Amintiri

Multe amintiri alături de mulți oameni. Acum spun cu un oarecare regret că sunt și oameni pe care i-am uitat, pentru că am cunoscut prea mulți la un moment dat, dar nu despre asta era vorba. Oricâte colaje aș face, oricât m-aș strădui, n-aș putea să-mi amintesc tot sau să vă reamintesc vouă. 
Ideea e așa: nu sunt o persoană romantică, n-am suportat niciodată romantismul în exces, gen ce peisaj frumos, ce lume bună, ce viață boemă. Bleah. Tot așa cum nu suport să vizitez bisericile. Am văzut la biserici în viața asta că nu mai vreau pur și simplu. Și asta nu pentru ă n-aș crede în ceva, o forță, ci doar pentru că sunt sătulă de biserici. De ce nu mă invit nimeni pe un iacht? Zău 
Dar amintirile mele. Anii ăia frumoși în care colindam țara și scriam, și colindam și citeam, zău, alea vor rămâne mereu. Și aici aveți doar o părticică.

 

Slide1

Personalitățile ca entități

Pentru cei mai vechi cititori ai mei poate că mai există o amintire a ceea ce spuneam cu ceva ani în urmă: „Am două personalități și mi-o dezvolt pe a treia”. Bine, nu eu am spus-o, eu doar am preluat-o pentru că mi se potrivea atunci. Era Oana, Lala și Anastasia. Trei în una, poate de aceea și insistam pe subiect. După ce n-am mai scris cam doi ani sau trei, nu am foarte bine conturat timpul în mintea mea, după cum se vede nici exprimarea nu o mai am acasă, cred că am ajuns la entitate.

Da, am început să cred că sunt o entitate, nu, mai multe entități. Știți bine, voi cei vechi, că nu întotdeauna am știut ce vreau de la viață. Nici acum nu sunt foarte sigură că știu. Îmbătrânesc, capăt experiemță dar tot cu capul în nori rămân. Sunt acolo undeva unde Cuba e la doi pași de mine. Acolo unde în Costa Rica mă așteaptă o casă și încă trei pisici în afară de a mea. Sunt acolo unde delfinii mă roagă să înot cu ei. Înțelegeți voi ideea. Sunt în acel punct în care cred că se va întâmpla o minune și eu voi scrie toată viața într-o atmosferă boemă fără să-mi spună nimeni când să mă opresc sau când să încep. Fără să-mi facă nimeni program (și aici mă refer strict la vreun bărbat căruia i se pare ca am nevoie de relaxare).  – Bine, o femeie e acceptată 😀 – 

Și acum, la drept vorbind, cel puțin una din entitățile mele – pentru că sunt un fel de zeiță, desigur – deja trăiește cel puțin una din viețile astea, doar că momentan rătăcește prin Cuba cu capul în nori, ceea ce nu e nici de speriat, nici de lăudat. 

Și da, scriu, așa că am luat-o pe câmpii.

Ciutacii ăștia

Eheee, ușor e să te uiți în ograda altuia când a ta e plină de bălării. Că, deh, să arunce primul cu piatra ăla fără de păcat. Și cum spunea ieri cineva, doar că nu-mi pot aminti cine, noi nu avem ce pune pe masă, în schimb ne hrănim cu circ.

Știu cum e să o iei de la capăt. Tuturor ni se întâmplă măcar o dată în viață. Pierdem simpatizanți, „prieteni” și alte genuri de… Și, de parcă n-ar fi suficient, mai suntem și atacați din toate părțile, că e normal. Deciziile pe care le luăm trebuie să-i mulțumească pe toți, pentru că suntem proprietatea privată a omenirii. 

De fapt suntem niște rahați care ne scăldăm în mocirlă, neoameni aș spune. Nu animale. Ele n-au nici o vină și nu le pot jigni. N-am vrut să spun nimic despre subiectul ăsta. Am așteptat să treacă de la sine. Nici pe Mana n-am vrut s-o sun până nu se liniștește, dar, până la urmă, enervată de tot felul de oameni și comentarii, am zis să o stresez și eu. Măcar să știe că, așa cum ea a fost mereu alături de mine, și eu sunt alături de ea, de ei. Ce-mi pasă mie ce salariu are Victor, unde s-a mutat și de ce? Ce-mi pasă mie ce casă și-a cumpărat? Frații mei cu minte de maimuțe, oamenii ăștia lucrează la privat. Nu vă bagă vouă mâna în buzunar. Nici nu se hrănesc din banii voștri. 

