Fără noimă.

Sau cu ce mă mai ocup. Scriu. Scriu ceva ce voi o să citiți în curând. Eu scriu ca nebuna pentru că sunt în contra timp. Eu cu mine și cu ei. Ciudat de explicat când nu poți explica. Ce, cum și unde veți afla la momentul potrivit. Și nu aveți prea mult de așteptat, de asta puteți fi siguri.

 

Slide1

 

 

Slide1

 

 

Slide1

Despre noile personaje

Laurențiu și Simona sau Simona și Laurențiu au început ancheta. Ea ziaristă, el un fost polițist actual detectiv particular bețiv și cu ceva probleme de personalitate. Cum vor rezolva cazul? N-am idee, dar am impresia că se plac doar așa de complezență. Om vedea ce-o ieși. Asta dacă nu le-o ia poliția înainte.

 

Slide1

Ba scriu din nou

Datorită unui proiect și unor oameni minunați am decis că a venit timpul s-o iau de la capăt. Am avut, probabil, pauza de care aveam nevoie pentru a mă întoarce la scris. Sau, de ce nu, am avut imboldul necesar. Cred că am avut imboldul necesar să reîncep și scrisul pe blog, nu de alta, dar, în curând, o să am de făcut câteva dezvăluiri. O să arunc lumea scriitoricească în aer pentru că pot și pentru că vreau. O să pornesc un jihad din care nimeni nu o să mă mai oprească. 

A venit momentul ca oamenii să afle niște lucruri. Asta pentru că m-am săturat să tot fiu călcată în picioare.

Dar revenind la oile noastre fix în septembrie se va anuța proiectul. La jumătatea lunii o să apară prima carte și apoi om vedea ce o mai fi. Cred că va fi și o mare lansare în București. Dar toate la timpul potrivit pentru că ar fi păcat să stric surpriza.

Vă spun doar atât: avem o ziaristă mamă singură a unei fetițe de trei ani si un fost polițist, acum detectiv particular, bețiv și dependent de poker. Cred ca o să fie o pereche interesantă, dar vă voi lăsa pe voi să judecați la timpul și momentul potrivit.

Să ne resuscităm

Adică eu. Nu știu dacă am chef de blog, dar pofta vine mâncând, nu? Acum că tot mi-am făcut curaj să ies în „lume”, vorba ceea să vă și povestesc ce se întâmplă.

După cum știți am laptop nou cu a cărui tastatură cu diacritice directe încă nu m-am învățat, dar o veni și vremea aceea.

Asta era așa de introducere.

Apoi, dacă știți ori ba luna trecută fix a ieșit o nouă Lala, adică „Greșelile trecutului”. Singura carte pentru care n-am reușit să găsesc un titlu și am lăsat editorialul să decidă. Lala tot înjură, asta așa ca să știți, dar povestea se petrece pe două planuri. Un plan în comunism și altul în zilele noastre. E cu SRI și Miliție deopotrivă. Adică e un picuț altfel decât v-ați obișnuit. Nu știu dacă mai matură, pentru că nu asta am căutat în mod neapărat, ci doar mai… altfel.

 

Dar asta nu e tot. Bookfest a fost generos cu mine și a adus și un fantasy. Nu e ultima regină. Încă scriu la ea, ci „Șarama” cartea destinului.

E povestea aia cum că în cartea asta stă scris destinul fiecărui om. Și, dacă veți citi, veți afla că așa și e. Doar că există gemenii ăștia Sior și Siron, iar ei pot schimba destinul. Dar nu al unui singur om, ci al întregii omeniri. Și pot face asta dintr-un motiv simplu. Destinul lor se scrie pe parcurs ce ei acționează. Adică destinul lor are întârziere. Mai întâi există acțiunea, apoi Mâna invizibilă scrie despre ce e vorba. Oricum, ei trebuie să schimbe soarta înainte ca bezna să pună stăpânire pe lume. Lucru greu de făcut ținând cond că Sirona înnebunește iar Sior nu e chiar genul de luptător. Și cel mai bun lucru e că cei care îndrăgesc reginele vor înțelege istoria arkuzilor și cam ce și cum au fost ei la început. Pentru că acțiunea se petrece cu mii de ani înâinte de regine.

