Să dansăm

Mă întreb câţi mai ştiţi câte ceva despre dansul sportiv. E vorba de cultură şi vă asigur că nu e deloc plictisitoare. Cine a văzut o singură dată un concurs de dans de acest fel, nu are cum să nu se fi îndrăgostit. O să vă rog şi pe voi să scrieţi pe blogurile voastre. E o campanie pe care aş vrea să o susţineţi toţi. Dacă cineva priceput se oferă să facă un banner rămân datoare.

 

Ei sunt Lisa şi Alex, doi tineri pentru care, jur, sunt în stare să merg şi la „Dansez pentru tine” dacă nu le obţin o finanţare. Hai, daţi şi voi o mână de ajutor.

 

„În perioada 13-15 mai 2011, Asociaţia Sportivă Total Dance Piteşti, împreună cu Centrul Cultural Piteşti, organizează cea de-a XXII-a ediţie a Concursului de dans sportiv Dansul Florilor. Competiţia va reuni la startul celor 36 de concursuri, peste 1400 de dansatori de la 60 de cluburi din ţară şi va fi oficiată de un prestigios juriu, format din 18 membri, din toate centrele participante.

Concursul Naţional Dansul Florilor este o competiţie care se desfăşoară anual pe mai multe categorii de vârste şi clase valorice la care participă dansatori de mare prestigiu din întreaga ţară, urmând a fi introdus, începând cu anul viitor, în circuitul Marelui Premiu al României.

Având în vedere tradiţia dansului la Piteşti (aici s-a organizat prima dată în România un concurs de acest gen), concursul nostru se bucură de o mare popularitate în România. Am pornit la prima ediţie cu 19 perechi şi am ajuns anul trecut să avem peste 700 de perechi participante.

Ţinând seama de tradiţia dansului sportiv românesc, vă invităm să fiţi alături de noi în organizarea şi desfăşurarea concursului nostru, pentru promovarea şi dezvoltarea sportului de calitate în rândul tinerilor.

În speranţa unei bune colaborări, vă mulţumim anticipat!

Preşedinte, Alfred Schieb”