Mi se pare groaznic ca niște oameni cărora le-au făcut bine, acum să „întoarcă” favorul. Mi se pare groaznic ca niște oameni care au băut maxim două cafele cu ei să aibă impresia că îi cunosc și îi pot judeca. Mi se pare la fel de groaznic ca niște oameni care-i cunosc doar din virtual să se ridice cu pretenții.

De unde știți voi cât au sacrificat oamenii ăștia pentru a avea ceea ce au? Că scrie în presă? În presă a scris și că mă mărit bazându-se pe o informație falsă de pe facebook, desigur, răutatea mea pură a întreținut-o, dar am demonstrat că presa se face de pe facebook fără să te întrebe nimeni și pe tine dacă e adevărat ori ba.

Eu știu atât, la cât bine mi-au făcut mie oamenii ăștia din 2005 până în ziua de azi, Victor ar putea să se duca și la B1 că nu mi-ar păsa. Ce?, nu mai e același om în viața de zi cu zi? Nu mai are aceeași compasiune?  Nu mai încearcă să-i ajute pe toți neghiobii care apoi aruncă cu noroi. Pe mine m-a ajutat pe vremea când mă știa doar din virtual. De Mana nu mai spun. Ea nu m-a lăsat niciodată să „mor”. A fost acolo mereu, fără să i-o cer eu. Știți voi cu adevărat cine sunt ei?

Prietenii adevărați se văd în timp. Și așa cum am învățat de la un alt prieten de-al meu trebuie să ne acceptăm așa cum suntem, imperfecți, fără să ne judecăm, astea sunt prieteniile adevărate. Și da, eu mi-i pot număra pe degete pe cei care au rămas alături de mine și la bine și la greu. Iar acum, văzând toată mizeria asta, simt nevoia să le mulțumesc tuturor. Se știu ei care, nu trebuie să-i nominalizez. 

Părerile voastre despre Ciutaci mă lasă rece. Sunteți prea mici ca să înțelegeți niște oameni mari. Sunteți prea mici pentru a-i cunoaște cu adevărat. Indiferent cum ar fi oamenii ăștia sunt o echipă și fac totul împreună, lucru pentru care sunt invidioasă – în sensul bun – dar și fericită. Pentru că ei ca familie formează zidul ăla de care voi nu veți trece niciodată. Pentru că ei își asumă împreună și succesele și eșecurile. Pentru că sunt cu adevărat oameni și pentru că au învățat cum să se respecte unul pe celălalt. Lucru pentru care-i respect și mai mult.

Părerea mea. Victor a luat o decizie foarte bună. Și n-am să vă explic de ce cred asta. Știe cine trebuie și atât, dar o cred din tot sufletul. Și tot o să mă văd cu ei să mănânc un ciolan scârbos de gras și să beau o carafă de vin. Nu de alta, dar nu-i frumos să-l las pe om să se îmbete singur prin baruri. Știu că e și gagicar, dar asta e, o să risc :))

Și dacă nu vă place… nu nu-mi pupați dosul că nu simt nevoia să fiu infectată de prostie. 

Cine a ucis speranța

Odată am vrut să mor, să uit că am de dat atâtea vieți. Le-am oferit. Sufletul mi-a fost ofrandă. M-am întins pe țepii vieții veșniciei lui, i-am lăsat să-mi pătrundă pielea până au ajuns la suflet. Nu sunt Lorelai să calc pe moartea mea cu tălpile însângerate, dar sunt un suflet unic.

