Sigur că nu se pune problema să alegem

1175604_10201930972738566_479902225_n

Nu am scris despre acest subiect pentru că am încercat, cumva, nu știu cum, să cred că nu se întâmplă. Nu degeaba ne numesc ăilalți barbari, pentru că noi chiar suntem. Nu am să vorbesc aici pentru a-mi răci gura. Nu vreau. Dar spun atât, nu se pune problema să alegem între om și câine sau pisică sau șarpe etc. O fi spus Moise „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, dar cred că trecea printr-o fază proastă. Totuși, El se referea la altceva, adică nu a zis „Dacă distrugi Israelul, distrug Siria”, e doar un exemplu care mi-a venit așa pe moment. Nu. Nu cred că Ionuț ar fi vrut să se răzbune pe toți câinii din țară, din lume. Da, sunt de acord că acești câini trebuie luați de pe stradă, dar, în același timp, așa cum e în toate țările civilizate, animalele ar trebui să beneficieze și ele de protecție. Așa e corect. Unii salvează șerpi, crocodili, etc. Și e normal, pentru că fiecare ființă face parte din Univers. Când ucizi cu răutate, cu răzbunare, cu frenezie Universul se va întoarce împotriva ta. Sunt conștientă că nici un protest nu va anula decizia luată deja. Dar, măcar să fim raționali. În România ONG-urile își vor băga banii pentru injecție în buzunar în timp ce animalele alea, unele fără nici o vină, vor fi măcelărite. Asta se va întâmpla. Cu vreun an în urmă urmăream la TV cum un nene de la o asociație a împușcat toți câinii. Asta e normalitatea? Da, să punem toate energiile Universului împotriva noastră. O facem în fiecare zi, așa că trebuie să ucidem. Devenim ucigași de suflete. Nu pot fi de acord cu asta. Eu una nu o să mai am conștiința împăcată. 

Repet, sunt de acord că acești câini trebuie luați de pe străzi, dar nu putem face genocid doar așa pentru a răsplăti violența cu violență. Ce suflete avem? Sau, mai bine spus, avem suflete? Da, e adevărat, eu nu pot înțelege durere părinților, dar nici voi, doar ei știu ce e în sufletul lor. Și iată, tocmai ei sunt calmi și calculați, nu înverșunați. Dar noi ceilalți am devenit fiare. Se exagerează din ambele părți. Dacă-ți plimbi câinele cu lesa pe stradă ajungi să fii scuipat și înjurat. Dacă zici că ești de acord cu eutanasierea riști să fii bătut și amenințat. Dacă ăsta e poporul din care fac parte vreau să mă treziți peste o mie de ani când nu o să mai fie suferință. 

Fiecare specie de pe pământul ăsta are rolul ei în ecosistem. Că noi am scăpat de sub control problema câinilor comunitari nu e vina lor, e vina noastră. Din cauza noastră au ajuns în stradă. Nu cred că ei vor asta. Că se simt bine în stradă, dar noi continuăm să-i abandonăm. 

Am fost mușcată de doi câini în viața mea. Unul m-a mușcat în curtea bisericii, dar nu contează. Nu l-am urât și nici nu m-am întors să bag furca în el. Am trăit un coșmar la Marea Moartă când aproximativ cincizeci de pisici m-au înconjurat cerând mâncarea mea. Și jur, eu posesor de felină, că mi-a fost frică cu adevărat. Am abandonat mâncarea și am fugit de-a dreptul pentru că nu puteți înțelege ce imagine diabolică am văzut și ce sentimente horror am trăit. Dar nu mi-a venit ideea să le dau foc. Era, într-un fel, locul lor. Dar, cel mai important, erau înfometate iar eu aveam mâncare. Așa că le-am lăsat-o și-am fugit. Și nu, n-am venit acasă cu gândul de-a scăpa de pisoiul din dotare.