Povestea comentatorului

Etajul opt
 
Era în iarna anului două mii. Se înserase devreme. Am plecat de la birou în jurul orei optisprezece. Am ajuns la recepţie, când să semnez de plecare, mi-am dat seama că mi-am uitat ochelarii. Nu văd nimic fără ochelari. Nu, nu chiar nimic, uneori văd umbre, zâmbete, chipuri înnegrite sau câte o rază de soare. M-am gândit adesea că nişte lentile de contact mi-ar fi mai folositoare, dar, din pricina timpului, nu am ajuns la un oculist pentru a-mi recomanda ceva de felul acesta.
Am salutat-o fugar pe Elein şi am repornit spre lift. Era o linişte apăsătoare. În afara recepţionerei şi a gardienilor de pe etaje, nu mai era nimeni. De obicei plecam târziu, dar, de data asta, am rămas ultima. Liftul s-a deschis cu un semnal sonor pronunţat. Am ieşit, lumina de pe hol m-a orbit.
– Nu aţi plecat? mă întreabă curios gardianul.
Îl privesc cu atenţie. Îi zăresc, pentru prima oară, aluniţa de lângă buză. Era tânăr, frumuşel şi nu avea deloc chip de gardian. Îmi dau seama că vederea mea e bună. Aşa că îmi duc degetele spre ochi. Mâinile mele ating ochelarii. Râd.
– Am crezut că am uitat ceva, am spus.
Râde şi el.
– O seară bună, doamnă Ster.
Îl salut din priviri şi intru în lift fără să mă mai întoc cu faţa spre el, eram prea preocupată să-l sorb din priviri pe tinerel. I-am făcut din degete, în timp ce cu cealaltă mână apăsam butonul. Gândul mi-a rămas la el. Oare de ce nu l-am văzut niciodată decât ca pe un gardian? Îmi dădeam seama că îmi plăcea, cred că am şi roşit în preajma lui de câteva ori, dar eram prea preocupată să-mi dau seama. Era ilogic să gândesc aşa, el era cu cel puţin cinci ani mai tânăr ca mine, iar eu abia divorţasem.
Liniştea din lifit îmi zvâcnea în urechi. Simţeam ceva, de parcă…
Şi atunci s-a întâmplat. Liftul s-a oprit şi totul s-a cufundat într-o beznă teribilă. Simţeam că mă sufoc. Că nu mai am aer. Aveam nevoie să respir. Să ţip. Să spun ceva, orice. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să deschid gura, decât ca un peşte ce caută o bulă de aer. M-am lipit de lift convinsă că am să mor.
– Respiră, se auzi un glas răguşit în spatele meu. Respiră încet.
Atunci mi s-au eliberat căile respiratorii şi am ţipat. Ţinusem prea mult ţipătul în capul pieptului, aşa că izbucni ca un uragan.
– Sttt, îmi zise necunoscutul. Totul va fi bine. Nu eşti singură.
Am înghiţit în sec. Îi simţeam respiraţia, apoi mâna. Mâna lui ce o căuta pe a mea. M-a mângâiat uşor. Cu tandreţe. M-am retras speriată.
– Nu mă atinge! am ţipat eu.
– Iartă-mă, iartă-mă! s-a auzit glasul lui speriat şi răguşit. Am vrut doar să te liniştesc.
Nu am zis nimic. Nu ştiam de ce îmi e cel mai teamă, de faptul că sunt blocată în lift sau, pentru că, pur şi simplu, nu îmi dădeam seama cum şi când urcase necunoscutul.
Începuse să se încălzească. Aerul devenise aproape irespirabil. Intram din nou în panică când glasul lui mi-a amintit că nu sunt singură:
– Important e să nu te agiţi. Aşa ai mai multe şanse să păstrezi aerul din plămâni.
– Cine dracului eşti tu?
I-am auzit respiraţia greoaie.
– Lucrezi aici? mă întreabă el.
– Da, răspund scurt şi la obiect.
– Eu lucrez la opt, mă cheamă Alex
– Nu-mi pasă.
Tăcu o clipă.
– Dacă nu vorbesc, mă simt ca şi cum aş fi mort.
Îl înţelegeam. Mă simţeam la fel. Parcă eram prinsă într-un coşciug. Până şi gândurile mă dureau. Teama pusese stăpânire pe mine.
– Faci cum doreşti, i-am spus eu.
Mi s-a părut că zâmbeşte, cu toate că aşa ceva era aproape imposibil. Cum mi se poate părea… Dar ce mai conta.
– Lucrez la opt, sunt contabil, continuă el. Dacă tot e să petrecem ceva timp împreună, de ce să nu ne cunoaştem mai bine?
– Şi tu ai lucrat mult, nu?
Un alt val de linişte şi căldură căzu peste mine. M-am târât în sus ca un şarpe pe moarte. Am căutat butoanele şi am început să apăs în disperare. Pumnii mei au prins putere. Mi i-am înfipt în uşă şi am bătut cât am putut de tare. Am bătut până când lacrimile mi s-au înşirat pe obraji şi orice urmă de putere m-a părăsit. M-am lăsat moale pe metalul rece şi am căzut în genunchi.
– M-a părăsit, m-a părăsit pentru o copilă de douăzeci de ani. Eu de ce nu mai sunt bună, cu ce am greşit? Faptul că îl lăsam în facultate să copieze după mine? Că l-am adus la firma de avocaţi şi l-am ajutat să promoveze? Că mi-am sacrificat cariera crescând un copil de care nu l-a interesat niciodată?…
Lacrimile mi s-au oprit în gât. Mă confesam în faţa lui Alex, contabil, fără să am habar cine e el. I-am simţit mâna transpirată în părul meu.
– Nu ştiu…, începu el.
– Iartă-mă, nu spune nimic. Nu e treaba ta.
M-am retras, atingerea lui îmi făcea rău. Pentru o clipă mintea mi-a fugit spre aluniţa gardianului. Înnebuneam.
– Nu trebuie să-ţi fie ruşine, mi-a spus el.
– Nu îmi e, i-am retezat-o scurt. Nu are de ce să-mi fie.
– Şi eu trec printr-un divorţ.
Am zâmbit. Era ca o lovitură a destinului. Apoi am tăcut. Poate că amândoi ne-am cufundat în amintiri. Timpul trecea încet, iar noi respiram din ce în ce mai greu. Când i-am auzit glasul, în cele din urmă, m-am speriat. Semăna cu vocea unui om ce vorbea dintr-o fântână. De undeva de departe, din iad.
– A plecat cu tot. M-a lăsat fără casă, fără maşină, fără slujbă, fără copii. De parcă însuşi diavolul ar fi fost avocatul ei.
– Oh, poate îmi dai numărul lui de telefon, am încercat o glumă.
– Dureros este că nu vedem dreptatea decât de partea noastră, nu încercăm să-l înţelegem şi pe celălalt.
– Am înţeles prea mult, i-am răspuns gâtuit.
– Uneori, când ierţi, te simţi mai liber. Poţi iubi din nou, fără să priveşti la sexul opus ca la un duşman.
Eram transpirată toată, iar oxigenul era din ce în ce mai puţin. Nu puteam gândi limpede.
– Tu ai iertat?
Nu mi-a răspuns imediat.
– Pe ea, nu, dar nu dau vina pe celelalte femei pentru ce mi-a făcut una singură.
– Şi crezi că eu asta fac? Că dau vina pe ceilalţi bărbaţi…, am tăcut. M-am gândit o clipă şi am spus: Da, ai dreptate, asta fac.
El tuşi. Tuşi ca un catâr.
– Eşti bine?
– O să fiu, în scurt timp o să fiu.
Pe dată m-am gândit la moarte. L-am căutat cu mâinile. Fruntea îi ardea. Inima îi bătea cu putere.
– Să nu îndrăzneşti…
El a râs.
– Nu, nu o să mor. În scurt timp lumina se va aprinde şi uşa se va deschide.
– De unde…
Dar nu am apucat să rostesc întreaga întrebare. Lumina s-a aprins. O ceaţă întunecată mi-a apărut în faţa ochilor. Am leşinat înainte să se deschidă uşa.
 