A fost o vreme în care am crezut în mine, în viață, în viitorul și cariera mea. Mi-am luat o piatră de pe inimă și-am mers mai departe. Atât de departe că am crezut că nici un munte nu o să-mi mai cadă în cale. Dar a căzut. M-a izbit în sufletul deja însângerat. A înfipt pietre grele, tăioase și l-a sfâșâiat. Nu sunt eu Iuda, nu lăsați cocoșul să cânte. Nu urlați la mine pentru vini pe care nu le am, vini pe care voi mi le induceți pentru că nu sunteți capabili să vedeți adevărul din inimile voastre. Nu-l învinuiți tot pe cel care nu a făcut nimic.

Sunt un nimic.

N-am fost mereu așa. Am avut vise, împliniri, glorii, fericiri, dar m-ați lăsat să mor. Acum sunt doar eu, fără soare, fără ninsori, fără ploi, fără vise. Ați deschis cutia Pandorei. E drept că a ieșit și speranța, dar a fugit. S-a pitit de mine ca de un nimeni. N-am mai prins-o.

Poate că-am fost artistă, dar m-am înecat în aburul alcoolului care nu mi-a aparținut niciodată. Am băut pasiv milioane de vise ce le-am pierdut la trezire. Vreau să fiu vie, dar nu fac decât să mor iar și iar

Dacă am existat vreodată m-am uitat. Mi-am uitat chemarea și ea s-a dus în altă parte. Nu se va mai întoarce la mine, dar nici eu nu știu dacă o mai aștept. N-am fost decât chemare și tristețe. Speranța a murit. Legenda spune că a fost prinsă de un Iuda înveșmântat în domn. A ademenit-o și a ucis-o. Mâinile lui și-acum miros a sânge. Sufletul meu și-acum se răstignește. Fiecare rană a lui Iisus e acum în mine. 

Poate că n-am rămas singură, dar în prăpastia disperării sunt doar eu cu mine. Nu sunt depresivă, doar tristă și durerea doare. 

Nu-i așa că viața e ironica?

Realitatea

Nu știu voi, dar eu, în ultimii doi ani, am trăit mult mai mult în realitate decât în virtual. Nu știu voi, dar eu am avut o perioadă destul de lungă de trăit pe calculator și aici nu mă refer neapărat la internet. Dacă Moș Crăciun și bulinele există, da, și ea, realitatea, lumea palpabilă – sau, după cum spun unii filosofi ceea ce ne închipuim noi a fi realitate – există. Poate fi un non-sens. Poate că nu există nimic în timp ce există totul. Cine știe? Oricum, lumea aia din afara calculatorului este. 

Da, lumea asta rece, haotică, dură, nervoasă, dar și dulce și prietenoasă care te apropie de oameni reali. Te face să iubești și să urăști real. Și când mă gândesc că era o vreme în care aveam impresia că oamenii netului sunt cei care te lovesc fără greață tocmai pentru că nu ai cum să-i atingi. Aiurea. Tot așa e și în realitate. Dar e bine. Uite așa am descoperit că sunt la fel de nesimțită și în realitate :)) Chestie tare aș zice. Adică nu sunt a dracului doar pe net. Oricum, după aproape doi ani în care internetul, tv-ul, ziarele și altele au ajuns undeva pe locul n, am ajuns la concluzia că lumea asta virtuală cu toți handicapații ei – sau oamenii normali, logic – nu e atât de obositoare ca viața reală. Dar, pe de altă parte, realitatea îți oferă niște avantaje pe care netul nu le are. Răutatea pură 😀 Zău că ador răutatea pură.  Chestia asta de dicolo de cuvinte. Privirile. O, da, privirile alea reci și insinuante. Privirile alea care ucid. Doamne ce-mi mai place. 

Acum dacă aberez o fac pentru ca după aproape doi ani și jumătate, în sfârșit, am și eu o vinere în care mi-am luat liber de la petrecere. Pentru că vreau să stau în pat, puturoasă, adormită, cu mâncarea și sucul la cap și cu filmele curgând. Și mai mult, am o poftă de citit ceva de speriat. Azi nu petrec. Azi sunt leneșă și-mi place să aberez. E cald, e bine și dacă n-aș fi groaznic de obosită aș fi mai mult decât fericită. Așadar nu-i sfârșitul lumii daca am ratat o petrecere. Sau o fi? Om vedea :))