Combinate: Vineri şi Sâmbătă cu iz de Miercuri

De ce cu litere mari? Că sunt şi ele nişte doamne. Şi ar fi păcat să nu le tratăm cum se cuvine.

 

Mno, oarecum excitată (sigur că nu îmi puteţi face propuneri, mi-a trecut), de apariţia Parfumului, am cam neglijat cele două evenimente importante de vineri şi de sâmbătă. Ambele la fel de bune pentru mine.

 

 

Vineri: ne-am întâlnit. Că nu degeaba ne-a făcut Raluca un club de bloggeri. Nu, nu degaba că până şi Ema a postat, iar eu nu sunt în stare să scriu nici cum mă simt eu… Atunci clar n-a fost în zadar. Păi, mna, ne-am întâlnit. Doar că eu nu pot pune pozele alea de le-au pus Ioana şi Geocer, aşa că vă rog să le vedeţi voi aici sau aici, ca să nu avem vorbe.

 

Ioana a venit cu Badea, care Badea, drăguţ, vrând să-mi facă o bucurie după o discuţie avută cu el mi-a făcut rost de încă o cântare a vestitei Roxi Manelista. Iar io m-am bucurat, că am inimă bună. Şi am apreciat că s-a gândit la mine (dracu’ ştie dacă s-o fi gândit, dar îl perii şi eu, şi îi dau şi link să crească în Zelist 😉 ). De data asta fu şi Mişu cu a lui soţie-amantă. Dar şi Remus.

 

De Cangurul nu vă spun nimic pentru că m-a muncit, în loc să mă lase să mă distrez. Dacă am ratat pe cineva, cer singură să scad în Zelist şi să fiu arsă pe rug.

 

 

 

 

 

 

Sâmbătă: Mall. Afi Center Cotroceni. Din poze aţi zice că sunt cea mai mare fană a Mall-urilor, dar în realitate le urăsc cu susţinere şi devotament. Mi se par bune doar pentru filme. Uneori o cafea. Dar mă enervează toate magazinele alea. Să le ia dracu’. Aaa, da, eram calmă 😛

 

Am fost cu Stela la Mall. Bine, şi cu Tritonicul. Am dat autografe şi ne-am pozat. Nu, nu ne-am lansat. Stela ar fi putut să lanseze pentru că „100 de zile” a apărut destul de recent şi am văzut că se vinde destul de bine. Deci da, ea ar fi putut. Eu nu, pentru că mna… să tot zic de Lala? Nu de alta, dar Lala e nebună şi mie îmi e teamă de ea.

 

Cititorii Stelei i-au dat şi feedback. Puteţi citi aici. Eu zic că merită cumpărată cartea, indiferent că sunteţi de peste Prut sau din Prut. Nu contează prea mult. Şi eu am început-o. Acum nu promit c-o termin şi repede că mai începusem două înainte. Jesus. Ştiu.

 

A, da, la Afi am cunoscut-o pe Cristina de la 4arte. Mno, Cody ar putea înţelege cât de rău m-am speriat când am auzit de Cristina. Dar m-a lămurit repede că nu e acea Cristina şi mi-am revenit. Dar m-am speriat. Recunosc.

 

Mâine: Mâine plec la Sibiu, să fac ceva. Nu ştiu ce. N-am avut timp să percutez. Dar fac. Mă întâlnesc cu cititorii de crime. Cred. Sau nu?! Revin cu detalii imediat ce îmi amintesc pe unde sunt. Detaliile.

Mno, deci mâine la Sibiu, încă nu exult, dar mai pe seară o voi face cu siguranţă. Aşa sunt eu cu efect întârziat.

 

Recapitulare: Întâlnirea bloggerilor din Piteşti fu. Autografe la Mall cu Stela… fu şi asta. Mâine va fi ceva cu romanul poliţist la Sibiu. Poimâine voi zice că fu… Şi nu, nu bag mâna în foc că voi avea net. Dar mă voi da peste cap. Nu ştiu peste al cui cap, dar sigur o voi face. Deci fac bagaje, aşa că nu ţipaţi după mine. Revin eu.

Reclame

Numele meu e…

UPDATE: Eu de ce nu am stiut de asta?! Multumesc, Ioana Sandru!

 

Mi se spune în multe feluri. Acum sunt Ansatasia Marinescu, dar acesta nu e numele meu adevărat, iar soţia pictorului Marinescu nu e nici pe departe ceea ce aţi crede voi. Adevăratul meu nume? Nu l-am mai folosit de la cinci ani, de atunci de când pentru prima oară am ucis un om. Sigur că nu am vrut să-l ucid. Dar în mintea lui am citit că dacă nu o fac eu, o va face el cu mine.

Mai întâi să vă explic: Sunt din sud-vestul Siberiei, mai precis din Kurgan, da, chiar din capitală. Am înţeles târziu ce s-a întâmplat, cum la fel de târziu am înţeles de ce nu sunt un om normal, ci o ciudată. Adevăratul meu nume e Patya Pleageya, dar Angajatorul îmi spune Pia, cred că e mai simplu aşa. Nu ştiu cine e Angajatorul, pentru că îşi poate schimba forma. Nu, nu e magie, se foloseşte de mintea oamenilor, noi le spunem preschimbători, aşa cum ei îmi spun mie cititorul de minţi. Şi părinţii mei au făcut parte din această rasă aparte – ciudaţi.

S-au întâmplat multe până am ajuns să lucrez ca asasin pentru diverse guverne, dar zece ani din viaţa mea lipsesc. Iar eu ştiu un singur lucru. După această ultimă misiune, voi afla cine a dat ordinul uciderii familiei mele.

Probabil vă întrebaţi ce e cu soţul meu. Nici eu nu ştiu ce e cu el. El e pictor, dar în afară de mine nu cred că-l mai cunoaşte cineva. Nu iese din casă şi tresare ori de câte ori sună telefonul, cu toate că de şase ani, de când suntem împreună, nu l-a căutat nimeni. Priveşte pe fereastră în fiecare zi şi femeia care îi rămâne în minte o pune pe pânză. De când ne-am căsătorit mă roagă să-l las să mă picteze. În ziua în care am spus că accept, el a ştiut că nu o să mă mai vadă niciodată. Aşa crezusem şi eu, şi totuşi, viaţa nu e exact aşa cum o programăm.

Un singur lucru mai am de spus pentru a vă face să mă înţelegeţi: Dacă aş fi murit în dimineaţa aceea, aş fi pierdut întreaga suferinţă. Nu numai suferinţa mea, ci şi pe a celorlalţi. Cu singurul amendament că a celorlalţi îmi face plăcere.

Nu sunt o femeie obişnuită, dar lucrul ăsta nu l-am ales eu. Nici cei care mi-au dat viaţă, ci aceia care m-au vrut moartă încă de când m-am născut. Într-un fel au reuşit, pentru că mi-au distrus sufletul şi lumea copilăriei. Cea în care tronau zânele, elfii şi alte creaturi fantastice. Dar ştiţi ceva? Viaţa nu e deloc fantastică. Nici un pic de mister.

Şi cu asta sper că v-am convins.