*
M-am trezit în aşternuturi albe. Vedeam totul în ceaţă. Mi-am căutat ochelarii cu mâna. Într-un târziu, am reuşit să dau de ei. I-am pus pe nas. Lumina era puternică. M-am obişnuit greu. Un buchet imens de flori stătea mândru în vaza de pe noptieră. Infirmiera îmi zâmbi.
– Aţi avut noroc, încă puţin şi rămâneaţi fără oxigen.
Am privit florile.
– O, spuse infirmiera, au venit anonim, nici un bilet, nimic. Dar domnul care le-a adus era destul de chipeş.
– Şi Alex?
Ea mă privi uşor confuză.
– Cine?
– Bărbatul care era cu mine în lift.
– Nu era nimeni în lift în afară de dumneavoastră.
– Ba era, am vorbit cu el. L-am simţit, l-am auzit…
Ea mi-a pus mâna pe frunte.
– Aveţi temperatură. Cred că vi s-a părut.
M-am ridicat în şezut şi am ţipat:
– Nu sunt nebună, ştiu că era acolo.
– Gardianul care a deschis uşile a spus că i-aţi leşinat în braţe şi nu mai era nimeni cu dumneavoastră. Ar trebui să vă liniştiţi, doamnă Ster. Vă voi face o injecţie, iar mâine veţi fi mai bine.
Am privit florile. Nici un bilet. Doar flori. Eu ştiam, ştiam că sunt de la el. Dar cine era el? Cum a apărut? Cum a dispărut?
Gardianul cu aluniţă a venit să mă vadă. Infirmiera a ieşit fiind convinsă că mă lasă pe mâini bune.
– Sunteţi bine? mă interogă el cu o mimică îngrijorată.
– Nu era nimeni în lift?
– Nu, îmi răspunse uimit.
– Tu ai deschis uşa?
– Da.
– Pot să te rog ceva?
– Orice, doamnă Sterr.
Injecţia începuse să-şi facă efectul, începeam să mă simt tot mai adormită.
– Caută-l pe Alex de la etajul opt, contabilul.
O fărâmă de groază se afişă în privirea lui albastră.
– Doamnă Ster, la etajul opt nu mai lucrează nimeni de un an. De când au murit toţi în incendiu.
Am adormit.
 
 
P.S: Urmează povestea după ideea lui Mihai şi, probabil, vineri sau luni, prima parte a poveştii pe care o voi scrie împreună cu Trexel. Da, da, spor nouă şi voi să veniţi cu idei, idei, idei. Da?