I-am făcut botezul

Desigur, urcam liniştită o pantă, cu a doua. Patruzeci de kilometri la oră. Maşini în stânga, maşini în dreapta, toate parcate. Doar o maşină mai avea loc pe culoarul ăla. Ştiam eu că oamenii nu prea coboară pe acolo, dar mai urcă. Că na, e mai simplu. Bmw-ul se apropie, se apropie. Chipul bucălat al puştiului de la volan nu îmi spunea nimic bun. Şi se apropie. Mă uit în stânga, în dreapta, nu am unde să mă dau, maşini peste tot. Trec de poarta pompierilor când îl văd că vine şi nu se mai opreşte. Poc. Poc şi atât. Am oprit, dar până să mă dau jos, el întoarce în poartă şi o ia la trap. Mă uit după el, dar nu apuc să-i văd numărul. Un beţiv se uita gingaş la mine.

– I-ai văzut numărul?, mă trezesc întrebând.

 Omul se uită la mine.

– Al cui număr?

Da, aşa mă gândisem şi eu.

Mă uit la maşină, bara spate, partea dreaptă uşor înfundată. Asta este, mă duc să-mi iau nepoata şi la poliţie să-mi dea dovadă. Ce să fac, n-am ce face. Ajung la blocul respectiv. Sună Crina – cum o face că ea află întotdeauna veştile importante, nu îmi dau seama – îi spun ce-am păţit. Apoi, îl sun pe Xreder. Întrebări cu duiumul. Nu fac zece metri cu maşina că sună tata:

– Eşti bine?

– Dap, sunt.

– Atunci e tot ce contează.

– Dap, corect.

Sună iar Xreder.

– Când ajungi acasă să mă suni.

Ajung, îl sun vine repede, abia de am apucat să mă dau jos. Când mă uit, maşina nu avea nimic. Mă mai uit o dată mirată.

– Băi, îţi zic că era bara băgată înăuntru.

– Ei, şi-a revenit. E material din ăla…

Mă rog. M-am mai uitat la ea. Uimită! Dă-o în mă-sa de maşină, ăla mi-a dat-o, era gaură şi acum nu mai are nimic. Bune maşini fac japonezii ăştia. Bravo nene, nici la poliţie nu mai merg, păi ce rost are. Nu are. Asta este. Măcar pot dormi liniştită.

Intru în casă. Pe jos ud. Katy tocmai spălase. Mă descalţ şi umblu din cameră în cameră după un număr de telefon. Alunec, cad, mă lovesc. O durere cumplită de cap m-a pus jos instantaneu. Şi am dat cu fundul, desigur, m-am ţinut şi în mână. Aşa că închietura stângă e cam şubredă. Ziceţi voi că asta nu a fost zi cu ghinion. Hehee, asta da viaţă. Gata, mă culc, poate se duce piaza rea 😀

Autodenunţ sau o zi cu adevărat proastă

Că m-am trezit cu fundul în sus nu ar fi nimic. M-am trezit, mi-a fost rău, aşa că m-am culcat la loc. M-am trezit a doua oară, istoria s-a repetat. Pe la doisprezece am reuşit să mă dau jos din pat. M-am îmbrăcat repede, m-am spălat, mi-am pus ceva în picioare, am luat cheia, banii şi am pornit să îmi rezerv maşina făcând un precontract. Bine că m-am dus că era o altă tipă grămadă pe maşina mea. Am făcut toate formele, am dat banii pentru rezervare şi am pornit spre cumnata mea. Am băut o cafea şi ne-am dus, ambele, să îi iau eu, singură, cadou finuţului meu care a făcut azi cinci ani. Am umblat de mi-au apărut băşici în tălpi.

Oricum, am terminat mai repede decât ne-am propus. Am dus-o pe cumnata mea, în celălalt capăt al oraşului, la ea acasă. Am plecat, m-am mai fâţâit, că na, apoi am zis: „Gata, mă duc acasă să gătesc, să fac ordine şi să dorm puţin”. Din grabă, din neatenţie, din prostie şi tâmpenie, am ţinut musai să îmi las vopseaua propriei maşini pe o maşină nevinovată, parcată. Pur şi simplu nu am aproximat bine. Bine, începuse iar să-mi fie rău şi, dintr-o dată, tot ce îmi doream era să fiu la mine acasă. Dar nu, căci am ţinut eu să-i fut ăluia o dungă albastră pe maşina gri. Cum nu am dat de proprietar, cuminte, m-am dus la poliţie şi le-am spus ce-am făcut. Am dat declaraţie, am suflat în alcooltest – Doamne, ce plămâni trebuie să ai – şi am plecat acasă. De acasă, hop la ziua finului meu.

