Amintiri

Multe amintiri alături de mulți oameni. Acum spun cu un oarecare regret că sunt și oameni pe care i-am uitat, pentru că am cunoscut prea mulți la un moment dat, dar nu despre asta era vorba. Oricâte colaje aș face, oricât m-aș strădui, n-aș putea să-mi amintesc tot sau să vă reamintesc vouă. 
Ideea e așa: nu sunt o persoană romantică, n-am suportat niciodată romantismul în exces, gen ce peisaj frumos, ce lume bună, ce viață boemă. Bleah. Tot așa cum nu suport să vizitez bisericile. Am văzut la biserici în viața asta că nu mai vreau pur și simplu. Și asta nu pentru ă n-aș crede în ceva, o forță, ci doar pentru că sunt sătulă de biserici. De ce nu mă invit nimeni pe un iacht? Zău 
Dar amintirile mele. Anii ăia frumoși în care colindam țara și scriam, și colindam și citeam, zău, alea vor rămâne mereu. Și aici aveți doar o părticică.

 

Mi-am amintit de Şarama

Voiam să scriu istoria, pe larg, a arkuzilor pentru a o posta pe Dinastii, dar m-am răzgândit, dându-mi seama că Mitologia va fi ultima carte din serie şi că cititorii nu prea cunosc zeii principali. Măcar pe ăia mari, vorba aia 😀 Aşa mi-am amintit de Şarama – cred că cei de la librărie o mai pot face rost. Mi-am amintit că această carte, a cărei acţiune se petrece la mult, mult timp după Dinastii, a beneficiat de aceeaşi mitologie. De fapt, în Şarama, arkuzii ajunseseră să fie doar o mână de oameni ascunşi undeva în fundul pământului şi pentru prima oară în istoria lor zbuciumată aveau parte de un rege, ci nu de o regină. E? Tare nu? De ce cărţile mele au acţiunea cu fundul în sus? 😀 No, după Şarama m-am gândit că ar fi interesant să scriu mai mult despre arkuzi, pentru că în Şarama cred că mai existau doar vreo cinci elfi cu totul 😛 Oricum acolo nu au avut vreo importanţă.

Totuşi, de ce dracu’ mi-am amintit de Şarama ţinând cont că am făcut tot posibilul să uit de ea? Ştiţi voi, din cauza editurii. Abia aştept să treacă perioada de contract să îmi iau cartea înapoi. Mai sunt doi ani, hai, răbadre, cum au trecut trei or mai trece şi doi.

 

Sezonul lepşelor

A început sezonul lepşelor. Dacă toată vara abia s-a mişcat câte o leapşă prin bloggosferă, ei bine, toamna a venit cu ele. Grămadă. Am două. Una de la Adina, una de la Crina, care, la rândul domniei sale a primit leapşa de la Maria. Şi, uite aşa, ne învârtim pe aici. Între bloguri, între lepşe. M-am gândit eu cum să le combin, dar e dificil, şi nu prea. Şi totuşi.

Să facem o încercare: leapşa Adinei sună aşa: zece amintiri de toamnă. Hehe, nu am eu zece amintiri, dar câteva tot oi avea. Aşa că vom începe cu asta. Pe care o dau de acum mai departe, ca să fie treaba treabă: Crina (na 😀 ), Trexel, Andrei Badin şi Maria Barbu. Aşa, să sufere toţi, nu numai eu 😛

 

Amintiri tomnatice:

 

1 Toamna, copil fiind, mă duceam să culeg castane. Nu, erau comestibile. Bunica mea le gătea în fel şi chip. Castanul se afla chiar în faţa casei memoriale Vladimir Străinu. Singurul autor de marcă pe care l-a dat comuna Teiu. O mândrie pentru sat, pentru argeşeni, dar şi pentru România. Iubeam casa aia şi iubeam castanul din faţa ei. Toamna stăteam acolo, sub castan şi mă gândeam că într-o zi voi fi şi eu un Vladimir Străinu al satului copilăriei.

