Crina a scris. Da, şi pentru mine a fost un şoc. Mai ales că nu eu am fost cea care a bătut-o la cap. Cred că a fost proprie iniţiativă ceea ce e… da, trebuie să ne punem un mare semn de întrebare 😀
Eu am reuşit să vorbesc despre două cărţi şi anume despre „Final Exit” şi „Invocarea”. Cu toate că le-am citit mai de multişor, trebuie să recunosc că m-am cam pierdut printre cărţi de nonficţiune. S-o întâmpla şi la case mai mari. Mâine vă povestesc despre „Almost Blue”, am citit-o în trei ore. Pentru că n-ai cum să te opreşti. Mă rog, mi-a plăcut mai mult decât „Final Exit” cu toate că m-a enervat un personaj care tot spunea „prinde-l, fetiţo!”, de parcă biata anchetatoare era o căţea. Noroc că i-a zis ea să nu-i mai zică aşa că altfel intram în carte şi-l pocneam pe ăla, să mor de nu.
Şi ce să vă mai spun? Nu mai ştiu ce. Nu îmi e cald, nu îmi e frig, îmi e doar somn. Şi da, da, în curând Inocentul se va termina. Dar poate o conving pe Loredana să facem un foileton horror?! 😀 No, ce idei am. Şi totuşi nu e de la căldură. Vă voi mai spune eu când oi mai avea chef. Că de spus ar mai fi, dar m-a luat o lene crâncenă şi o somnolenţă de zile mari. Mai ales că toate ziua am fost la „vânătoare”. Adică să procur hrană. Deh, în unele locuri femeile se ocupă şi cu vânatul. 😀
Care a mai spus ceva interesant să-mi lase şi mie link că mi lene să poposesc pe bloguri.
Ţara se scaldă în căcat. Locuitorii sunt încântaţi şi-l mănâncă cu pumnul. Trăiască!
Nasu încă scoate fecale pe bot. Ei, acum depinde cu ce a fost hrănit în pruncie. Se vede, nu?
Lumea nu se schimbă, eventual se afundă.
Cică ar trebui să vină sfârşitul lumii, păi să vină azi că eu m-am săturat de ea.
Staţi calmi, guvernul nu şi-a luat-o în freză cu pensiile. Vor mări dările, nu-i bai. Găsesc ei cum să ne îngenuncheze.
Care ziceaţi că aveţi un job bun în afara ţării? Nu de alta dar scrisul nu mai rentează de când l-au impozitat ăştia. Să le fie de bine. Să scrie Boc cu Băse că eu nu am chef s-o mai fac în condiţiile date. Nu am de gând să plătesc pe creierul meu.
Şi cam asta e ştirea. Dragii mei, da, „Sărutul morţii” e ultima chestie pe care o voi mai scrie în viaţa asta. Mă reprofilez. Şi nu e glumă, e foarte serios. Atâta pentru azi. Am încheiat transmisia. Dacă vreţi să-mi spuneţi ceva abţineti-vă, n-am chef.
Şi că tot vorbeam de ea, v-am spus că Ivona şi-a făcut blog, că v-am spus. Dar ce nu v-am spus e că azi pe blogul ei a vorbit despre „Indicii Anatomice”. Iată ce-a zis Ivona. Adevărul e că iar a dat-o în cuantică şi eu n-am înţeles 😀 Dar am priceput că îi sunt datoare cu un butoi de cafea. Cum de ce? Pentru că ieri la Voxpublica a vorbit şi despre cărţile mele. Vedeţi, băi, că autorii români se promovează între ei? Ce? ziceaţi că dacă suntem femei ne tragem de păr, nu? Ha!