Spre surprindere tuturor am donat în anii trecuți caselor de copii, da, îmi cer scuze, n-am făcut-o cu presa după mine. Recunosc, n-am donat asociațiilor de animale, dar, am luat toți câinii de la bloc și i-am castrat pe banii mei. Unul l-am eutanasiat pentru că era bolnav și nu făcea decât să se chinuie. Am plâns ca nebuna zile în șir. Lui i-am făcut un bine, dar ideea că am decis eu pentru viața lui mi-a adus multe nopți de frământări și nesomn. Faptul că țara asta decide să omorâm în masă îmi creează depresie și-mi vine să plâng și să urlu pentru durerea lor. Am și eu patru câini, castrați, respectiv scopiți. Sigur că îi țin în țarcuri. Maidanezii, doi la număr, nu sunt periculoși, dar cei doi ciobănești caucazieni cam sunt, așa că îi iubesc și îi țin departe de oamenii cărora le-ar putea face rău. Îmi cer scuze că iubesc viața fiecărei ființe în parte. Și nu, nu aleg între om și câine, niciodată, dar aleg viața, nu isteria asta care s-a creat. Haideți să fim raționali, să găsim soluțiile non-violente. Nu pot fi pro moarte. Nu pot. Am gândit-o din toate punctele de vedere dar nu-mi iese. M-aș minți pe mine să spun că pot fi de acord cu un genocid. Asta mi-ar rupe inima.

Și mai am o furie. Cum poți tu, mamă, să-ți aduci la protestul pro moarte, copilul mic? Ce exemplu îi dai? Că poate ucide un animal ori de câte ori are chef? Ce facem? Ne învățăm copiii la violență de la cele mai fragede vârste și apoi ne mirăm că au tulburări de personalitate, că devin violenți și periculoși pentru societate? E corect să ieșiți cu cei mici în stradă într-un protest atât de furios, plin de ură? Gândiți-vă, distrugeți sufletele celor pe care-i apărați. Păcat că la asta nu vă gândiți. Copilul reprezintă inocența, nu-i învătați de mici cu ura. 

E incredibil, într-o țară în care pentru un viol se iau maxim 15 ani, dar poți ieși după vreo șapte pentru bună purtare, noi ucidem ființe nevinovate. Așa sunt și oamenii. Unii ucid, alții violează și câte și mai câte că nici nu vreau să mă gândesc. Știți câți copii sunt abuzați de proprii părinți? Uciși? Da, dramele sunt diferte, dar cei care scapă la un moment dat nu vor mai fi niciodată oameni cu adevărat. Pe același principiu de ce nu facem ceva real și cu oamenii ăștia care sfâșie ca niște animale?

Da, nu o să am niciodată vreun răspuns. Dar ăsta e sufletul meu. Și sufletește vorbind tot nu pot accepta. Universul ăsta se va întoarce împotriva noastră. O va face. E dreptul vostru la orice părere atâta timp cât nu e isterică. Vreau păreri civilizate și nu mă luați că dacă ai fi avut copii… și eu când am fost mușcată eram copil și mama nu s-a dus să-i dea în cap câinelui. Destinul nostru este atât cât e scris. Nu contează ce ne lovește, tot ne va lovi. Dar cum nu mai suntem raționali și suntem mânați de furie, nu pot decât să fac apel la calmul vostru și la a redeveni oameni, de-a gândi lucud neîmpinși de furie, de dorința de-a ucide. Nu suntem ucigași. Nu vreau să cred că suntem asta. 

Chiar dacă nu sunt optimistă și cu toate că respect și celelalte păreri atâta timp cât sunt de bun simț, decente, nu violente, eu nu pot susține așa ceva. Îmi cer scuze dacă asta vreți, dar e vorba de suflet. Ăsta e sufletul meu, altul nu am. Judecați-mă cum doriți, dar eu susțin protestul chiar dacă nu sunt foarte optimistă. Aș vrea măsuri realiste, nu minciuni, nu bani furați și câini uciși în mod barbar. 

Mai țineți minte orfelinatele alea oribile din vremea comunismului? Oameni care profitau de pe urma unor copii care arătau de parcă ar fi fost aduși din lumea a treia. Am fost poporul care și-a bătut joc de tot ceea ce înseamnă umanitate. Imaginile cu acei copii mă urmăresc și astăzi. Și acum vrem să devenim instanță supremă pentru alte ființe. Cine ne-a dat nouă, muritorilor de rând, acest drept? Ce drept am eu să iau o viață? E alegerea fiecăruia, dar prefer să nu știu dacă se adoptă legea. Chiar prefer. Pentru că nu m-aș mai putea opri din plâns mult timp de acum înainte. Asta sunt eu și vreau viață pe pământ nu violență barbară. 

