Răspuns pentru Ana

Când are Ana întrebări, e greu să nu îi răspunzi cu toate că am mai spus eu pe aici de ce, ce şi cum. Dar nu-i asta o problemă. Dacă din gură nu repet mai mult de ori, pentru că încep să mă enervez, din taste n-am probleme. Aşa că:
1 Când te-ai apucat de scris?
Pe la zece ani. Am scris „Lesie vine acasă”. Era cu căţelul ăla, dar cred că Lasie o chema. Mă rog, nu că ar conta prea mult. Cu toate că, pe clasa a doua, şi ţin minte asta pentru că încă eram sub comunism şi am primit un stilou cu peniţă de aur, scriam poezie. Dumnezeu ştie de ce. Eram eu fana lui Minulescu, Eminescu nu mă încânta prea mult pe vremea aceea. Desigur, îl adoram şi mai cu foc pe Arghezi. Iar nu aş şti să dau o explicaţie, dar aşa a fost.
Oricum, cu adevărat m-am apucat de scris la douăzeci şi doi de ani. Şi aşa ajungem la: ce s-a întâmplat în ziua aia?
Eh, nu ştiu dacă ziua aia a fost specială sau pur şi simplu am dat ghes frustrărilor mele. Eram tristă. Veneam de la un examen, îl luasem, dar veneam şi pe drum mă gândeam că nu simt nici o bucurie vis-a-vis de ceea ce învăţ. Ca în fiecare zi a vieţii mele mă întrebam eu ce fac? Nu aveam nici o pasiune specială. Citeam, dar nu mi se părea a fi ceva special. Era chiar normal.
Cred că la ora nouă seara am ajuns acasă. Era iarnă, întuneric şi frig. X dormea, iar eu nu aveam stare. Ştiu că am dat drumul calculatorului. Am început un joc, „Sims”, dar era plictisitor. După ce le construiai casa, nu mai era nimic mişto. Aşa că m-am gândit să mă uit la un film, dar nu aveam chef. Căutam rătăcită prin calculator un mare NIMIC, atunci mi-a venit o idee: dacă zeii ar fi răpiţi?
Ce ai scris atunci? Ei bine, am pus titlul „Stăpânul”, mi-am scris numele şi m-am uitat la pagina goală. Apoi, cu capul în nori, am zis în sinea mea: „cred că va fi o trilogie”. Aşa că am pus capitolul unu roman, „Răpirea zeilor”. A fost ilar. Nu prea ştiam să tastez şi ca să scriu jumătate de pagină mi-au trebuit trei ore. Dar ideea mi-a plăcut. Eram stângace. Nu aveam idee că sunt reguli în scrieri, stiluri şi alte alea. Dar mi s-a părut amuzant. Aşa că am scris zi de zi până am ajuns la două sute cincizeci de pagini. Acolo s-a terminat primul capitol. Nu ştia decât Sorin că scriu. În timp ce scriam căutam un editor. O porcărie de poveste cu un editor. Dar nu conta, îmi găsisem ţelul. Cel puţin nu mă mai întrebam zilnic eu ce o să fac. Aşa am dat peste Dinu Virgil Ureche. Ceea ce răspunde automat următoarei întrebări: „Cine a fost primul tău cititor”. Dinu Ureche a fost primul meu cititor. Pentru că nu a avut de ales. A trebuit să publice o carte. Dar primul, primul şi cel mai important a fost bunica mea.
De ce te-ai apucat? Poate pentru că aveam nevoie de comunicare. Aveam nevoie de un ţel pe care să-l ating, iar ăsta a fost lucrul cel mai frumos şi pur pe care l-am făcut vreodată. M-am apucat pentru că am simţit că trebuie să o fac. Şi, de atunci, nu am ştiut să mă mai opresc.
Sper că răspunsurile au fost pe măsura aşteptărilor. Mulţumesc, Ana!
 

 

Reclame

Când s-o mai face bine ţara asta?

