Despre cum să inventăm subiecte de presă

Cu riscul de-a fi alergată de așa zișii ziariști piteșteni – ei nu există – vă spun clar și la obiect că în orașul ăsta nu există această specie. De la „Vreau să vă pun o întrebare./ Despre?/ Un subiect de presă”, adică hai să mori tu, că eu mă gândeam că te referi la o plimbare în parc, până la a inventa subiecte pentru că nu mai avem ce scrie nu e cale, e doar drum 😉

În schimb mi-am dat seama de un lucru, domnul care m-a sunat ieri să mă întrebe despre „un subiect de presă”, mi-am dat eu seama că îmi e și martor. Atunci când a făcut o afirmație și eu i-am spus să aducă probe a spus clar și răspicat: „Nu e am zis. Conducerea societății”. Domnule, o să vă chem ca martor la proces, pentru că am așa un chef de procese ceva de speriat. Sunteți martorul meu că acea conducere a acelei societăți a susținut că eu mi-aș fi scos cărțile pe banii societății. Ok, dacă nu vin și probele, asta este, domnule ziarist – nu mai rețin cum vă numiți, pentru că nu mă simt datoare să rețin ce nu mă interesează – veți fi chemat ca martor la proces. Asta este.

Ca să înțeleagă și restul lumii. Există această „presă” care scrie despre mine în funcție de ce fac eu pe facebook. Ca un pariu, cu ceva luni în urmă, am pus pe facebook că mă mărit – exclusă intenția – iar peste o săptămână a apărut în „presă”. Nu m-a întrebat nimeni dacă e adevărat, de parcă ce scriu eu în spațiul virtual trebuie să fie musai adevărat. Dar, cel puțin, le-am dovedit unor oameni că „presa” acea „presă” preia toate aberațiile mele de pe facebook. Amuzant și nu prea ținând cont că ei se numesc jurnaliști. Pentru mine, recunosc, e amuzant. Pentru că na, e mișto să creezi subiecte de presă care nu există. Cam asta e presa din Pitești. 

Dar să nu vorbim doar despre asta, din punctul meu de vedere e lămurit subiectul. Subiect care o să fie de presă :)) Să vorbim puțin și despre oamenii acestui oraș, oraș care pentru mine mai există doar pentru că am rudele și prietenii aici. Pentru că, după ani de zile în care am ajutat diverși oameni, o singură dată în viață când am cerut și eu ajutor nu s-a putut. N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. De dat am dat. Nu neapărat eu personal, dar și eu. Uite de aia, dragi jurnaliști de comună nu am vrut niciodată să fac lansări aici, dar mereu m-am lăsat convinsă de editură. Nu mă interesează orașul ăsta condus de hapsâni și de tot felul de alte nații de oameni pe care, sincer, îmi pare rău că i-am cunoscut, că i-am ajutat și multe altele. Ajutorul a venit ori de la oameni pe care nu-i cunoșteam, ori de la cei la care nici nu mă așteptam. Așa că, înainte de-a vă face voi subiecte pe mine, subiecte false, care nu există, mai întâi uitați-vă la voi. Poate dacă vă priviți mai bine în oglindă o să vedeți urâțenia sufletului. 

Sunt sătulă de toți și toate. Și apoi vă mirați că devin violentă. Adevăratele subiecte, prietenii mei, vă scapă. Dar nu o să vi le dau eu mură-n gură pentru că nu vreau. Dacă voi, ziariști, nu le vedeți, eu n-am de gând să vi le indic. Dar vă dau un indiciu. Exista un subiect vis-a-vis de „subiectul de presă” – trebuie să traduc ironia pentru că mulți nu or să se prindă – numai că voi nu știți care. Și nu e legat nici de mine, nici de conducere – fostă sau actuală – ar trebui să săpați mai bine nițeluș. Sau îl știți și-l ocoliți?

Oricum, ca o concluzie, le mulțumesc tuturor celor care nu m-au ajutat. Oamenii mi-au dat încă o dată o lecție. Da, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Punct.

Reclame

Mulțumesc Lorena și Tabu!

Pentru că oamenii s-ar putea să aibă o dilemă în legătură cu ieșirea mea cu Tritonicul. Nu, nu e vorba doar de bani, e vorba de mai mult. Am crezut în prietenia acestui om. I-am făcut cunoștință cu toți prietenii mei, ne-am împărtășit gânduri și am fost în o mie de locuri împreună, dar apoi am înțeles că el nu are prieteni doar oameni pe care se cațără. Nu vreau să spun că a făcut așa cu toți pentru că nu știu, dar nu sunt nici singura, nici ultima care a fost sedusă și abandonată. Cel mai greu de acceptat e faptul că un om pe care l-ai crezut aproape de tine nu a făcut decât să profite. Nu am de gând să mediatizez prea mult problema, vreau doar ca oamenii să învețe din povestea mea. În rest aleg singuri, eu nu dau sfaturi, trag doar un semnal de alarmă. Cine vrea să-l perceapă o face, cine nu, nu. Chiar nu sunt eu deținătorul adevărului absolut. Sunt doar deținătorul adevărului meu.