1175604_10201930972738566_479902225_n

Reclame

Despre cum să inventăm subiecte de presă

Cu riscul de-a fi alergată de așa zișii ziariști piteșteni – ei nu există – vă spun clar și la obiect că în orașul ăsta nu există această specie. De la „Vreau să vă pun o întrebare./ Despre?/ Un subiect de presă”, adică hai să mori tu, că eu mă gândeam că te referi la o plimbare în parc, până la a inventa subiecte pentru că nu mai avem ce scrie nu e cale, e doar drum 😉

În schimb mi-am dat seama de un lucru, domnul care m-a sunat ieri să mă întrebe despre „un subiect de presă”, mi-am dat eu seama că îmi e și martor. Atunci când a făcut o afirmație și eu i-am spus să aducă probe a spus clar și răspicat: „Nu e am zis. Conducerea societății”. Domnule, o să vă chem ca martor la proces, pentru că am așa un chef de procese ceva de speriat. Sunteți martorul meu că acea conducere a acelei societăți a susținut că eu mi-aș fi scos cărțile pe banii societății. Ok, dacă nu vin și probele, asta este, domnule ziarist – nu mai rețin cum vă numiți, pentru că nu mă simt datoare să rețin ce nu mă interesează – veți fi chemat ca martor la proces. Asta este.

Ca să înțeleagă și restul lumii. Există această „presă” care scrie despre mine în funcție de ce fac eu pe facebook. Ca un pariu, cu ceva luni în urmă, am pus pe facebook că mă mărit – exclusă intenția – iar peste o săptămână a apărut în „presă”. Nu m-a întrebat nimeni dacă e adevărat, de parcă ce scriu eu în spațiul virtual trebuie să fie musai adevărat. Dar, cel puțin, le-am dovedit unor oameni că „presa” acea „presă” preia toate aberațiile mele de pe facebook. Amuzant și nu prea ținând cont că ei se numesc jurnaliști. Pentru mine, recunosc, e amuzant. Pentru că na, e mișto să creezi subiecte de presă care nu există. Cam asta e presa din Pitești. 

Dar să nu vorbim doar despre asta, din punctul meu de vedere e lămurit subiectul. Subiect care o să fie de presă :)) Să vorbim puțin și despre oamenii acestui oraș, oraș care pentru mine mai există doar pentru că am rudele și prietenii aici. Pentru că, după ani de zile în care am ajutat diverși oameni, o singură dată în viață când am cerut și eu ajutor nu s-a putut. N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. De dat am dat. Nu neapărat eu personal, dar și eu. Uite de aia, dragi jurnaliști de comună nu am vrut niciodată să fac lansări aici, dar mereu m-am lăsat convinsă de editură. Nu mă interesează orașul ăsta condus de hapsâni și de tot felul de alte nații de oameni pe care, sincer, îmi pare rău că i-am cunoscut, că i-am ajutat și multe altele. Ajutorul a venit ori de la oameni pe care nu-i cunoșteam, ori de la cei la care nici nu mă așteptam. Așa că, înainte de-a vă face voi subiecte pe mine, subiecte false, care nu există, mai întâi uitați-vă la voi. Poate dacă vă priviți mai bine în oglindă o să vedeți urâțenia sufletului. 

Sunt sătulă de toți și toate. Și apoi vă mirați că devin violentă. Adevăratele subiecte, prietenii mei, vă scapă. Dar nu o să vi le dau eu mură-n gură pentru că nu vreau. Dacă voi, ziariști, nu le vedeți, eu n-am de gând să vi le indic. Dar vă dau un indiciu. Exista un subiect vis-a-vis de „subiectul de presă” – trebuie să traduc ironia pentru că mulți nu or să se prindă – numai că voi nu știți care. Și nu e legat nici de mine, nici de conducere – fostă sau actuală – ar trebui să săpați mai bine nițeluș. Sau îl știți și-l ocoliți?

