Sunt de-a dreptul isterică

Nu ştiu dacă fericirea te poate isteriza. Mă rog, în cazul meu e posibil orice. Bine, sunt între fericire şi tristeţe.

Imediat vă spun ce şi cum, că doar nu vă las aşa. Vă amintiţi de „Lună plină”? Cartea doamnei Kelley Armstrong, că despre asta vorbesc. Adică cartea apărută la Tritonic. Da, de ea vă povestesc. No, n-am avut chef de această carte pentru că eram deja sătulă de Amurg. Dar ce Amurg fraţilor, nici nu se poate compara. În primul rând că nu e o poveste adolescentină. În al doilea rând că e scrisă 😀 Vaiii, ce rea pot fi. Şi în ultimul rând e de-a dreptul genială.

Sunt cu adevărat încântată. Atât de încântată încât e prima oară în viaţa mea când citesc o carte cu vârcolaci – şi am citit multe – şi îmi doresc să fiu unul. E prima oară când citesc ceva atât de bine ancorat în realitate, cu explicaţii reale. Nu, nu se transformă nimeni când e doar lună plină, nu trebuie să ai gloanţe de argint ca să omori un vârcolac şi nu trebuie să-l tratezi ca pe un animal fără cap.

Sunt atât de impresionată de seria asta, încât vreau măcar următoarele şapte volume pe noptiera mea, şi repede că n-am prea multă răbdare. Din câte am înţeles următoarele vor fi cu vampiri feminini, fantome, vrăjitoare etc. Vreau restul seriei şi nu glumesc.

N-am mai citit, poate, de la „Ora vrăjitoarelor” o carte atât de bine scrisă. Cu fenomene ilogice ce par perfect logice. Scriea, o, da, scrierea, adică chiar e scrisă şi gândită cartea asta. Autoarea a lucrat şase ani la ea. Se vede, se simte. Nu o poţi lăsa din mână. Este ca un drog. Cum ai început să o răsfoieşti, cum te prinde în mreje nevăzute.

Ca să uit că n-am şi restul seriei, mi-am continuat ziua cu un Simenon. No, asta am făcut azi, am dat gata două cărţi, dar simţirile puternice au rămas din „Lună plină”. Vreţi să vă spun ceva? E ca o poliţistă, doar că e cu vârcolaci. Cu prima femeie vârcolac ce se zbate între o viaţă obişnuită şi una de lup. O femeie ce încearcă să se înţeleagă, atât ca om cât şi ca animal. Nu lipseşte nimic din carte, şi fiecare pagină chiar te ţine cu sufletul la gură. Ştiţi voi, din lac în puţ. Aşa e acţiunea, când ai impresia că totul e ok, se întâmplă ceva. Ceva rău, periculos. E minunată, fără poveşti de dragoste trase de păr, fără chestii puerile. Totul pare a fi real, atât de real încât te întrebi dacă vârcolacii nu există cu adevărat, dacă nu e chiar unul din cei pe care-l cunoşti.

Eu zic că merită din plin. Merită citită fiecare pagină, fiecare rând. Fiorii sunt garantaţi 😉

varcolaci2

Tritonic in licee

Mai întâi de toate, ne vedem diseară, la ora 22 pe blogul Luciei pentru a comenta cele două texte de la premiile Lili.

tritonicscoala_boitan

tritonicscoala_suciu

 

 

Pe cinci mai, parcă, e şi rândul meu. Cu toate că nu omor să am un cap mare pe un corp minuscul, dar nici n-am de ales 😀

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

UPDATE: Vaiiiii, sunt idioata: am uitat sa spun ca Vania a inceput campania pe bloguri si Teo a fost cea ce a percutat prima, eu mai la coada 😀

Ce mai e nou?

varcolaci

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Desigur, vorbim despre ce mă interesează pe mine, că aşa mi se pare normal 😛

 

Mai întâi, la Tritonic a apărut „Lună Plină”. Încă nu am citit-o, dar am reuşit să citesc prologul şi mi s-a părut incitant. Oricum, povestea în sine îmi pare incitantă. E o replică a cărţii „Amurg”, doar că aici nu vorbim despre vampiri şi din câte am văzut e mult mai bine scrisă. Adică e vorba şi de ceva talent, nu numai despre o poveste. Prologul îl puteţi citi aici, poate vă vine chef de lectură 😀

 

Oh, „Premiile Lili” sau „cum să execuţi public un autor” 😀 Ştiţi desigur despre ce vorbesc, despre piesa mea de teatru, despre prima mea piesă de teatru, aşa că fiţi blânzi. La 21:30, după ce citiţi piesa, puteţi să mă executaţi pe blogul Luciei Verona, promit să nu scot un sunet până la sfârşit 😛 De fugit nu o să fug aşa cum am promis, dar o să fiu între bucătărie şi blog că a dat gospodăreala în mine. Bine, recunosc, sunt stresată. Când sunt stresată gătesc. Bine că nu ştiu să cos sau să croşetez că cine ştie ce făceam 😛

 