Și restul aici: http://www.tabu.ro/cititul-nu-dauneaza-grav-sanatatii-scrisul-da/

O idilă de cinci ani

Hai, bine, să nu exagerez, a fost cam de patru ani și jumătate. Desigur, detaliile suculente și prostia-mi nemărginită o să le aflați într-o revistă cu un tiraj bun – vă spun la momentul potrivit unde. Nu de alta, dar războiul meu nu se va duce pe blog, facebook etc ci acolo unde contează, adică în cea mai mare parte în tribunal, dar și presa o să aibă partea ei de contribuție.

Da, îmi recunosc prostia. Uite că o fac public. Am luptat alături de un om care nu a dat niciodată nici măcar o cafea, un om care și-a permis să spună despre mine și alte două persoane că „sunteți burghezi, voi vă permiteți, iar eu n-am decât două sute de euro în buzunar”. Un om care și-a permis să-și facă imagine pe munca mea fără să dea nici măcar un pahar cu apă pentru că e prea calic și totul trebuie să-i revină lui.

Pe acest om l-am ajutat nu numai cu munca mea pentru editura lui minunată „Tritonic” ci și cu alte lucruri. Nici o grijă, într-un sens n-am fost proastă, am păstrat toate documentele. Drăguț maxim este că am cărți pe care n-am contract și din câte mi-a spus avocatul asta înseamnă penal. Nu-i nimic, nu sunt bani sunt pușcării. N-am făcut în viața mea rău nimănui dar acest personaj penibil și-o merită. Și apropo, daca Tritonic Publishing a dat faliment cărțile mele ce mai caută pe piață? Dar nu-i bai, să fie, se rezolvă și asta în instanță.

) Nu o să-i pronunț numele acestui personaj pentru că vreau să uit că există, dar, dragii mei, copii de treisprezece ani care urmează să publicați la acest brand vestit, trebuie să știți că vă fură. Da, acum, probabil, în afară de câțiva oameni, nu mai poate păcăli decât copiii. Sunt curioasă, o să-i ia din grădiniță?

Răbdare să aveți că am detalii gârlă ;

Personalitățile ca entități

Pentru cei mai vechi cititori ai mei poate că mai există o amintire a ceea ce spuneam cu ceva ani în urmă: „Am două personalități și mi-o dezvolt pe a treia”. Bine, nu eu am spus-o, eu doar am preluat-o pentru că mi se potrivea atunci. Era Oana, Lala și Anastasia. Trei în una, poate de aceea și insistam pe subiect. După ce n-am mai scris cam doi ani sau trei, nu am foarte bine conturat timpul în mintea mea, după cum se vede nici exprimarea nu o mai am acasă, cred că am ajuns la entitate.

Da, am început să cred că sunt o entitate, nu, mai multe entități. Știți bine, voi cei vechi, că nu întotdeauna am știut ce vreau de la viață. Nici acum nu sunt foarte sigură că știu. Îmbătrânesc, capăt experiemță dar tot cu capul în nori rămân. Sunt acolo undeva unde Cuba e la doi pași de mine. Acolo unde în Costa Rica mă așteaptă o casă și încă trei pisici în afară de a mea. Sunt acolo unde delfinii mă roagă să înot cu ei. Înțelegeți voi ideea. Sunt în acel punct în care cred că se va întâmpla o minune și eu voi scrie toată viața într-o atmosferă boemă fără să-mi spună nimeni când să mă opresc sau când să încep. Fără să-mi facă nimeni program (și aici mă refer strict la vreun bărbat căruia i se pare ca am nevoie de relaxare).  – Bine, o femeie e acceptată 😀 – 

Și acum, la drept vorbind, cel puțin una din entitățile mele – pentru că sunt un fel de zeiță, desigur – deja trăiește cel puțin una din viețile astea, doar că momentan rătăcește prin Cuba cu capul în nori, ceea ce nu e nici de speriat, nici de lăudat. 

Și da, scriu, așa că am luat-o pe câmpii.

Ciutacii ăștia

Eheee, ușor e să te uiți în ograda altuia când a ta e plină de bălării. Că, deh, să arunce primul cu piatra ăla fără de păcat. Și cum spunea ieri cineva, doar că nu-mi pot aminti cine, noi nu avem ce pune pe masă, în schimb ne hrănim cu circ.

