În zadar încercaţi să mă scoateţi la cafea. Dacă nu avem ceva de filmat, ceva de dansat sau ceva de creat… nema. Pentru că, pur şi simplu, nu mai am când. Acum să nu vă închipuiţi că nu ies la cafea, dar noi ne-am cam făcut biroul acolo unde ţi se aduce cafeaua.
Ei, bine, să lăsăm asta. Voiam să vă povestesc cum am îngheţat pe cea mai înaltă clădire din Piteşti şi cum am făcut primii paşi de tango şi salsa. – Eu vă zic sincer, la salsa e ok, dar tangoul, uhiiii – Dacă sunteţi din Piteşti şi constataţi că toate sălile de dans s-au închis, nu disperaţi, la Centrul Cultural încă se mai face şi e chiar mişto. Eu cu Ema am fost puţin sceptice, dar a fost chiar mişto. Ştiu, mă repet. Deci mergeţi aici şi aţi rezolvat-o. E foarte tare. Acum vorba Emei, după ce ne-am prostit o oră cu salsa am uitat paşii de tango. Dar ni-i amintim noi joi. Aia să fie problema.
Bine, dar înainte de dans cine stătea pe clădirea IPJ-ului cu puşcociul cu lunetă, îmbrăcată destul de alb, dar nu destul de gros? Fireşte, eu. Noroc că unii oameni se mai gândesc şi la bieţii „actori” amatori – „Mişcă, bă, că îngheaţă”. Credeţi că a mişcat? Nuuu. Tocmai se trezise regizorul din el. Dar, recunosc, din când în când, mă mai lăsa să intru la căldură. Nu de alta, dar mi se lipiseră mâinile de puşcă. Trebuie să le mulţumesc celor de la clubul airsoft Piteşti că s-au ocupat de „educaţia” mea într-ale ucisului. Frate, nu-i simplu să fii asasin. Atâtea chestii de montat şi demontat. Şi asta parcă n-ar fi fost o problemă majoră dacă n-ar fi fost AL DRACULUI DE FRIG. Montajul e aproape gata, mai sunt câteva detalii şi e perfect. Pe săptămâna viitoare cred că vă pot arata la ce s-a muncit. Mai bine zis, la ce s-a îngheţat.
Şi toată lumea m-a întrebat dacă a fost amuzant. Vă rog să mă credeţi, dacă vedeţi vreun zâmbet pe faţa mea a fost din cauza faptului că muşchii faciali mi-au îngheţat în acea poziţie. Nimic mai mult.
Oricum, Remus şi Silviu îmi vor plăti îngheţul de azi. Nu ştiu exact cum, dar o rezolv eu cumva.
Una peste alta, a fost o zi atat de nebună, că atunci când am reuşit să mănânc am crezut că am aterizat în rai.
Ei bine, dacă aveţi impresia că nu vreau să ies cu voi la cafea, e posibil să aveţi dreptate, dar, pe de altă parte, nici nu am când. Vedeţi bine că nu stau o clipă. Acum ar trebui să dorm. A, da, şi nu uitaţi, dansul chiar e terapie. Uiţi şi cum te cheamă în momentele alea. Mai vreauuuuuuuuuu 😀
Oana Stoica Mujea 