Tot cu această ocazie măreaţă vă spun că a ieşit „A doua lună plină”. Fanii seriei ştiu clar despre ce vorbesc, aşa că nu mai insist. Dar dacă vă plac thriller-ele fantastice încercaţi-o şi pe asta. V-am spus că-i cu umor, nu omor… ba şi omor, dar cu umor 😀
Şi tot azi, că na, am fost sprintenă, m-am întâlnit cu Andra şi Răzvan (să le mai zic şi lor pe nume, că tot după id mă iau) la Curtea de Argeş. Întâlnirea s-a derulat aşa: „sunt acolo”; „eşti departe”, „păi mi-a zis un nene că în sus”, „neah, trebuie să faci stânga şi să întorci”. Păi şi ce dacă era sens unic? Am întors, da, până la prima străduţă care mi-a permis să mă duc pe sensul unic şi corect. Împuşcaţi-mă, am încălcat vreo zece reguli de circulaţie, na. Apoi am sunat şi-am zis: „păi stânga aia de m-a băgat în centru m-a dus la Biserica Domnească” – ştiu, trebuia să-mi fac o cruce – „stai acolo că venim noi… la dracu’(asta a fost în gândul Andrei).” Bine, la un moment dat, la telefon, foarte glumeaţă, Andra îmi spune: „te rog să nu ieşi din oraş”. Futu-i! 😀 Aşa am ajuns. Dar eu tot nu-mi explic cum mă pot rătăci într-un pic de oraş. A, da, şi am văzut şi Confragul când am ieşit din CA. NU ERA MĂI ROŞU, damn.
Am auzit că autorii români ar pune de-o revoltă, la modul că vor să facă ceva pentru a se promova. Să ducă o luptă comună, nu una pe cont propriu cum a fost până acum. Să ne unim minţile oameni buni şi să facem ceva împreună. Sunt zeci de lucruri pe care le-am putea încropi de nu ne-am mai crede zeii universului. Vă spun ceva, nu suntem. Fiecare o fi zeu în universul lui, dar nimic mai mult, puteţi să mă credeţi că ştiu ce vorbesc. Aşa că ce-ar fi, măcar o singură dată în viaţă, să facem şi noi ceva ca lumea. Să fim solidari şi să nu ne mai criticăm ca nişte gâşte toată ziua. Deja suntem pe echipe: crime, SFFH, Lit, etc. Ce-ar fi să fim doar „Scriitorii români”? S-ar putea să fie naşpa, că toţi vor la ciolan. Dar mai vedem.
Şi am mai auzit că în curând vom avea ceva campanii mişto la Tritonic, încă le mai gândim, dar vor fi. Şi se vor resuscita câteva nume care, din păcate, nu prea au avut parte de promovare. Aşa că trăiască autorul român. E momentul să facem ceva şi pentru el. Şi voi pentru noi.
Aşa că îi invit nominal pe următorii să preia campania Lalei (încep cu blogurile, dar ne extindem):
Ştiu că ar mai fi mulţi de strigat, dar poate-i mai strigă şi Lala. În plus, dacă voi strigaţi mai departe s-ar putea să iasă ceva. Celor care au preluat-o deja le mulţumesc.
Mai întâi: Prwave, care recomandă şi Regina arkudă, a publicat Inocentul VII. Mulţumesc Loredana pentru recomandare.
Europa FM şi revista Bravo, de asemenea, recomandă Regina arkudă.
Aaa, da, o am în mână. Cartea, băi, obsedaţilor 😀
Da, vă arăt şi poze imediat. Arată mai bine în realitate.
Şi pentru că mâine tot se întâlnesc bloggeri Ema va primi o arkudă, ca să nu mai plângă 😀 Ţinând cont că săptămâna viitoare aş trage o fugă până la Curtea de Argeş, cred că şi Ada cu Răzvan vor primi câte o carte. Şi vom mai vedea. Momentan vă las cu pozele şi poveştile altă dată că am treabă multă, multă, multă
UPDATE: Vlad si Silvana o vor mai primi. Din pacate momentan nu am mai multe. Sper sa nu fie cu suparare. Poate ca trebuia sa fac un concurs, dar n-am chef. Asa ca… S-a decis. Cinci carti vor fi date.