Știu cum e să o iei de la capăt. Tuturor ni se întâmplă măcar o dată în viață. Pierdem simpatizanți, „prieteni” și alte genuri de… Și, de parcă n-ar fi suficient, mai suntem și atacați din toate părțile, că e normal. Deciziile pe care le luăm trebuie să-i mulțumească pe toți, pentru că suntem proprietatea privată a omenirii. 

De fapt suntem niște rahați care ne scăldăm în mocirlă, neoameni aș spune. Nu animale. Ele n-au nici o vină și nu le pot jigni. N-am vrut să spun nimic despre subiectul ăsta. Am așteptat să treacă de la sine. Nici pe Mana n-am vrut s-o sun până nu se liniștește, dar, până la urmă, enervată de tot felul de oameni și comentarii, am zis să o stresez și eu. Măcar să știe că, așa cum ea a fost mereu alături de mine, și eu sunt alături de ea, de ei. Ce-mi pasă mie ce salariu are Victor, unde s-a mutat și de ce? Ce-mi pasă mie ce casă și-a cumpărat? Frații mei cu minte de maimuțe, oamenii ăștia lucrează la privat. Nu vă bagă vouă mâna în buzunar. Nici nu se hrănesc din banii voștri. 

Mi se pare groaznic ca niște oameni cărora le-au făcut bine, acum să „întoarcă” favorul. Mi se pare groaznic ca niște oameni care au băut maxim două cafele cu ei să aibă impresia că îi cunosc și îi pot judeca. Mi se pare la fel de groaznic ca niște oameni care-i cunosc doar din virtual să se ridice cu pretenții.

De unde știți voi cât au sacrificat oamenii ăștia pentru a avea ceea ce au? Că scrie în presă? În presă a scris și că mă mărit bazându-se pe o informație falsă de pe facebook, desigur, răutatea mea pură a întreținut-o, dar am demonstrat că presa se face de pe facebook fără să te întrebe nimeni și pe tine dacă e adevărat ori ba.

Eu știu atât, la cât bine mi-au făcut mie oamenii ăștia din 2005 până în ziua de azi, Victor ar putea să se duca și la B1 că nu mi-ar păsa. Ce?, nu mai e același om în viața de zi cu zi? Nu mai are aceeași compasiune?  Nu mai încearcă să-i ajute pe toți neghiobii care apoi aruncă cu noroi. Pe mine m-a ajutat pe vremea când mă știa doar din virtual. De Mana nu mai spun. Ea nu m-a lăsat niciodată să „mor”. A fost acolo mereu, fără să i-o cer eu. Știți voi cu adevărat cine sunt ei?

Prietenii adevărați se văd în timp. Și așa cum am învățat de la un alt prieten de-al meu trebuie să ne acceptăm așa cum suntem, imperfecți, fără să ne judecăm, astea sunt prieteniile adevărate. Și da, eu mi-i pot număra pe degete pe cei care au rămas alături de mine și la bine și la greu. Iar acum, văzând toată mizeria asta, simt nevoia să le mulțumesc tuturor. Se știu ei care, nu trebuie să-i nominalizez. 

Părerile voastre despre Ciutaci mă lasă rece. Sunteți prea mici ca să înțelegeți niște oameni mari. Sunteți prea mici pentru a-i cunoaște cu adevărat. Indiferent cum ar fi oamenii ăștia sunt o echipă și fac totul împreună, lucru pentru care sunt invidioasă – în sensul bun – dar și fericită. Pentru că ei ca familie formează zidul ăla de care voi nu veți trece niciodată. Pentru că ei își asumă împreună și succesele și eșecurile. Pentru că sunt cu adevărat oameni și pentru că au învățat cum să se respecte unul pe celălalt. Lucru pentru care-i respect și mai mult.

Părerea mea. Victor a luat o decizie foarte bună. Și n-am să vă explic de ce cred asta. Știe cine trebuie și atât, dar o cred din tot sufletul. Și tot o să mă văd cu ei să mănânc un ciolan scârbos de gras și să beau o carafă de vin. Nu de alta, dar nu-i frumos să-l las pe om să se îmbete singur prin baruri. Știu că e și gagicar, dar asta e, o să risc :))

Și dacă nu vă place… nu nu-mi pupați dosul că nu simt nevoia să fiu infectată de prostie. 

La Atlantic, bre, la Atlantic

După zeci de conversații, după ce am înnebunit agenții de turism și, firește, prietenii… După ce am stat ieri de vorbă o oră la telefon și am fost convinsă să plec tot în Turcia, ei bine eu mi-am cumpărat bilete în Portugalia :)) Uite cilea: http://www.google.ro/search?q=praiamar+hotel+poze&hl=ro&prmd=imvns&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=6czZT5etKtHOswbSk5D7Bw&ved=0CIcBELAE&biw=1440&bih=838

Știu, înjurăturile, masa și dansul când mă întorc. Acum sunt oricum prea nervoasă fără motiv pentru a putea fi capabilă să țin piept.