Într-o dimineață din noapte

Dimineața nopții mele nu m-a mai prins de ceva timp pentru a-și face de cap cu neuronii mei, dar azi a reușit să mă bage în pat la un șase dimineța și să mă dea jos din pat la vreo șase ore după. 

Și uite așa îmi dau seama că toată viața mea am adormit de dimineață. Dar am să vă spun și lucruri importante. Azi la Harbour, restaurantul-port din București, îl găsiți pe Bogdan Hrib. Dacă vă duceți să cinați acolo veți avea parte și de povești polițiste sau cu pirați. Dar, cel mai important, de cărți bune.

 

Tot azi, dar mai târziu, se va mai înttâmpla ceva, dar nu mai știu ce.

 

Iar începând cu data de 18 până pe 23 misterul va da în voi, fix în cetatea Râșnov.

Despre cărți și alte alea

Să începem cu Ramon Mitrică. Așa cum spuneam Ramona să fie 🙂 Plictisită de succesul din Anglia, Ramona dă interviuri înAmerica. Bravo, Ramona! Puteți să ziceți ce vreți voi. Așa proști și vai mama noastră cum ne cred unii. Handicapați și mai știu eu în ce fel. Dar nu aveți cum să nu recunoașteți că am deschis niște drumuri pentru voi toți. A, ba da, scuze, puteți. Doar sunteți români.

 

În curând, adică vineri 04, începe Dansul Florilor, cel mai longeviv concurs de dans sportiv din România. Pe lângă cele mai bune perechi din țară și cel mai frumos dans pe care o să-l vedeți vreodată, o să aveți parte și de cafea de la Cafegiu.ro, dar și de cărți de la Tritonic.

Și ca să rămânem aici, nu uitați că în curând începe Bookfest. Cel mai mare eveniment al verii. Dacă-l ratați pierdeți. Doar avem noutăți.

Și cam atât.

 

 


Domnule Ştefănescu Adrian Emil,

Dacă acesta o fi numele real, vă rog să luaţi la cunoştinţă următoarele:

Am stabilit cu ceva timp în urmă că nu e nimeni obligat să citească ce scriu eu. Dacă te tot întorci pe blogul meu ori eşti prost, ori masochist, ori ambele. Şi, desigur, eşti băsist, altfel nu se explică lipsa de neuroni.

Nimeni nu-mi spune de ce să mă plâng sau nu. De prostia umană care zace înlăutrul fiinţei dvs n-am să mă plâng că nu mă afectează în nici un fel.

Dacă părăsesc ţara nu văd cine m-ar ţine de mâini să nu mai scriu pe blog.

Handicapaţii mintali n-au fost niciodată invitaţi aici. Aşa că puteţi să vă retrageţi în glorie.

Dacă aveţi o problemă personală cu mine mai faceţi o labă şi liniştiţi-vă. Nu te cunosc nici măcar din auzite. Îmi dau seama că tu ai nişte fantezii nesatisfăcute, dar asta nu-i problema mea.

Încă mai sunt psihiatrii pe lume şi din ce în ce mai buni. Îţi recomand călduros să te tratezi. Atâta timp cât ai o problemă cu un om care nu ţi-a făcut nimic şi nici măcar nu te cunoaşte, părerea mea e că mai întâi ai o problemă cu tine. Concluzia e tot aia: tratează-te.

Pentru alte sfaturi adresează-te avocatului meu sau avocaţilor. Firma Boştină. Vezi că e în Bucureşti. Nu o să-ţi ia mult s-o găseăşti. Dacă îţi mai vine să vorbeşti cu mine, prefă-te că ai făcut-o. Sunt sătulă de poluarea proştilor, sunt sigură că vrei şi tu să faci parte din acel grup, dar mai ai mult până să ajungi şeful lor, aşa că şezi. Dacă tu consideri că eu ţi-am făcut vreodată ceva şi nu ţi-a plăcut – cu toate că mă îndoiesc – mă consider vinovată, altfel vezi-ţi, frate, de ciorba ta şi nu te mai uita în a mea. Cretini ca tine fac ţara asta de râs. În loc să-şi vadă de treaba lor îi fute a altora.