Că sunt blondă, recunosc. Am citit azi o poveste minunată la Gabi. Nu, nu m-am prins că e reală până nu am fost trasă de urechi.
Povestea e amplă. Sunt multe fire de cusut şi descusut. Mulţi copii pe care nu-i ajută nimeni. Uneori mai citesc la Isabelle şi mă îngrozesc. Dar, de cele mai multe ori, cazurile prezentate se termină cu bine. Acum, cazul prezentat de Gabriela, se va termina cu bine?
Ştiu că sunt oameni care se ocupă cu aşa ceva. Îi ajută pe copii să iasă la liman. Aşa că, citind la Gabriela şi mai apoi la Ana, poate reuşiţi să înţelegeţi unde-i buba. De parcă nu am şti. Funcţionari corupţi pe care-i doare în dos de copii ţării ăsteia.
Aş prefera să vă implicaţi puţin în povestea asta. Cine ştie? Poate împreună reuşim să scoatem un copil din mocirlă.
Răţuşca cea Urâtă – Gabriela Savitski

Vietăţile din Pădurea Verde îşi duc viaţa lor de poveste, la fel ca acum o mie de ani. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Vietăţile ticăloase devin şi mai ticăloase iar cele nobile devin înţelepte şi se duc să cultive legume undeva, în desişul Pădurii Verzi.

O tulburare trecătoare – aducătoare de speranţe “de şarpe” pentru lighioanele mici, care toate vor sânge, răzbunare, ochi scoşi şi ţeste zdrobite (şi evident, posturi de şefi) şi de spaime viscerale pentru lighioanele mari, mai bine adaptate la viaţa de întuneric, putoare şi glod, care se tem că le va fi asanată mlaştina şi nu vor mai avea unde să se-ascundă să vâneze animăluţe prostănace – a provocat-o întoarcerea cu alai, surle şi trâmbiţe a Regelui Frunză din Împărăţia Verzei Creţe. Vestea întoarcerii Regelui a fost primită felurit. Lupul Imre a ţistuit printre dinţi: “Nu mai crapă dreacu’ odată jivina asta incomprehensibilă! Băga-mi-aş laba-n ea de justiţie divină!”, vorbe preluate şi de jderul Şteruţ care, evident, mai needucat şi mai mitocan, s-a adresat supuşilor, în felul lui:”Be-ei, s-a terminat, be-eei, cu bulangereala! Mă pune director, bee-ei, acu să vedeţi voi futai! Am crezut că-l ia dracu pe rege, bee-eei, da’ ăsta are 9 vieţi, ca pisica, futu-l în gură!” şi făcu, culinsându-şi mijlocul înainte şi înapoi, o mişcare mai mult decât sugestivă, care exprima ce i-ar face el regelui dacă l-ar prinde. Supuşii, care veveriţe prin copaci, care jderi cu ochii ca boabele de piper, care broscuţe gălăgioase, care căprioare sfioase, care maimuţe şmechere, au tăcut şi au băgat la procesat informaţiile emise de jderul idiot şi pe cele venite “pe surse”. Pentru ele, viaţa era aceiaşi, indiferent cine era jupân. În plus, învăţaseră pe blăniţele lor hărtănite că “schimbarea domnilor e bucuria nebunilor”, aşa că-şi văzură, în continuare, de îndeletnicirile lor pădureneşti.

În timpul dilatat al basmului în care ne aflăm, pe malul unei băltoace, o raţă îşi clocea ouăle. Răţoiul era plecat să prospecteze Piaţa Centrală din Madrid, aşa încât toate grijile cuibului rămăseseră pe biaţa raţă. Tot ea trebuia să alerge să taie lemne, să le care din hăţiş, să facă de mâncare, să spele, să calce şi să sape în grădinuţa de zarzavat singură – singurică, în timpul foarte scurt în care lăsa ouăle să se răcorească. La spartul lor, când le-a venit sorocul, au ieşit patru răţuşte drăgălaşe, învelite în puf auriu ca-ntr-o mantie de raze. În jurul ochişorilor aveau câte o încondeiere neagră de parcă ar fi fost rimelate. Cele patru răţuşte s-au repezit în baltă, să găsească fericirea pe care o trăiseră în apa din ou. În cuibul golaş, cu paiele împletite-n dantelă, printre ghioacele zdrenţuite, părea să mai fie încă unul întreg. Părea ceva mai mare, dar raţa -mamă îşi zise în sinea ei că a început să aibă halucinaţii de la atâta clocit cu raţie de mâncare substanţial redusă, ori de la caniculă: “M-am zăluzât naibiului, de foame şi de grijă. Hai să-l clocesc şi pe ăsta să văd ce dracu’ iese din el”.