Peste vreo patruzeci şi ceva de minute, Lucia Verona vă invită la Premiile Lili. Da, bine, şi eu. Nu de alta, dar în seara asta o avem la „disecat” pe Adakiss. Şi ţinând cont că e o domnişoară de 16 ani foarte emotivă, v-aş ruga să fiţi acolo pentru a o încuraja.
E singură în seara asta, aşa că are nevoie de mai multă susţinere decât ceilalţi participanţi care au intrat câte doi în concurs.
Baftă, Ada! Iar pe voi ceilalţi vă aştept la criticat şi susţinut. Atenţie, criticile trebuie să se încadreze în parametrii bunului simţ. Nu suntem călăi, doar ajutăm pe cineva să se perfecţioneze, aşa cum se pricepe fiecare. Dacă nu credeţi că sunteţi în stare să păstraţi un ton calm, atunci uitaţi-vă la OTV sau ceva de genul.
Sigur că o să râdeţi, dar după ce mi-am revenit mai că am râs şi eu. Bine, n-am râs, dar am înjurat cam ca Lala aşa. Bine, am înjurat mai rău ca ea, na!
Dar să o luăm cu începutul. V-am zis că îi urăsc pe ăia de la finanţe, da? 😀 Nu mi-am schimbat părerea. De ce puii mei sunt aşa de acri? Cred că le dau lămâi de cum intră pe uşă. Să mor de nu. Jesus!
Şi cum m-am enervat pe finanţe, dar şi pentru că n-am mai fost în Curtea de Argeş de vreo şapte ani, am zis să pornesc mai devreme. Şi am pornit mai devreme. De ajuns am ajuns. Am ajuns şi am început ieşind din oraş. Mă rog, nu au nimic care să-ţi spună că ai fi unde se zice că ar trebui să fii. Dar m-am prins singură că am ieşit aşa că m-am întors. Şi am găsit şi o Mânăstire. Nu aia de trebuia, dar mie mi s-a părut bună şi aia de-am găsit-o. Dar nu m-a dus capul să văd că pe ea scrie (şi încă mare) „Mânăstirea Domnească”, aşa că a trebuit să-mi spună Răzvan la telefon unde sunt. Vesel până aici.
Apoi m-am întâlnit cu Răzvan şi Andra (Adakiss). Doi copii minunaţi, vă jur. Mai rar aşa. Şi frumoşi şi deştepţi. Iar Răzvan a venit cu toate întrebările la el. Doar că şi-a uitat lista acasă, dar s-a descurcat şi aşa 😀
Dar am şi plecat. Şi, logic, după ce m-am ameţit atât prin Curtea de Argeş că am ieşit pe partea cealaltă.
Şi văd multe curbe iniţial. Şi-l sun pe Xreder şi îi spun că atunci când m-am dus nu erau aşa multe curbe, ce puii mei. Nu m-a băgat în seamă prea mult, ca nu cumva să-mi dăuneze 😛 Dar când am început să văd blocuri de piatră ridicându-se deasupra capului meu şi tunele… tunele(?!)… şi nema semnal la telefon, am zis că am pus-o. No, nu mă înţelegeţi greşit. Drum îngust. Munţi înalţi de stăteau să-ţi cadă în cap. Tunele. Drum îngust. Nimic rău. Curbă periculoasă. Curbă deosebit de periculoasă. Adică numai aşa era. Măi, m-aş fi şi dus, dar maşina mea zicea că nu prea mai are motorină şi pe acolo, am zis eu, nu prea ai şanse să dai de un peco. Aşa că… curbă periculoasă la stânga, deosebit de periculoasă la dreapta. Drum îngust. Ce fac eu? Întorc acolo. Fix acolo că doar v-am zis, aşa era tot drumul.
