Să sufere şi mă-sa

autumn-woods

Sibilla zice că asta sunt eu 😀

 

Azi mi s-a întâmplat să gândesc. Şi am gândit eu aşa: cum ajung oamenii, de la o relaţie normală de omenie la ură profundă.

Şi aici mă refer în special la cei care sunt nevoiţi să sufere fără a avea vreo vină. Să le spunem victime colaterale. Iar aceste victime, în general, sunt copiii unor părinţi cu apariţii publice sau cu un venit mai mare etc. Vă mai gândiţi şi voi la variante. Desigur, nu spun de copiii care îşi asumă (vezi Elena Băsescu), acolo e altă mâncare de peşte. Iar respectivul poate fi judecat după faptele proprii. Dar de ce să sufere un copil al cărui părinte este în centrul atenţiei? De ce să i se pună şi lui aceeaşi povară pe umeri ca celui ce i-a dat viaţă? Asta nu o s-o înţeleg niciodată. Vă rog să mă credeţi că sunt mulţi copii care trec prin iad doar pentru că unul dintre părinţi, sau ambii, are neruşinarea de-a se exprima public cu privire la o chestiune sau alta.

Aici mi-o amintesc pe Mana care îmi spunea după ce dl. Boc l-a făcut derbedeu pe soţul ei, cum trebuie să îi explice lui Vlad ce s-a întâmplat. Pentru a fi pregătit în cazul în care cineva va încerca să-l atace.

Dar să ne gândim, de asemenea, şi la copilul Sibillei, care e nevoit să suporte presiuni din pricina faptului că mama lui a avut curaj să denunţe un sistem. Iar copilul ăla suferă din multe puncte de vedere: marginalizat economic şi moral. Pentru că mama lui a spus adevărul. Şi să nu fi avut dreptate Adi Voicu când s-a referit la proverbul acela african: „ Omul sincer să-şi cumpere un cal bun ca să o rupă la fugă după ce a spus adevărul”

Exemple ar fi multe. Şi eu am trecut prin asta din pricina tatălui meu. Cea mai dureroasă experienţă a fost pe clasa a 11-a când profa de chimie ne-a chemat pe mine şi alte trei fete şi ne-a spus: tac-tu e director, mă-ta e patroană, etc, dacă vreţi să mai treceţi la chimie marcaţi banul. Printre ele a fost şi colega mea de bancă. Nu ştiu de unde se vehicula ideea că ea ar fi bogată. Avea doar nişte părinţi care încercau să-i ofere totul, iar ea era foarte cochetă. De aveai impresia că s-a trezit direct dintr-o revistă de modă.

M-am dus acasă, am pus mâna pe telefon şi i-am spus mamei ce s-a întâmplat. Mama s-a resemnat spunând că „asta este”. Eu am refuzat categoric să pic în jocul ăsta murdar. Cum s-a terminat totul? Una din colegele mele a spart un geam şi şi-a tăiat venele, pentru că da, mă-sa era patroană, dar ţinea şapte suflete din magazinul ăla. Şi nu avea bani peste bani. De atunci societatea a evoluat, adică e tot mai rău. De multe ori eu sunt nevoită să-mi reneg propriul părinte şi să spun că nici n-am auzit de el, pentru că altfel aş putea păţi ca la testul psihologic, când nenea ăla a venit la mine şi a urlat pur şi simplu: „Ştii că tac-tu m-a dat afară?”. Noroc că soţia lui l-a îndepărat cu un: „Şi ce vină are ea?”. Mi s-a întâmplat şi la doctor în Piteşti. Pur şi simplu mi-a închis uşa în nas spunându-mi că pot muri, el nu o tratează pe fiica lui X. Bine, frate! Eu mă conformez. Sunt obişnuită. Sigur, mai sunt şi lucruri simpatice dar total imorale care se învârt în jurul fenomenului. Cum ar fi proful de chimie de la facultate care mi-a spus că lucrarea mea e de 9. Am zis că da, aşa e. Şi apoi m-a întrebat eşti fata lu? Iar eu am oscilat între a spune da ori ba. Iar el a zis că dacă sunt îmi dă zece. Şi m-a pufnit râsul pentru că mi s-a părut de-a dreptul halucinant. Nu, staţi calmi, am rămas cu 9. Dacă îmi dădea zece pentru orice altceva, la fel de imoral, nu cred că m-ar fi deranjat. Ohooo, şi prin câte şi mai câte n-am trecut. Şi le-am înmagazinat pe toate. Le-am pus acolo pe stoc, la păstrare. Nu, nu le vând, sunt ale mele.