Gata, mâine am zis că stau dracului acasă, că nu mai umblu ca o căpiată. Mă odihnesc, scriu, citesc, îmi revin, gătesc, fac curat şi poate sar şi în cap. Zi ca asta zău că nu am avut. Unde mai pui că poliţaii ăia or fi zis că sunt beată că m-am autodenunţat. Se uitau ei cam suspicios la mine. Clar au zis că am băut sau m-am drogat. Pe bune, cine se mai duce de bună voie. Unde mai pui că nu le-am cerut dovadă pentru maşina mea care era mai rău decât a ăluia. Nu, le-am zis: „Dă-o dracu’ pe asta. Am lovit maşina omului ăla nevinovat de nimic”. S-au închinat şi mi-au zis să plec acasă. Dacă omul vine cu vreo plângere mă cheamă să îi dau asigurarea. Până la urmă, la drept vorbind, nici mie nu mi-ar fi convenit să fi venit vreunul, să mă fi lovit şi să nu spună. Na, am spus, dar, totuşi, cred că aia au zis că am o problemă.

Unde mai puneţi că erau nişte ţigani la locul accidentului, el îmi zicea să plec că nu i-am făcut nimic. Ţigăncile îşi puseseră fustele pe maşina ăluia să i-o şteargă. M-a pufnit şi râsul. Dar eu tot m-am dus la poliţie, că doar nu mă luam după ei. Dilăi oameni, zău aşa.

Şi acum stau şi mă întreb, ce dracu am eu cu maşinile parcate? Cu gardurile şi alte din astea? Dumnezeule mare, parcă sunt după război, aşa sunt de căpiată.

Primul accident

Ei bine, de câte ori am ieşit pe stradă m-am rugat, mai mult sau mai puţin, depinde de situaţie: „Te rogggg, nu lovi maşina aia, nici pe aia, nici pe aia. Ei, hai, aia mai merge”. Cam aşa. E o chestie care îmi vine în minte fără să îmi dau seama. Dar, din pacate, niciodată nu m-am rugat să nu lovesc gardul proaspăt pus şi făcut al vreunui om. Normal, ce dracu’ să caut eu în garduri, că în Piteşti nu sunt. Nu, dar nu am calculat şi drumurile la ţară. Şi chiar şi aşa, ce dracu’ să am cu gardul omului?

Aşa am ajuns la ţară cu Jeep-ul, fiind maşină de teren, nu am probleme cu întoarcerea în şanţuri, că doar de aia e maşină de teren. Nu? Să mă ajute la şanţuri, gropi, munţi, chestii grele. Eu am vrut să întorc în şanţ, dar socrul meu a zis să întoarcem în poartă.

Omul abia îşi terminase gardul. Frumos. Pus, vopsit, tot ce trebuie. Dar a uitat un detaliu, aşa că e vina lui. În faţa porţii a făcut un dâmb, roata a scăpat. Maşina s-a oprit în poartă. Poc! Pac! Poc! Mi-a stat inima. Nu, dracu’ s-a gândit la maşină, gardul mă măcina. Staţi liniştiţi, gardul a scăpat. Serios. Nici o problemă. Farul stânga spate, nu, nu a scăpat. Dar nici nu m-a interesat, am plecat mai departe. Mai târziu văzând că maşina argintie era roşie. Da, de la vopsea. Vopseaua s-a luat, zgârieturile au rămas. Farul, aleluia. Iar eu am râs ca proasta. De ce? Dracu’ ştie. M-a amuzat faţa omului cu gardul. Abia îl făcuse săracul, cred că a fost şocat.

Şi acum, ca să trecem peste, plec vreo trei zile. Nu ştiu dacă o să am net unde mă duc. Chiar nu am idee. Nu m-am ocupat eu de cazare şi restul detaliilor, aşa că va fi cu mila. Voi vedea. Dacă nu, Vania se va îngriji de voi. Îi dau eu material de îngrijire, nici o grijă.

Hai, să am drum bun, că plec la patru dimineaţa.