Primul volum iese acum la bookfest, iar al doilea în toamnă la Gaudeamus și promit eu că o să vă placă. Doar îmi place și mie.

Momentan cam astea sunt veștile. Mâine revin cu programul Bookfest pe care-l puteți găsi de astăzi și pe facebook. Mi-ar plăcea să ne vedem în număr cât mai mare anul ăsta la Bookfest. Îmi e dor de vremurile alea cu cititori mulți. Ce spuneți? 

Regina zână și zeii înaripați.

Trebuie să spun mai multe? Poate că da. O regină zână se trezește pe mâna unor semi zei. Să zicem că sunt un fel îngeri căzuți veniți pe pământ cu o misiune. Acum, desigur, ea trebuie să afle care e acea misiune și apoi să-și dea seama cum își poate salva lumea de o asemenea amenințare. Dar stați puțin că nu e chiar așa. Oare chiar vrea Min’yara să salveze pe cineva? S-ar putea să i se ofere un târg pe care nu îl poate refuza. Și, până la urmă, vrea și ea partea ei de răzbunare. Pentru că, la un moment dat, își amintește.

Numai că știți ceva? Tot ce ați citit până acum s-ar putea să nu fi fost real decât într-o mică parte. Dacă semi zeii ăștia s-au jucat cu mințile tuturor?

Eh, mai e de muncă pâna aflu și eu.

Dar da, așa cum ați înțeles reginele se întorc, iar eu am început lucrul la ele. Hai să zicem vreo trei luni. Deci start.

A, apropo, fac și sesiune de comunicare. Adică, primii cinci care se arată interesați să citească capitol cu capitol și să aducă imbunătățiri sunt așteptați să lase o adresă de mail. Ce ziceți? Scriem o carte cu un fel de public?

Aproape de final

După „Sărutul Morţii” a fost „sfârşitul”. Am reînceput să scriu. Am şters. Am luat-o de la capăt. Am şters. Şi, într-un final, am decis. Nu mai şterg. Şi n-am mai făcut-o. De aproape un an încerc să scriu. Sau, de aproape un an, mă prefac a scrie. Şi, într-un final, după ce am reuşit să mă conving eu pe mine, iată, sunt aproape de final. O nouă Lala e pe cale de-a se naşte. Nu, e pe cale de-a ajunge la final. Încă trei capitole, o privire generală şi gata. Asta e. Apoi ne apucăm iar de regine. Nu ştiu dacă mai ştiu să scriu fantasy. Va trebui să recitesc ce-am scris. Să mă informez eu cu privire la mine. Să mă reinventez. Dar, după aproape un an, iată, se poate.

Mă bucur că cea care mi-a dat avânt a fost Lala. Am şi cealaltă idee pentru carte. Am o muză pe numele ei Adrian Enache 😀

Nu ştiu dacă muzele ar trebui plătite, dar important e că există. Duceam dorul nopţilor lungi şi dimineţilor târzii. Încă trei capitole. Şi încă n-am găsit criminalul. De fapt, sunt cam nehotărâtă. Apropo, nimic nu e ceea ce pare. În cartea asta nu prea e cazul s-o credeţi pe Lala pentru că nu spune nimic din ceea ce gândeşte. Desigur, până la final. Şi cum spuneam, aproape de final. Aşa că somn uşor! Trebuie să mai şi dorm.

Puţin din noua Lala

Da, e perfect necorectată. Ţinând cont că e 3:09 dimineaţa, zău că nu mai pot corecta. Aşa că vă las cu foarte, foarte puţin din noua carte cu Lala. Fireşte, am ales pasajele astea pentru că ştiu că nu veţi înţelege nimic. N-am ce face, nu pot da din casă.

*

Bucureşti, 1982, August.

 

A văzut lumina zilei şi lacrimile au început să-i curgă. Nu simţea că ar plânge, dar ştia că ochii i se umeziseră. Se uită o clipă la mâinile lui aproape transparente. Slăbise şaptesprezece kilograme. Îl torturaseră. Îl ţinuseră în lanţuri şi îl electrocutaseră. Apoi l-au aruncat într-o celulă goală. Fără pat, fără toaletă. N-au scos nimic de la el, iar, după un timp, s-au hotărât să-l creadă.