Dar azi mi s-a întâmplat o chestie de mi-a picat faţa, că de aia am şi început să mă gândesc la copiii altor oameni şi la câte or avea ei de pătimit. Cum spuneam, m-am dus la spălătorie, că maşina mea arata ca după un război. Mereu la aceeaşi, pe aceeaşi tură, pentru că am acolo un băiat care nu îmi pune întrebări. Ştie ce să facă fără să mă explic de fiecare dată de ce vreau aia sau ailaltă. Şi se mişcă şi repede. Uneori stau de vorbă cu el. Sigur, e unul dintre acei oameni care se inspiră din Guţă, dar nu mă deranjează. Nu le poţi cere tuturor să facă ceea ce nu pot. Şi azi am zis că nu e cazul de interior aşa că am stat cu el de vorbă. Şi vine unul dintre şoferii instituţiei lu’ domnu’ tata. Şi îl ia pe ăla la trap: „bă, tu ştii cu cine stai de vorbă?”. Bine, omul destul de slab la minte, dar nu suficient de prost încât să-i pese. Iar ăsta e un caz fericit.

Dar copiii oamenilor ălora, mulţi, prin câte trebuie să treacă ei din pricina deciziilor părinţilor? A? Şi de ce judecăm tot neamul după un singur om? Sunt sigură că sunt şi printre voi din aceştia. Poate copii, poate părinţi. Unde dracu’ ajunge societatea asta? Şi dacă te naşti în familia greşită – desigur, din punctul de vedere al societăţii – nu mai poţi scoate capul pe fereastră? Dumnezeule mare, îmi e silă!

Reclame

O fi el agitat, dar îi şi iese

adrian-voicu

Îl ştiţi pe Agitatu’? El îşi zice Neliniştitu’. Eu zic că îi mai mult agitat decât neliniştit, dar asta e o chestie de percepţie.

Păi să vă spui despre băiatul ăsta, şi să îi spun şi lui ce nu îi iese.

Omul aista, de care eu vă spui aici, a scris două cărţi. Pe numărul lor: unu, doi… mai departe ziceţi voi 😀 Io m-am tot gândit când a venit Codeus şi mi le-o pus în braţe: „frate, ce puii mei vrea omul ăsta să citesc, cu Dewoo şi Matizul lui”. Că mă gândeam io că îmi explică omul de la prima vopsea până la cea din urmă. Şi când mai văd că e o carte despre un forum din ăsta dă’ măşini, m-a apucat bâţul. Aşa că n-am citit-o. Cu toate că am zâs: „s-a chinuit omu’ să-mi scrie, în puii mei, o dedicaţie. Cu toate că nici el nu crede ce spune, îl doare la bască, nici măcar nu mă cunoaşte. Dar din respect aşa, hai să o citesc pe aia cu decolările” aka „Între două decolări”. Şi încep io să citesc de la Adam şi Eva adică de la Muntenegru. Băi, şi citesc io aşa şi mă pun pe un râs de au început vecinii să-mi bată în ţeavă. Şi din ceea ce am zâs io că va fi un fel de „să mă dau mare pe unde am umblat io, fraiere”, am făcut burtă de râs. Că de aia m-am culcuşit la cinci de dimineaţă iar acum îs cheaună de nu ştiu cum mă cheamă şi a cui îs.

Şi stând io aşa azi, nici să dorm nu poci, nici să stau, nici să nu stau, zic să încerc şi nenorocirea aia cu maşini, adică: „Joi seara, în parcare”. Şi am început eu cu proverbul ăsta african: „ Omul sincer să-şi cumpere un cal bun ca să o rupă la fugă după ce a spus adevărul” şi am continuat cu „În puii mei, abia acum s-a dat drumu’ la reţea…” Şi încep şi râd şi azi, tremurând cu pat cu tăt. Păi frumos ne şede?

Dar, măi, nene agitat. Uite cum stă treaba. Io când am văzut copertele nici nu m-am gândit că paginile cele ar putea cuprinde aşa minunăţii şi că l-am găsit pe Boccaccio al României pe aici, pe bloguri. Înţelegi ce vreau să spun? Să mor dacă n-am zis că sunt cărţi cu reclame. Nu se face bre aşa. Scrii prea mişto pentru a te împiedica de copertă. Că de o vede cineva pe aia cu parcarea, mai ales fomeie ca mine, nici nu se gândeşte să dea bani pe ea şi nici gratis nu o citeşte.

Iar pentru voi ăştilalţi, de habar nu aveţi ce zic io, daţi repede comandă la 0766252769, că îs prea tari cărţile astea şi pierdeţi câteva ore de râs din viaţa voastră. Iar pe criza să te amuzi de zăpăcelile Agitatului, vă zic io, e tocmai bine. În plus, omul ăsta ştie să scrie. Şi, Doamne, ce am mai râs. Încă mi se agită rinichiul prin trup 😆