Şi uite cum dintr-o întâlnire perfect normală, cu doi puşti mişto, eu ajung să fac un traseu de o sută şi ceva de km. Ehee. Şi da, fie, la început m-am speriat, pentru că nici semnal la telefon nu aveam. Nici indicatoare nu erau. Doar borne, iar unele erau în alb. Abia într-un târziu, undeva bine pitit, era un indicator care zicea trist: Piteşti 60. Bine!!!
… şi s-au înghesuit, şi m-au dat peste cap. Noroc, până la urmă, cu Adakiss şi cu Răzvan că m-au făcut să-mi amintesc cum eram eu la vârsta lor. Dar parcă ei sunt mai serioşi ca mine, ceea ce nu e neapărat rău 😀
Şi mă întreb, dacă cred suficient de mult într-o minune se va ivi? Minunile le putem oare genera doar dorindu-le cu disperare? Pentru că în alte cazuri se poate. Am testat eu şi se poate. Dar o minune nu mi-am dorit niciodată. De exemplu anul ăsta n-am putea trece peste Paşti? Vă rog eu frumos. Doar anul ăsta. La anul mai negociem. Doar un Paşti, nimic mai mult. E ca şi cum ar anunţa la TV că în ziua de 4 vine sfârşitul lumii şi toţi am aştepta cuminţi să ni se întâmple. Până când ne dăm seama că nu s-a întâmplat a trecut şi sărbătoarea. Ei? Ce ziceţi? Vreţi? Bănuiesc că nu. Asta e. O să mor.
Dar alte minuni nu aveţi pentru mine? Cred că şi o minune mică, mică, m-ar face fericită acum. Un răhăţel de minune, pentru Dumnezeu, până nu mă duc singură la spitalul… ăla din Vedea, că e mai aproape şi am auzit că au şi rezerve mişto, şi le cer să mă sedeze vreo cinci vieţi. Să uit tot şi să-mi amintesc nimic.
Şi adevărul e că sunt agitată. Şi îmi vine să plec. Uite aşa, la ora asta târzie. Să mă sui în maşină şi să plec. Sunt în stare să promit că merg cu zece la oră, numai să fac ceva. Cine dracului m-a scos din priză? Să mă bage la loc. Plzzzzz!
Dar nu o să plec. O să fac yoga eventual. Habar n-am cum se face, dar o să fac. Cumva, găsesc eu pe net cum. Să ne liniştim trupul şi spiritul. Eu nu-mi înţeleg spiritul de ce dracului e aşa agitat. Ce-a păţit? Ce nu i-a convenit lui?
Şi mă gândeam mai devreme. Dacă ar fi să anunţe ăştia pe bune că vine sfârşitul lumii, mi-aş lua la revedere de la cineva? Şi m-am tot gândit. Şi m-am tot gândit. Şi am ajuns la o concluzie. Ştiţi că pisicile când simt că mor se pitesc, pentru a nu le vedea nimeni? Ei, cred că la fel aş face şi eu. Adică, serios, cu ce ar mai încălzi pe cineva dacă i-aş spune „Pa, ne vedem pe cărarea cealaltă. Ai grijă să ai o monedă la tine, nici nu ştii cât de scârţar e Charon”. Şi apoi, probabil că aş râde, gândindu-mă că barca aia veche a lui Charon ar fi neîncăpătoare pentru toată populaţia globului. Şi nici n-au cum să ajungă toţi în acelaşi loc. Dar măcar Charon s-ar alege cu miliarde de monede. Sper ca asta să-l facă fericit. Şi totuşi, cât ziceaţi că mai e până la sfârşitul lumii? Nu de alta, dar nu prea ştiu ce planuri să-mi fac pe viitor.