Cu o zi în urmă, când le-a venit ordin să-l elibereze îl băgaseră la duşuri şi-l spălaseră cu furtunul cu apă rece ca gheţa. Unul dintre gardieni îl ştersese cu un burete de sârmă până îi dăduse sângele. Apoi îl săpuniseră şi-l îmbrăcaseră. Şi-au bătut joc de el adresându-i tot felul de injurii, dar nu îi mai păsa. Reuşise să ţină secretul. Nu se dăduse de gol. Nu-şi turnase oamenii. Şi, mai ales, nu-l turnase pe Gigi.

Încă îl mai visa. De fapt, în condiţiile date, era greu să nu o facă. Îşi vedea mâinile pline de sânge. Ţipa. Ţipa şi se trezea lac de transpiraţie. Moment în care gardienii îl târau din celulă, râzând ca nişte diavoli şi începeau tortura. Îl întrebau mereu şi mereu, dar el spunea doar că e o greşeală. Nu ştia nimic. Era doar un profesor de istorie amărât. De unde Dumnezeului să ştie.

Şi asta fusese o greşeală. L-au întrebat dacă crede în El. Mihail a negat, dar nu o făcuse prea convins. Aşa că s-au gândit să-i scoată religia din cap: „A, crezi în Dumnezeu?”, au scos firele de înaltă tensiune şi i le-au pus pe piele. „Dacă ar exista crezi că ne-ar lăsa să facem asta?”. Până la urmă a fost nevoit să se lase de Dumnezeul lui. Să-I ducă numele în deşert. Să Îl batjocorească. Şi în fiecare zi era la fel.

Apoi a venit vestea că va fi eliberat. Oricum nu mai aveau ce face cu el. Era clar că fusese doar o marionetă. Gigi Ardelean le dăduse o pistă greşită. Acum le părea rău că-l omorâseră. Dar, într-o seară, unul dintre gardieni intră peste el în celulă şi i-a spus:

–          Au intrat în casa alor tăi. N-au găsit nimic. Dar au violat-o pe rând pe soră-ta aia mică. Era singură, iar ei erau plictisiţi.

Cretinul ăla râsăse. Iar el rămăsese acolo plângând şi chinuindu-se. Îl durea mai rău decât orice tortură. Şi-ar fi dorit să moară acolo. Să moară şi atât.

O văzu pe Anca rezemată de maşina neagră. Probabil a tatălui său. Se aştepta să aibă burta mare, dar nici semn de copil. Anca se repezi spre el şi-l luă în braţe. Au plâns împreună fără să-şi spună nimic. Apoi, în drum spre maşină, ea i-a şoptit:

–          Am avortat spontan din cauza fricii. Iartă-mă, Mihail!

Dar el a strâns-o în braţe şi i-a sărutat uşor creştetul. Cât de nebun fusese să-i pună pe toţi în pericol. Numai el era de vină pentru tot. Pentru copil, pentru Alexandra…

–          E adevărat… Alexandra…

–          Iartă-mă, izbucni femeia în lacrimi. Eram în casă, la subsol. Când mi-am dat seama ce se întâmplă am sărit pe geam şi am fugit. Am lăsat-o acolo şi am găsit-o într-o baltă de sânge. Iartă-mă, dar n-am avut curaj.

O strânse şi mai tare în braţe şi o sărută, lipindu-şi buzele de creştetul ei cu atâta forţă încât îl dureau.

–          Ai făcut bine, Anco, altfel ai fi păţit-o şi tu. Dar e bine?

Femeia şi-a şters lacrimile cu mâneca.

–          Nu mai e aceeaşi, Mihaile. Vorbeşte în dodii. Cântă, râde, plânge. Cred că a luat-o pe câmpii.

Inima i s-a frânt în mii de bucăţi. Era numai vina lui. Vina lui că nu putea accepta să se supună nenorocitului de regim. Urcară în maşină. Tatăl îi aruncă o privire tristă, greoaie şi porni. Îşi jură să se răzbune.

……

Lala

……

Mirosea bine. A friptură la tavă, cu puţin vin şi ceva garnitură de legume. Urăsc legumele, dar, de data asta, aveam să le accept. Dragoş mi-a deschis uşa. Purta un şorţ alb, tichie de bucătar şi o mănuşă în mâna dreaptă.