Cum ni se întâmplă şi nouă, oamenilor, să vorbim într-un ceas rău şi să se şi întâmple, aşa păţi şi raţa noastră.

A doua zi, pe la amiază, coaja oului începu să vibreze, să sfărâmă şi, din el, ieşi o creatură neagră – tuci, cu un cioc lătăreţ şi cu ochii mari, alungiţi înspre căpăcelele de la urechi. Raţa îşi înălţă guşa şi îndoi gâtul răsucind capul într-o parte şi îl apropie de pântecul înfierbântat să vadă ce fel de copil are. La vederea unei aşa arătări de groază, minţile ei i se zdrobiră de imaginea dracului invocat cu o zi în urmă, îşi ridică penele, sări din cuib şi o luă la goană blestemând şi stuchind în stânga şi dreapta, făcându-şi cruce cu ciocul, căzând peste cioatele răsturnate, prăbuşindu-se printre crengi, cu ochii lăcrimând şi înroşiţi de la iarba ce-i şfichiuia membrana protectoare.

– Bată-mă Dumnezău să mă bată cu ouăle mele şi usca-i-ar sămânţa lu’ Şofran (Şofran era răţoiul)! Doamne apără şi păzeşte sufletele noastre! Am clocit pe Ucigă-l Toaca, păcatele mele! Doamne, da’ cu ce ţi-am greşit eu ţie să-mi dai tu mie aşa pedeapsă?! Luate-ar dracu’, drace, şi duce-te-ai pe pustii şi pe apele seci! Măiculiţă mea care m-ai făcut, da’ ce-ai blagoslovit oul din care-am ieşit! Lumeee!!!! Vietăţi ale păduriiii!!! L-am scos pe Dracu’ din ou, lumeooo!!!

Raţa Zorica ajunse pe o coastă de deal, deasupra unei bocşe (unde făceau mangal, în cuptoare, un puhoi de sticleţi) făcu o sforţare şi-şi luă zborul pierzându-se-n înaltul cerului şi, până astăzi, n-a mai auzit nimeni nici de numele ei.

Ce se întâmplă cu nişte raţuşte orfane într-o pădure bine organizată, cu instituţii funcţionale unde diverse animăluţe plimbă hârtii, ştiţi, desigur. Au ajuns într-un orfelinat. Cu răţuştele – răţuşte, a fost mai simplu; printrea atâtea orătănii fără părinţi, au crescut şi ele. Dar răţuşca noastră cea urâtă – care nicidecum nu era Ucigă-l Toaca ci o biată făptură cu puful negricios – era un răţoi cu personalitate, revoltat, animat de spiritul dreptăţii absolute, în adâncul sufletului lui sensibil şi nefericit că nu e şi el o raţă ca toate raţele. În plus, toată adunătura de jderi şi marmote care-l supravegheau, hrăneau, spălau, îmbrăcau, băteau, surghiuneau, pedepseau, chinuiau, umileau, avea grijă să-i amintească, periodic, că mama lui de-aia fugise-n lume şi se omorâse probabil, pentru că adusese pe lume o creatură oribilă şi diformă ca el.

Sentimentul vinovăţiei este cel mai cumplit ucigaş nevăzut al sufletului – şi este ştiut că acela care nu reuşeşte că se ierte pe sine, în veci nu va putea să ierte pe alţii.

Răţuşca noastră cea urâtă, care era un răţoi, a primit, la botez, numele de Sultanul Vieţii, adică Zoltan. Creştea şi aduna în el ură şi revoltă cât să-i ajungă să răstoarne cu rădăcinile-n sus regatul Pădurii Verzi. Nu pentru că ar fi venit dintr-o familie de raţe nobile ci pentru că era cel mai mare din cuib şi era considerat un sultan şi pentru că în pofida a orice, deşi toată lumea îl dispreţuia şi detesta, el se încăpăţâna şi să trăiască şi să-şi apere punctul lui de vedere.