Drum bun! De acum încolo poţi vorbi singur acolo la spam cât îţi doreşti mătăluţă. Am luat act de prostia şi frustrarea ta, dar cu mai mult nu te pot ajuta. Tot un rahat anonim rămâi care vrea să-şi facă puţină reclamă pe numele altcuiva. Asta a fost prima şi ultima ta şansă. Porcăie-mă pe net şi plânge-te că ţi s-a violat neuronul. Cu toate că am dubii că ar putea fi violat la cât e de incapabil.

Cu prea puţină stimă… Nu mă semnez că tu ştii deja cine sunt. Dacă n-aş fi atât de importantă sigur nu m-ai cunoaşte, dar sunt 😉

În lumea celor ce cuvântă

Cuvântătoarele sunt fiinţe speciale, care, de obicei, deschid gura şi lasă cuvintele să umple aerul (nici eu nu înţeleg ce am vrut să spun, aşa că nu vă temeţi). Când o închid, uneori – cam rar –, îşi dau seama – datorită faptului că li se încinge creierul – că au spus o prostie sau mai multe sau, ca să fim poeţi până la capăt, realizează că toată viaţa lor au spus numai prostii. Dar persistă. Şi mi se pare firesc, dacă asta ai făcut o viaţă întreagă de ce să te opreşti tocmai acum?

Cuvântătoarele, de asemenea, se prefac a gândi. – am folosit infinitivul pentru că n-avui chef de cacofonii, chiar dacă ele, cacofoniile, nu sunt taman greşite, ci doar neplăcute. În fine. –

Tot de asemenea şi eu sunt o cuvântătoare şi, după cum se observă, încerc să scriu ceva pe blog, dar nu am spor. Adică spun tâmpenii pentru că n-am nimic altceva de spus. Şi culmea, mă distrează 😀

Şi dacă tot suntem aici să vă spun ceva. Sau nu. Dar insist să vă spun, poate pentru prietenii voştri englezi, poate pentru voi.

Luna trecută Profusion Crime, editura englezească a scos pe piaţă două cărţi româneşti, traduse în engleză, normal, că despre asta vorbim. Cele două cărţi le puteţi comanda online. George Arion aici, iar Bogdan Hrib aici.

De asemenea, luna asta vor ieşi alte două pentru care puteţi face precomandă. Adică a mea aici şi a lui Mike aici, dar la alt link.

Ce să vă mai spun? Scriu o carte. Sunt răcită. Sunt răcită şi scriu o carte. Pacepa deţine secretul. Iolanda vrea să-l afle. Mor trei şi totuşi unul. Mor cinci şi totuşi trei. Complicat. Până la urmă o să credeţi că nu moare nimeni, dar e fundamental greşit. De aia îmi place mie de mine. Şi acum pa, trebuie să mor câteva ore.

Oaza noastră de verdeaţă

Am rămas singuri în Londra. Nu, nu singuri, ci cu editorii noştri sau, mai bine spus cu Ramona. Adică eu cu Bogdan am rămas, în ultima zi, fără George şi Alexandru Arion. Aşa că am luat un mic dejun rapid cu Ramona, pe o terasă bine încălzită – poate mă aude şi Alex – apoi am plecat pe „ştrase”, mai precis pe Oxford, cică la cumpărături. Aiurea.

Dacă v-aţi gândit vreo clipă că vreunul dintre noi a crescut prea mult v-aţi înşelat. Dacă aţi avut măcar o clipă impresia că am fi trecut de vârsta de zece ani, iar v-aţi înşelat. Ce puteam face eu cu Bogdan? Sigur, ghinionul a fost al magazinului de jucării şi al părinţilor ce-şi duceau acolo copiii. Noi am vrut să le spunem că suntem tot mici, dar am renunţat. Pentru că, odată ce ne-am văzut în magazin, ghiciţi ce? Ne-am purtat mai rău decât ăia mici. Am stat printre jucării aproape o oră. Castele, zâne, prinţese, piraţi, şoareci, inorogi şi tot ce vă mai trece prin cap. Dacă vă trece. O oră în care doar că nu ne-am jucat. Bine, eu nu m-am jucat, pe Bogdan nu l-am avut în vizor non-stop, aşa că nu garantez.

O să întrebaţi de ce nu vă spun despre lansări şi vorbesc despre jucării. Va veni şi momentul ăla, dar, momentan, trebuie să facem linişte. Ştiţi voi, liniştea de dinainte de furtună 😀

Dar jucăriile… ehee

Această prezentare necesită JavaScript.