Crina nu a dispărut aşa cum se vehiculează în târg, doar că microbul blogului i-a ieşit din sânge. Dar nu contează, eu o iubesc oricum – asta e declaraţie de dragoste 😉

 

Şi să nu uit: lansarea de la Piteşti a Corinei Creţu s-a mutat pe data de 10 mai, la Cornul Vânătorului ora 13 sau 12? Eh, nu mai ţin minte 😛 Eu sunt de vină, de fapt editura 😆 pentru că iniţial mi-au spus că am lansare pe 7 mai la Iaşi, apoi s-a mutat pe 8. Desigur, Bogdan va veni cu o explicaţie cum că altcineva e de vină, să nu-l credeţi 😀 Chiar dacă timpul va fi scurt mă bucur că o să-l reîntâlnesc pe Răzvan Dolea şi că o să-l cunosc pe Shauki. Apoi fug repede spre casă ca să nu o pierd pe Corina.

A, de aici reiese că între 7-9 mai voi fi la Iaşi. Da, asta era. Şi probabil, la sfârşitul lunii la Satu Mare, Oradea (vezi Cella? 😀 ) şi în ograda Chinezească adică la Baia Mare. Poate mă extind şi la unguri, de ce nu? Desigur, doar să beau o cafea, ho, nu săriţi.

 

Şi ultima veste, dar nu cea mai puţin importantă, noua carte „Indicii anatomice”, o să apară la Gaudeamus. Aaaa, şi da, o să avem nişte surprize pentru bloggeri la Bookfest. Dar vă spunem atunci, pentru că încă n-am bătut nimic în cuie.

O, Silvana, cred că pe 5 mai voi fi la Bucureşti. Am uitat la ce liceu, dar te anunţ din timp. No, să nu ziceţi voi că nu sunt o persoană ocupată. Doamne, şi înainte uram să mă plimb, dar de când cu Satu Mare mi s-a deschis apetitul. Oare la Londra când m-o duce Bogdan? 😀

Pentru că mâine o să dispar…

M-am gândit să vă povestesc repede cum e cu tatăl regelui 😀

 

Da, din punctul meu de vedere, fiul lui King este mult, mult, superior tatălui. Fără doar şi poate. King senior m-a dezamăgit de multe ori. Cu miile lui de pagini, rar m-a făcut să îmi doresc cu disperare să termin cartea. Culmea, fiul său, cu doar trei sute de pagini, a reuşit să creeze cea mai bună poveste horror din ultimii cinci ani.

Mircea Pricăjan a fost cel ce a tradus cartea, şi cu toate că unii spun pe la colţuri „Mircea nu ştie să traducă”, iată că ştie. Nu îl plac pe Mircea ca om, să nu mă întrebaţi de ce pentru că nu l-am văzut decât o singură dată în viaţa mea şi n-am schimbat nici un cuvânt. Culmea e că de obicei atunci când instinctul îmi spune că nu îmi place omul, oricât aş încerca eu să-i dau o şansă, tot nu o să-mi placă vreodată. Dar gurile rele n-au dreptate şi ce e al lui, e al lui. Omul ăsta ştie să traducă. Se simte, el a simţit cartea, personajele şi nu pot decât să-i dau o notă maximă, cea mai maximă şi să-l încoronez pe King JR în locul tatălui. Categoric!

Ei bine, „Cutia cu fantome” o puteţi comanda dând click pe titlu, vă jur că e genială. Şi rar sunt impresionată de un horror.

111

12

13

14

15

16

18

Şi ca să termin şi cu asta, aşa a început povestea indiciilor anatomice 😉

 

 

b1

b2

b3

b4

b5

Povestea altor părinţi

coraline

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tocmai mă uitam concentrată pe HBO, la topul celor mai bune filme ale lunii. Unul din ele, pe locul patru mai precis, este „Coraline” după cartea lui Gaiman. Carte pe care o puteţi comanda repede, repede de la Tritonic. Daca o mai fi.

Au fost vreo cinci minute imagini din film şi actorii care au lucrat la vocile personajelor păreau foarte entuziaşti de ceea ce li s-a întâmplat. Să vă spun drept, m-a intrigat viziunea regizorului asupra filmului. În momentul în care am citit cartea, am avut aceeaşi viziune uşor sadică. Ba chiar mi-am închipuit personajele cam în acelaşi fel, dând contur unei alte lumi, unei familii diferite şi totuşi aceeaşi.

Ideea în mare a cărţii, a filmului, este că indiferent cât de rău ţi se pare acasă, tot mai bine e acolo decât în altă parte. Lumea pe care o cunoşti, îţi oferă siguranţă.

Ar fi păcat să rataţi cartea, dar ar fi păcat să rataţi şi filmul, mai ales că e şi 3D. Abia aştept să-l văd într-un cinema 3D. No, hai mai repede cu filmul, că nu mai am răbdare…

Iar citeşti?!