P.S: Daniela mi-a dat o leapşă zilele trecute, care ar fi cele zeci legi după care mă ghidez eu. Şi, din păcate, pentru leapşă, desigur, am ajuns la concluzia că la mine nu există aşa ceva. Nu ştiu dacă îmi place să fiu luată prin surprindere, dar ceea ce-mi doresc cu ceea ce se întâmplă nu prea se pupă. Aşa că nu există nici legi. Şi dacă ar exista, să mor dacă aş şti să mă ţin de ele. Poate o zi două, că apoi îmi trece musai. Adică mă scuzam că nu sunt capabilă să răspund unei lepşe. Dar ştiţi ceva, i-o dau lui Xreder, să facă el treabă în locul meu.
P.S2: Iolanda se plânge că toată lumea a aflat cum a anchetat ea cazul PR-ului ucis. Iulia, înainte să scrie, mândră, desigur, asta aici, mi-a trimis un mail în care îmi spunea ceva de genul: „Asta e cu subînţeles? Vrei să mă omori?” Doamne, fere, ce copil nebun 😛
Şi-am fost la sală. Nu, nu mă laud. Că am fost aşa, aşa adică ca să mă duc dracului undeva. Că de acum o lună şi jumătate de când a apărut R (adică instructorul), parcă e mai mişto sala 😛 Pe R îl cunosc de pe vremea când făceam judo, mă rog, el dansa, dar ne intersectam pe holurile alea. Şi la un moment dat cineva mi-a zis că e gay. Şi a fost prima oară când am auzit cuvântul. Şi nu am ştiut ce înseamnă, dar m-am gândit oricum că e ceva care se ia. Apoi am aflat ce înseamnă. Dar nu mi s-a părut deloc a fi ceva foarte rău. Oricum, sigur, sigur nu se ia. Aşa că m-am împrietenit cu R şi am aflat că într-adevăr e.
Mno, dar nu se vede că ar fi. Adică e un tip bine, masculin pe de-a întregul. Nu-l trădează absolut nimic. Doar că nu îi plac femeile. Şi nici nu ştiţi voi ce mişto e să bârfeşti bărbaţii cu un alt bărbat.
Şi azi, după cum v-am spus, m-am dus la sală. Dar neechipată, pentru că abia mâine o să am oră de sport în toată regula. Şi am stat acolo până când R a scăpat de două gagicuţe îmbrăcate cam strident şi machiate din abundenţă. Şi m-am întrebat şi eu ca tâmpita de ce dracu’ s-ar duce cineva machiat la sală? Nu pe bune. Ca şi la plajă. Am văzut o groază de minuni machiate pe plajă. De ce? Nu cred că ar şti cineva să-mi dea un răspuns satisfăcător. Părerea mea.
Bine, şi R îmi spune că tipele alea două vin la sală de fiţe, adică să se dea la el. El nu le poate spune că e gay, pentru că patronul i-a interzis. Şi ce se face el cu minunile alea două? Eu le-aş zice sorcove, dar R e mai drăguţ ca mine. Ce să-i faci?
Şi punem un plan la cale pentru când or mai veni alea. Şi ne râdem şi apoi R îmi propune să mă înveţe samba. Pe mine? Eu cu două picioare stângi în ceea ce priveşte dansul? Mno, da, pe mine. Şi chiar mi-au ieşit doi paşi. Apoi am băut cafeaua şi până la douăsprezece am fost acasă, cu zâmbetul pe buze.
Şi acum mi s-a pus pata că vreau să dansez. Adică vreau să dansez pe bune, începând cu primii paşi. Aşa că, ştie cineva pe unde se învaţă dansuri de societate prin Piteşti? Desigur, pentru babalâci. Nu de alta, dar a fost prea mişto şi mai vreau. Şi vreau să dansez şi să dansez ca în povestea aia cu pantofii fermecaţi, până o să mor. Nu că e un vis măreţ?
Şi pentru că la sală au şi un LCD mare care stă tot timpul pe KissTv, mi-a rămas în cap videoclipul de mai jos. Nu ştiu încă dacă-mi place melodia, dar povestea din videoclip mi s-a părut mişto. Umană. Aşa că îl împart şi cu voi.
Oana Stoica Mujea 