Printre lacrimi şi bucurii, zburătăcind cu celelalte orătănii prin hăţişurile din pădure, Răţoiul Zoltan a crescut mare, a făcut şcoală că era foc de deştept – şi ca orice deştept, era cam superficial – şi a ajuns student. Surioarele lui erau prin alte zone ale Pădurii Verzi şi cum sunt raţele sunt nestatornice, una dintre ele şi-a luat zborul în Ţările Calde. Zoltan, ca un sultan ce era, se simţea responsabil şi pentru surioarele lui, a tot căutat-o, a tot întrebat şi până la urmă a aflat un indiciu de la o coţofană zgubilitică şi cam surdă de bătrâneţe. Astfel, într-o zi, şi-a luat zborul înspre Pădurea Macaroanei, unde auzise că este sora lui.

La cuibul instituţionalizat Nicio Speranţă s-a făcut vâlvă mare. Unde-i răţoiul? Unde-i răţoiul Zoltan? Dacă s-a dus la şterpelit, în altă poveste, în Peştera lui Ali Baba?

Ca să fie ei acoperiţi, au întocmit repede jalbe şi întâmpinări să-şi apere spinările împăroşate de vreo ipotetică gheară. Jalbele şi hârţoagele s-au adunat din diverse zone, alcătuind un vraf din care Zoltan era încondeiat ca un adevărat Monstru din Locness, un terorist al tuturor zărilor, nu o biată raţă nevinovată.

După ce şi-a văzut sora, au înnotat în lacurile din Pădurea Macaroanei, au prins broaşte şi au povestit câte au păţit în volierele în care crescuseră, s-au îmbraţişat şi şi-au urat noroc.

Răţoiul nostru s-a întors la cuibul instituţionalizat zburând în picaj, cu penele înfoiate, fericit că avea şi el o părere de familie. Şi-a dat examenele, a mâncat popcorn, a băut Coca Cola, s-a dus la ştrand, a trăit şi el cum trăiesc toţi răţoii tineri din pădurile lumii.

În acest timp, hârtiile şi-au urmat mersul lor de melc bălos prin birourile marmotelor şi jderilor. Toată lumea care trebuia să semneze a semnat cu privirea la bilele de la Luxor (nu cel din Valea Regilor, ci jocul) sau la Aşii de la Solitaire. “Se aprobă Cf. Legii”, aşa scria fiecare marmotă – şef.

Astfel, dosăroiul bietului răţoi Zoltan ajunse pe masa Castorului – jude care a citit că răţoiul e plecat în ţările calde şi nu se mai întoarce, a semnat, a parafat şi a trimis ţidula la Cuibul “Fără Speranţă”. Deci: “În râpă cu Răţoiul Vagabond!”

Cum situaţiile – limită aduc din străfundurile fiinţei energii nebănuite, tot fiinţă fiind şi Răţoiul Zoltan, odată începu să i se lungească gâtul, să i se albească penajul, să se mărească şi să devină altceva. S-a strârnit furtună în Pădurea Verde. Dregătoriile au închis Solitaire -ul, Luxorul şi toate căsuţele de messenger, coborând din mirobolanta lume virtuală în lumea reală. Castorii voiau să ia gâtul marmotelor. Marmotele voiau să ia gâtul jderilor.

În această vreme, Răţuştei celei Urâte, îi creşteau aripile.

A risipit prin Pădurea Verde foi de platan pe care-şi scrisese povestea. Dormea într-o scorbură, mânca ce boabe lăsa Dumnezeu pe poteci. Era plin de revoltă şi de obidă. S-a înscris în audienţă la Leul Frunză. Când au văzut acestea, dregătorii împărăţiei, de frica mâniei Regelui, au căutat să ascundă dosarele şi să-i găsească un cuib răţoiului Zoltan care se transformase deja într-o superbă lebădă.