am scris despre acest subiect pentru că am încercat, cumva, nu știu cum, să cred că nu se întâmplă. Nu degeaba ne numesc ăilalți barbari, pentru că noi chiar suntem. Nu am să vorbesc aici pentru a-mi răci gura. Nu vreau. Dar spun atât, nu se pune problema să alegem între om și câine sau pisică sau șarpe etc. O fi spus Moise „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, dar cred că trecea printr-o fază proastă. Totuși, El se referea la altceva, adică nu a zis „Dacă distrugi Israelul, distrug Siria”, e doar un exemplu care mi-a venit așa pe moment. Nu. Nu cred că Ionuț ar fi vrut să se răzbune pe toți câinii din țară, din lume. Da, sunt de acord că acești câini trebuie luați de pe stradă, dar, în același timp, așa cum e în toate țările civilizate, animalele ar trebui să beneficieze și ele de protecție. Așa e corect. Unii salvează șerpi, crocodili, etc. Și e normal, pentru că fiecare ființă face parte din Univers. Când ucizi cu răutate, cu răzbunare, cu frenezie Universul se va întoarce împotriva ta. Sunt conștientă că nici un protest nu va anula decizia luată deja. Dar, măcar să fim raționali. În România ONG-urile își vor băga banii pentru injecție în buzunar în timp ce animalele alea, unele fără nici o vină, vor fi măcelărite. Asta se va întâmpla. Cu vreun an în urmă urmăream la TV cum un nene de la o asociație a împușcat toți câinii. Asta e normalitatea? Da, să punem toate energiile Universului împotriva noastră. O facem în fiecare zi, așa că trebuie să ucidem. Devenim ucigași de suflete. Nu pot fi de acord cu asta. Eu una nu o să mai am conștiința împăcată. 

Repet, sunt de acord că acești câini trebuie luați de pe străzi, dar nu putem face genocid doar așa pentru a răsplăti violența cu violență. Ce suflete avem? Sau, mai bine spus, avem suflete? Da, e adevărat, eu nu pot înțelege durere părinților, dar nici voi, doar ei știu ce e în sufletul lor. Și iată, tocmai ei sunt calmi și calculați, nu înverșunați. Dar noi ceilalți am devenit fiare. Se exagerează din ambele părți. Dacă-ți plimbi câinele cu lesa pe stradă ajungi să fii scuipat și înjurat. Dacă zici că ești de acord cu eutanasierea riști să fii bătut și amenințat. Dacă ăsta e poporul din care fac parte vreau să mă treziți peste o mie de ani când nu o să mai fie suferință. 

Fiecare specie de pe pământul ăsta are rolul ei în ecosistem. Că noi am scăpat de sub control problema câinilor comunitari nu e vina lor, e vina noastră. Din cauza noastră au ajuns în stradă. Nu cred că ei vor asta. Că se simt bine în stradă, dar noi continuăm să-i abandonăm. 

Am fost mușcată de doi câini în viața mea. Unul m-a mușcat în curtea bisericii, dar nu contează. Nu l-am urât și nici nu m-am întors să bag furca în el. Am trăit un coșmar la Marea Moartă când aproximativ cincizeci de pisici m-au înconjurat cerând mâncarea mea. Și jur, eu posesor de felină, că mi-a fost frică cu adevărat. Am abandonat mâncarea și am fugit de-a dreptul pentru că nu puteți înțelege ce imagine diabolică am văzut și ce sentimente horror am trăit. Dar nu mi-a venit ideea să le dau foc. Era, într-un fel, locul lor. Dar, cel mai important, erau înfometate iar eu aveam mâncare. Așa că le-am lăsat-o și-am fugit. Și nu, n-am venit acasă cu gândul de-a scăpa de pisoiul din dotare.