–          În sfârşit, oaspetele principal a ajuns.

Apoi privirea i s-a oprit asupra mea. M-a studiat din cap până-n picioare, iar îngrijorarea de pe chip nu s-a lăsat aşteptată.

–          Dumnezeule, te simţi bine?

Nu mă aşteptasem la asta. Pentru Dumnezeu, eram îmbrăcată la patru ace. Toată numai o dantelă albă… Mi-am coborât privirea şi am observat petele de sânge.

–          Fir’ar!

Dragoş m-a tras în casă şi a încuiat uşa în urma mea. Mi-am aruncat grăbită bluza.

–          Ştii, nu e ca şi cum m-aş grăbi spre aşternut. Dar dă-mi voie să fac o baie şi aruncă bluza. Ba nu, pune-o într-o pungă, o iau pentru probe.

–          Ce Dumnezeu s-a întâmplat?

Am zâmbit.

–          Mi s-a propus un sex oral pe care a trebuit musai să-l refuz. Mă grăbeam spre tine.

Nu mi-a mai pus alte întrebări, cu toate că i se citea curiozitatea pe chip. M-a îndrumat spre baie. Mi-a oferit un prosop şi o bluză de trening pe care să o îmbrac. Când am ieşit de sub duş masa era pusă. Am mâncat şi am băut vin roşu, având conversaţii absolut normale. Cam anormal pentru mine, dar plăcut. Am râs şi am glumit, fără să ridicăm tonul sau să ne simţim ameninţaţi în vreun fel. Dar ştiam că va veni şi momentul crispării. Imediat ce-a strâns masa ne-am aşezat pe canapea. Eram îmbrăcată doar cu bluza lui de trening ce abia îmi acoperea fundul.

–          Ce ai păţit în seara asta?

Am oftat.

–          M-au atacat nişte tâmpiţi care aveau chef de un viol. A trebuit să-i pocnesc puţin.

Şi-a afundat ochii ăia negri într-ai mei.

–          Lala, dacă ai fi păţit ceva…

–          Pentru Dumnezeu, am pocit trei namile fără creier. Zău că ştiu să-mi port de grijă.

–          Trebuia să ceri ajutor.

Am zâmbit, pentru că situaţia era pur şi simplu incredibilă.

–          Eram într-un cartier plin de ţigani şi săraci. Cine crezi că mi-ar fi sărit în ajutor?

–          Îmbrăcată în halul ăla?

Am ridicat din umeri.

–          Singură? Ce dracu’, o cauţi cu lumânarea?

–          Păi, nu chiar. Dar nu puteam să iau toată poliţia cu mine şi să sperii eventualii informatori. Şi apoi să ajung la timp la tine.

–          Eşti incredibilă.

A sunat ca un reproş, ceea ce m-a dat peste cap. Chiar avea impresia că sunt un fel de fluture ce poate fi strivit între degete?

M-am ridicat.

–          Cred că nu vezi ceea ce e evident. Pot să pun la pământ şi zece oameni. Puteam să le zbor creierii fără probleme. Nu sunt de porţelan.

–          Dar dacă te atacau pe la spate?

De parcă eu nu-mi pusesem problema.

–          Dragoş, asta e meseria mea, ştiu cu ce mă confrunt zi de zi. Nu sunt neajutorată.

–          Nu, nu eşti, dar uneori mai intervine şi soarta şi poate să nu fie în favoarea ta.

–          Ok, dacă zici tu. Soarta nu e niciodată în favoarea mea, dar asta nu mă împiedică să rămân în viaţă. Şi am de gând să rămân aşa mult şi bine.

Oftă. Părea să accepte.

–          Sper măcar că i-ai săltat.

–          Păi, nu prea.

Căscă ochii mari la mine.

–          De ce?

–          M-am gândit să-i păstrez în cazul în care nu o să mai vrea nimeni să mi-o tragă, am spus nervoasă. E evident. Pentru că sunt suficient de proşti încât să-mi dea informaţiile pe care le doresc.

În cele din urmă am fost nevoită să-i povestesc tot. Şi, până la urmă, am adormit pe canapea în braţele lui. Cred că sexul începea să devină demodat. Cel puţin în relaţia asta.