E o întrebare cu ton de reproş, pe care mi-o adresează, în orele de plictiseală, Xreder. Uneori îi răspund: „Ntz, mă scobesc între dinţi”. Alteori fac un semn din mână, dându-i de înţeles să mă lase în pace. Dar în ultimul cred şi eu că am exagerat. Sunt de-a dreptul exagerată. Dar azi m-am prins şi eu. De la recitirea „Annei Karenina”, mi se trage totul. Nici atunci, în tinereţea mea palidă, nu mi s-a părut Anna prea sănătoasă la cap. Nici acum nu mi s-a schimbat părerea. Aşa că n-am găsit nimic altceva decât îmi aminteam în carte. Desigur, am observat că e la fel de bine scrisă, lucru incontestabil, dar la fel de lacrimogenă pentru gustul meu. În acelaşi timp, adică încercând cu mintea de acum s-o înţeleg pe Anna – n-am reuşit – am mai citit şi altceva.

Dar am să încep prin a vă spune că „Elantris” e ultimul fantasy citit în ultima lună. O să vă vorbesc despre carte zilele următoare, pentru că sunt o fată bună şi cartea mi-a plăcut mult. Trebuie să vă spun că nu mai pot citi fantasy. Ureiii… eu ştiu? Dumnezeule mare, am ajuns la saturaţie. Nu ştiu încă dacă îl mai pot scrie, dar mi s-a deschis un apetit pentru cărţi serioase ceva de nedescris. Oare mă maturizez? Doamne fereşte, scuipă în sân 😀

Cum vă spuneam, în timp ce încercam – pentru a doua oară în viaţă – să-i înţeleg zbuciumul Annei, am mai citit şi alte cărţi, că nu m-am putut abţine. Concomitent cu tovarăşul Tolstoi, om bun de altfel, am citit şi „Castelul Prinţesei de Caramel” al măreţului Ţone. Nici nu vă închipuiţi ce mult mi-a plăcut cartea. Este o poveste de dragoste într-un tablou de vis. O carte scrisă din metafore. De fapt, întregul subiect e o metaforă. Mi-a plăcut atât de mult încât am început să şi visez noaptea melci şi pitici. Ar fi păcat să nu o citiţi. Zău că ar fi.

Terminând cu aste două, ajunsă într-o librărie – oarecare – dau peste ceva ciudat. Crime&Mistere Orientale. O colecţie ce cuprinde 35 de cărţi, tocmai bune de citit la o cafea, într-un băruleţ fără prea multă lume. Eu am pus mâna pe cartea a doua din serie „Crimă şi Ramayana”. Cunoscătorii trebuie să cunoască povestea Ramayanei. Satyajit Ray, se pare că este cel mai cunoscut autor de mistery din India. De cum apărea o carte de-a lui din colecţia respectivă, cum se înghesuiau mii de indieni să o cumpere. Cică era o adevărată onoare să pui primul mâna pe carte. Este o cărticică mică, firavă, cu un erou autohton, ce se citeşte în jumătate de oră – fără exagerări. O carte de relax. Oricum, nu aş fi dat năvală să fiu prima care o cumpără 😀 , dar fiecare cu nebunia lui.

Apoi m-am apucat de „Trandafirul Dispărut”, scrisă de Serdar Ozkan – eu nu mă prind dacă e femeie sau bărbat şi nici n-am găsit vreo informaţie ajutătoare. Am cumpărat cartea cu gândul că trebuie să mai citesc şi chestii siropoase. Că Anna nu mi-a ajuns, mă rog, în Karenina nu e vorba numai de iubire pătimaşă, dar şi de Rusia zilelor lui Tolstoi – dar citiţi-o voi, că n-am timp să vă povestesc. Ei bine, totul porneşte de la legenda Artemisei şi se încheie cu o căutare. De fapt, dacă citiţi pe coperta patru o să aveţi o mare dezamăgire, şi probabil că nu o să vă facă cu ochiul. Dar vă spun doar atât. Este vorba despre dualitatea fiinţei omeneşti şi seamănă oarecum cu „Castelul Prinţesei de Caramel” 😉

S-a terminat şi asta. Desigur, am continuat cu „Fără Canguri”. Atât „Trandafirul Dispărut” cât şi „Fără Canguri”, le-am citit în trei ore 😛 Nu cred totuşi că ar trebui să-mi fie ruşine.

După toate aceste lecturi, îmbucurătoare pentru suflet, am trecut repede la un roman poliţist în adevăratul sens al cuvântului – domnilor Tritonici?, cartea asta de unde se poate comanda, că în librării nu mai există. Şi aici vorbesc despre „Atac în bibliotecă”, romanul lui George Arion. Off, ce-ma mai râs şi ce-am mai suspinat. Minunat e Arion, chiar şi după 25 de ani de la prima ediţie a cărţii, tot mi s-a părut fabuloasă. Până şi glumele acelea „fumate” de noua generaţie sunt spectaculoase şi ţi se bagă în ungherul inimii. Minunată carte, merci Bogdan. Aşa carte poliţistă mai rar. Şi cine a zăi, măi, că românii nu sunt buni? A? Aud.

De ieri, însă, iarăşi încântată, fără să pot lăsa o carte din mână „Umiliţi şi obidiţi”. Sunt pe la partea a treia, aşa că mai aşteptaţi vreo două zile să vă explic cât exult 😀

Şi cam atât. A, da, iar citesc 😉