Spre surprindere tuturor am donat în anii trecuți caselor de copii, da, îmi cer scuze, n-am făcut-o cu presa după mine. Recunosc, n-am donat asociațiilor de animale, dar, am luat toți câinii de la bloc și i-am castrat pe banii mei. Unul l-am eutanasiat pentru că era bolnav și nu făcea decât să se chinuie. Am plâns ca nebuna zile în șir. Lui i-am făcut un bine, dar ideea că am decis eu pentru viața lui mi-a adus multe nopți de frământări și nesomn. Faptul că țara asta decide să omorâm în masă îmi creează depresie și-mi vine să plâng și să urlu pentru durerea lor. Am și eu patru câini, castrați, respectiv scopiți. Sigur că îi țin în țarcuri. Maidanezii, doi la număr, nu sunt periculoși, dar cei doi ciobănești caucazieni cam sunt, așa că îi iubesc și îi țin departe de oamenii cărora le-ar putea face rău. Îmi cer scuze că iubesc viața fiecărei ființe în parte. Și nu, nu aleg între om și câine, niciodată, dar aleg viața, nu isteria asta care s-a creat. Haideți să fim raționali, să găsim soluțiile non-violente. Nu pot fi pro moarte. Nu pot. Am gândit-o din toate punctele de vedere dar nu-mi iese. M-aș minți pe mine să spun că pot fi de acord cu un genocid. Asta mi-ar rupe inima.

Și mai am o furie. Cum poți tu, mamă, să-ți aduci la protestul pro moarte, copilul mic? Ce exemplu îi dai? Că poate ucide un animal ori de câte ori are chef? Ce facem? Ne învățăm copiii la violență de la cele mai fragede vârste și apoi ne mirăm că au tulburări de personalitate, că devin violenți și periculoși pentru societate? E corect să ieșiți cu cei mici în stradă într-un protest atât de furios, plin de ură? Gândiți-vă, distrugeți sufletele celor pe care-i apărați. Păcat că la asta nu vă gândiți. Copilul reprezintă inocența, nu-i învătați de mici cu ura. 

E incredibil, într-o țară în care pentru un viol se iau maxim 15 ani, dar poți ieși după vreo șapte pentru bună purtare, noi ucidem ființe nevinovate. Așa sunt și oamenii. Unii ucid, alții violează și câte și mai câte că nici nu vreau să mă gândesc. Știți câți copii sunt abuzați de proprii părinți? Uciși? Da, dramele sunt diferte, dar cei care scapă la un moment dat nu vor mai fi niciodată oameni cu adevărat. Pe același principiu de ce nu facem ceva real și cu oamenii ăștia care sfâșie ca niște animale?

Da, nu o să am niciodată vreun răspuns. Dar ăsta e sufletul meu. Și sufletește vorbind tot nu pot accepta. Universul ăsta se va întoarce împotriva noastră. O va face. E dreptul vostru la orice părere atâta timp cât nu e isterică. Vreau păreri civilizate și nu mă luați că dacă ai fi avut copii… și eu când am fost mușcată eram copil și mama nu s-a dus să-i dea în cap câinelui. Destinul nostru este atât cât e scris. Nu contează ce ne lovește, tot ne va lovi. Dar cum nu mai suntem raționali și suntem mânați de furie, nu pot decât să fac apel la calmul vostru și la a redeveni oameni, de-a gândi lucud neîmpinși de furie, de dorința de-a ucide. Nu suntem ucigași. Nu vreau să cred că suntem asta. 

Chiar dacă nu sunt optimistă și cu toate că respect și celelalte păreri atâta timp cât sunt de bun simț, decente, nu violente, eu nu pot susține așa ceva. Îmi cer scuze dacă asta vreți, dar e vorba de suflet. Ăsta e sufletul meu, altul nu am. Judecați-mă cum doriți, dar eu susțin protestul chiar dacă nu sunt foarte optimistă. Aș vrea măsuri realiste, nu minciuni, nu bani furați și câini uciși în mod barbar. 

Mai țineți minte orfelinatele alea oribile din vremea comunismului? Oameni care profitau de pe urma unor copii care arătau de parcă ar fi fost aduși din lumea a treia. Am fost poporul care și-a bătut joc de tot ceea ce înseamnă umanitate. Imaginile cu acei copii mă urmăresc și astăzi. Și acum vrem să devenim instanță supremă pentru alte ființe. Cine ne-a dat nouă, muritorilor de rând, acest drept? Ce drept am eu să iau o viață? E alegerea fiecăruia, dar prefer să nu știu dacă se adoptă legea. Chiar prefer. Pentru că nu m-aș mai putea opri din plâns mult timp de acum înainte. Asta sunt eu și vreau viață pe pământ nu violență barbară. 

1175604_10201930972738566_479902225_n