Despre cum să inventăm subiecte de presă

Cu riscul de-a fi alergată de așa zișii ziariști piteșteni – ei nu există – vă spun clar și la obiect că în orașul ăsta nu există această specie. De la „Vreau să vă pun o întrebare./ Despre?/ Un subiect de presă”, adică hai să mori tu, că eu mă gândeam că te referi la o plimbare în parc, până la a inventa subiecte pentru că nu mai avem ce scrie nu e cale, e doar drum 😉

În schimb mi-am dat seama de un lucru, domnul care m-a sunat ieri să mă întrebe despre „un subiect de presă”, mi-am dat eu seama că îmi e și martor. Atunci când a făcut o afirmație și eu i-am spus să aducă probe a spus clar și răspicat: „Nu e am zis. Conducerea societății”. Domnule, o să vă chem ca martor la proces, pentru că am așa un chef de procese ceva de speriat. Sunteți martorul meu că acea conducere a acelei societăți a susținut că eu mi-aș fi scos cărțile pe banii societății. Ok, dacă nu vin și probele, asta este, domnule ziarist – nu mai rețin cum vă numiți, pentru că nu mă simt datoare să rețin ce nu mă interesează – veți fi chemat ca martor la proces. Asta este.

Ca să înțeleagă și restul lumii. Există această „presă” care scrie despre mine în funcție de ce fac eu pe facebook. Ca un pariu, cu ceva luni în urmă, am pus pe facebook că mă mărit – exclusă intenția – iar peste o săptămână a apărut în „presă”. Nu m-a întrebat nimeni dacă e adevărat, de parcă ce scriu eu în spațiul virtual trebuie să fie musai adevărat. Dar, cel puțin, le-am dovedit unor oameni că „presa” acea „presă” preia toate aberațiile mele de pe facebook. Amuzant și nu prea ținând cont că ei se numesc jurnaliști. Pentru mine, recunosc, e amuzant. Pentru că na, e mișto să creezi subiecte de presă care nu există. Cam asta e presa din Pitești. 

Dar să nu vorbim doar despre asta, din punctul meu de vedere e lămurit subiectul. Subiect care o să fie de presă :)) Să vorbim puțin și despre oamenii acestui oraș, oraș care pentru mine mai există doar pentru că am rudele și prietenii aici. Pentru că, după ani de zile în care am ajutat diverși oameni, o singură dată în viață când am cerut și eu ajutor nu s-a putut. N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. De dat am dat. Nu neapărat eu personal, dar și eu. Uite de aia, dragi jurnaliști de comună nu am vrut niciodată să fac lansări aici, dar mereu m-am lăsat convinsă de editură. Nu mă interesează orașul ăsta condus de hapsâni și de tot felul de alte nații de oameni pe care, sincer, îmi pare rău că i-am cunoscut, că i-am ajutat și multe altele. Ajutorul a venit ori de la oameni pe care nu-i cunoșteam, ori de la cei la care nici nu mă așteptam. Așa că, înainte de-a vă face voi subiecte pe mine, subiecte false, care nu există, mai întâi uitați-vă la voi. Poate dacă vă priviți mai bine în oglindă o să vedeți urâțenia sufletului. 

Sunt sătulă de toți și toate. Și apoi vă mirați că devin violentă. Adevăratele subiecte, prietenii mei, vă scapă. Dar nu o să vi le dau eu mură-n gură pentru că nu vreau. Dacă voi, ziariști, nu le vedeți, eu n-am de gând să vi le indic. Dar vă dau un indiciu. Exista un subiect vis-a-vis de „subiectul de presă” – trebuie să traduc ironia pentru că mulți nu or să se prindă – numai că voi nu știți care. Și nu e legat nici de mine, nici de conducere – fostă sau actuală – ar trebui să săpați mai bine nițeluș. Sau îl știți și-l ocoliți?

Oricum, ca o concluzie, le mulțumesc tuturor celor care nu m-au ajutat. Oamenii mi-au dat încă o dată o lecție. Da, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Punct.

Reclame

Mile Cărpenişan are nevoie de noi

Azi, de pe bloguri, am aflat că Mile a ajuns la spital în comă. Are nevoie de sânge grupa A2 pozitiv. Apelul e în special pentru Timişoreni, dar şi pentru cei din ţară. Presupun că veţi fi îndrumaţi la centrul de recoltare. Nu îl cunosc personal pe Mile, dar Andrei Crivăţ mi-a vorbit atât de frumos despre el încât am impresia că-l ştiu de viaţă. Haideţi să facem o minune.

Pentru o soarta mai buna

Bine, cu Vadim nu v-am amuzat, cu ICR-ul nu v-am convins. Bradul cica e precum guvernul. Ce să mai facă omul? Aşa că m-am gândit să vă sensibilizez. Să vă spun povestea unor copii. Nu eu, povestea o veţi afla de la Isabelle, eu am să dau doar copy/paste peste poezia aceea minunată. Fiind în apropierea sărbătorilor de iarnă, poate că ar fi bine să facem şi noi un gest de omenie. Ei? Ce ziceţi? Îi dăm o mână Isabellei?

ORICE COPIL


Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsa-n lume

De noapte ne-ar putea pazi.


Orice copil are o tara,

Orice copil are parinti,

Descoperind din vara-n vara

Alt joc al pasilor cuminti.


Orice copil are o cale,

Orice copil are un gand,

Calatorind pe cer la vale

Si printre spini din cand in cand.


Orice copil are un leagan,

Orice copil crede-n povesti,

Adapostind o lume-ntreaga-n

Curatii ochi copilaresti.


Orice copil are o mare

Pe care-si poarta barca lui,

Dar nu se-asteapta sa coboare

La tarmul marii nimanui.


Orice copil se poate face

Si floare si paun si cerb,

Silabisind cuvantul pace

Pe limba fiecarui verb.


Orice copil are sub gene

Si stropi de roua si ghetari,

Hraniti din legile viclene

Din jocul unor oameni mari.


Orice copil reface-n minte

Destinul primului cuvant,

Putand sa stranga in cuvinte

Lumina-intregului pamant.


Orice copil e o minune

Irepetabila precum

Ivirea zilei din genune

Si focul soarelui din scrum.


GEORGE ŢĂRNEA