Oricum, ca o concluzie, le mulțumesc tuturor celor care nu m-au ajutat. Oamenii mi-au dat încă o dată o lecție. Da, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Punct.

Mi-ar fi plăcut să știu că…

… afazicii sunt un fel de detectori umani pentru minciună. Mă rog, există mai multe faze alea „afaziei”, dar cei în starea cea mai gravă își dau seama când un om minte după inflexiunile vocii, inflexiuni nesesizabile pentru noi. Ei se distrează când aud un om mințind, noi, de cele mai multe ori nu detecăm minciuna, dar și de-am face-o nu ne-ar amuza absolut deloc. În fine, poate că doar în anumite cazuri și circumstanțe. Dar nu contează. Afazia e o boală reală, dar și mitomania. Dar mitomanii o fac cu scopul de-a atrage atenția. De ce? Cine știe, unii își acoperă anumite trăiri din copilărie, alții frustrări. Dar afazia e altă poveste. Nu știu de ce, dar aș vrea să dezvolt și nu pot. Ori îmi e prea lene, ori nu am cheful necesar pentru a o face.

Până la urmă, de ce nu, toți avem demoni de înfruntat. Unii o fac, iar alții nu. Sigur, aici nu vorbim despre acele boli pentru care încă nu s-a găsit un tratament adecvat. Aici vorbim despre oamenii care ar putea să-și confrunte monștrii dar le e prea frică sau prea lene s-o facă. Să recunoaștem, așa cum depresia este ca un drog, adică provoacă dependență, la fel este și mitomania sau orice altă boală. E greu să nu-ți mai dorești să fi sociopat. Adică, zău, de ce te-ai opri din asta? De ce te-ai opri din mințint sau din a fi depresiv, când, de fapt, ai impresia că asta este toată lumea ta. Dar, ca de obicei, iar deviez. O iau pe câmpii și fiecare înțelege ce dorește, dar, de fapt, nimeni nu înțelege nimic. Contează? De asta suntem diferiți. Și tot din același motiv ne acceptăm sau nu. Eu nu. Voi treaba voastră. Așa merge în viață. Cred că, de fapt, nu mai accept nimic. Poate că m-am eliberat de data asta, de tot. Poate că nu mai vreau nimic. Dar un lucru e cert, chiar că nu mai vreau nimic, nici bune, nici rele. Nici nu-mi pasă dacă e bine sau rău. E bine să trăiești neutru. Nu sunt obligată să accept și nu sunt obligată să nu accept. Nu-i o cale de mijloc, e doar o cale. A mea. Și chiar nu vreau… 

Poate logica mea e proastă

Am și eu o întrebare pentru voi toți, că răspundeți aici sau pe facebook e tot aia, dar, dacă eu iau ceva de la cineva – un obiect, nu contează – fără să-i spun și-l dau pe bani, banii ii dau persoanei înapoi spunându-i „uite, că ai nevoie”, dar persoana respectivă nu știe că de fapt banii provin de la ea sau de la obiectul ei, cum vreți. Se numește furt sau nu?

Procedura e corectă sau nu? Că poate sunt eu cu capul și nu mai fac diferența între una și cealaltă. 

Nervii mei întinși la maxim

Nu știu dacă ar fi indicat să-mi stea cineva în față zilele astea. Și nu, nu are legătură cu subiectul anterior. Are legătură cu lumea în general și cu un șobolan dizgrațios în special. Nu știu dacă am abordat vreodată subiectul, dar unii oameni sunt distructivi prin natură. Nu pot altfel, decât să trăncăne ceea ce ai vrea să auzi ca mai apoi să te zdrobească. Nu te zdrobesc pentru că asta își propun, o fac pentru că așa le e firea și nu se pot abține. Nu-mi convine nici mie că lumea știe că sunt suficient de sufletistă încât să poată profita, să mă poată impresiona. Nervii mei, jur, sunt pe elastic. Dacă trage cineva doar puțin o să obțină o explozie, iar eu urăsc exploziile. Mai ales pe ale mele pentru că-mi dau stare de neliniște, nu mai gândesc lucid și rămân cu privirea în gol chiar și ore în șir.