 

2 Toamna mă duceam pe gârlă, la vreo opt-zece kilometrii de satul meu. Eu şi câinii. Acolo, unde mă duceam, era o livadă. Crescută parcă pe un dâmb, în vale, ciobanii îşi păşteau oile înconjuraţi de câinii lor ciobăneşti. Dar nu aveam treabă cu ei. Nu ne vedeam, decât dacă voiam neapărat să ne căutăm. Dar nu voiam. Era o livadă cu pruni. Nu mi-au plăcut niciodată prunele, aşa că nu au fost în pericol. Îmi plăcea acolo, în special toamna, pentru că era totul arămiu. Iubeam să aud vântul şuierând printre frunze şi să mă las pradă viselor. Eram mereu însoţită de cei trei câini: un labrador negru – Corbiţă, o căţea fără rasă – Nadia şi de cel mai bătrân membru canin al familiei – Andronache. Ei dormeau lângă mine, păzindu-mă cu sfinţenie, în timp ce eu pictam în minte cuvinte.

 

3 Toamna m-am dus la grădiniţă. De ce îmi amintesc acest episod? Hehe, e amuzant. Ştiam doar un singur cântec pe vremea aia. Când mama m-a dus la grădiniţă, doamna m-a întrebat dacă ştiu vreun cântecel. Iar eu i-am cântat: „M-am născut într-un salcâm”. Credeţi că a rămas minunată? Nici acum nu a uitat 😀

 

4 Toamna mi-am cunoscut soţul. Eh, în fine, era aproape toamnă. Oricum, ţin minte că în anul acela de Crăciun mi-a cumpărat un pluover. Eram de vreo trei sau patru luni împreună. O, da, tata a făcut o criză de nervi 😀

 

5 O toamnă anumită a rămas specială în mintea mea. Eram copil, la ţară. Avem în curte un pătul mare, iar sub el o sobă cu plită. Aşa cum sunt sobele sau, cum erau, la ţară. Burniţa. Dar eu alergam cu câinii prin curte. Ieşea fum pe coş completând un peisaj dezolant. Mama era lângă foc făcând susan. Mi-o aduc aminte şi acum cum stătea acolo şi făcea ca visele mele să se împlinească. Unde s-a dus toamna aia?

 

6 Toamna a început serialul meu preferat: „LOST”.

 

7 Toamna ne-am luat prima maşină: „Opel Vectra”

 

8 Toamna ne-am luat apartamentul cel mare.

 

9. Toamna ne-am luat a doua maşină, evident, vânzând-o pe prima: „Skoda Superb”.

 

10 Şi, tot toamna, mi-am luat maşina mea. 😀 Din trei în trei ani, toamna, mi se întâmplă ceva minunat. Ei da, aşa a fost mereu. Aşa că mai am de aşteptat încă trei ani pentru o vilă 😛 Oh, ce o să se mai întâmple toamna asta?

 

Cum pe Adina am onorat-o, să o onorăm şi pe Crina. Ei bine, leapşa asta i-o dau mai departe cui o vrea să o fure. Deja fac abuz de unii dintre voi. Doar nu vrem asta 😀

 

1 Ziua cea mai frumoasă

Cea în care m-am apucat de scris. Aveaţi dubii?

 

2 Lucrul cel mai uşor

Somnul.

 

3 Cel mai mare obstacol

Eu.

 

4 Cea mai mare greşeală

M-am născut în epoca nepotrivită

 

5 Cauza răutăţilor

Lipsa de comunicare

 

6 Cea mai mare înfrângere

Atunci când mă înfrâng eu pe mine.

 

7 Prima necesitate

Aerul

 

8 Cel mai mare mister

Ceea ce se află dincolo de adevăr.

 

9 Cel mai mare defect

Tot eu

 

10 Persoana cea mai periculoasa

Cei care pretind că îţi sunt prieteni

 

11 Cel mai urât sentiment

Cred că invidia, îmi place să urăsc.

 

12 Cel mai frumos cadou

Cărţile

 

13 Cel mai bun remediu

Bezna şi liniştea

 

14 Protecţia efectivă

Închiderea în sine. Nedezvăluirea sentimentelor de teama de-a fi rănit.

 

15 Cele mai necesare persoane

Familia, prietenii, editorii 😀 …

 

16 Sentimentul cel mai frumos

Respectul de sine.

 

Gata? S-a terminat?