Uneori, evident, mai zvâcnesc, asta dacă sunt lăsată în pace, dacă nu explodez și s-ar putea să explodez pe persoanele care nu merită asta. Așa cum spuneam sunt un car ne nervi. Dar cel mai mult sunt nervoasă pe mine pentru că-i las pe toți să se foloseacă de bunătatea mea. Nu, aveți dreptate, e prostie nu bunătate. Oamenii nu merită nici măcar jumătăți de șanse, pentru că de ce le dai o jumătate vor una întreagă, apoi două și tot așa. Nu zic că nici un om nu merită asta, dar unii chiar ar trebui lăsați să moară în prostia și nebunia lor, pentru că-ți dai seama că oricât ai încerca să-i ajuți tot tu pici de prost. Asta-i viața.

Mulțumesc Lorena și Tabu!

Pentru că oamenii s-ar putea să aibă o dilemă în legătură cu ieșirea mea cu Tritonicul. Nu, nu e vorba doar de bani, e vorba de mai mult. Am crezut în prietenia acestui om. I-am făcut cunoștință cu toți prietenii mei, ne-am împărtășit gânduri și am fost în o mie de locuri împreună, dar apoi am înțeles că el nu are prieteni doar oameni pe care se cațără. Nu vreau să spun că a făcut așa cu toți pentru că nu știu, dar nu sunt nici singura, nici ultima care a fost sedusă și abandonată. Cel mai greu de acceptat e faptul că un om pe care l-ai crezut aproape de tine nu a făcut decât să profite. Nu am de gând să mediatizez prea mult problema, vreau doar ca oamenii să învețe din povestea mea. În rest aleg singuri, eu nu dau sfaturi, trag doar un semnal de alarmă. Cine vrea să-l perceapă o face, cine nu, nu. Chiar nu sunt eu deținătorul adevărului absolut. Sunt doar deținătorul adevărului meu.

Și restul aici: http://www.tabu.ro/cititul-nu-dauneaza-grav-sanatatii-scrisul-da/

O idilă de cinci ani

Hai, bine, să nu exagerez, a fost cam de patru ani și jumătate. Desigur, detaliile suculente și prostia-mi nemărginită o să le aflați într-o revistă cu un tiraj bun – vă spun la momentul potrivit unde. Nu de alta, dar războiul meu nu se va duce pe blog, facebook etc ci acolo unde contează, adică în cea mai mare parte în tribunal, dar și presa o să aibă partea ei de contribuție.

Da, îmi recunosc prostia. Uite că o fac public. Am luptat alături de un om care nu a dat niciodată nici măcar o cafea, un om care și-a permis să spună despre mine și alte două persoane că „sunteți burghezi, voi vă permiteți, iar eu n-am decât două sute de euro în buzunar”. Un om care și-a permis să-și facă imagine pe munca mea fără să dea nici măcar un pahar cu apă pentru că e prea calic și totul trebuie să-i revină lui.

Pe acest om l-am ajutat nu numai cu munca mea pentru editura lui minunată „Tritonic” ci și cu alte lucruri. Nici o grijă, într-un sens n-am fost proastă, am păstrat toate documentele. Drăguț maxim este că am cărți pe care n-am contract și din câte mi-a spus avocatul asta înseamnă penal. Nu-i nimic, nu sunt bani sunt pușcării. N-am făcut în viața mea rău nimănui dar acest personaj penibil și-o merită. Și apropo, daca Tritonic Publishing a dat faliment cărțile mele ce mai caută pe piață? Dar nu-i bai, să fie, se rezolvă și asta în instanță.

) Nu o să-i pronunț numele acestui personaj pentru că vreau să uit că există, dar, dragii mei, copii de treisprezece ani care urmează să publicați la acest brand vestit, trebuie să știți că vă fură. Da, acum, probabil, în afară de câțiva oameni, nu mai poate păcăli decât copiii. Sunt curioasă, o să-i ia din grădiniță?

Răbdare să aveți că am detalii gârlă ;