Indicii… finish

 

Am terminat cu indiciile. Da, cu alea anatomice. Îmi pare rău pentru cei ce se aşteptau deja să-l cunoască pe criminal, dar cumva a ieşit altul la iveală. Să nu mă întrebaţi cum că nu am nimic de-aface cu logica Iolandei Ştireanu. Chiar şi eu am rămas surprinsă şi am exclamat un: „Serios!” Zău că nu mă aşteptam, ce chestie, să bănuieşti vreo trei şi să fie altul. Hmm. Personajul mi-a luat-o înainte, dar promit să mă răzbun în următoarea carte în care Iolanda se va confrunta cu mai multe crime… destul de drăguţe, ce nu au loc în România.

No, acum mă chinui să îi dau o primă corectură şi să fac nişte prime modificări, pentru că miercuri în creierii nopţii părăsesc ţara şi mă întorc vineri sau sâmbătă, că eu tot nu am priceput cât stau. După o primă corectură şi eu ştiu ce modificări vor mai surveni, voi trimite manuscrisul în patru zări. De acolo aştept sugestii pe care le voi lua în calcul. Apoi îi mai trag o corectură şi gata, mă lăsaţi în pace. Nu, Crina n-a murit. Bogdan şi-a luat-o puţin în freza cu povestea lui de amor, dar asta-i viaţa. Iar Satu Mare e în afara oricărui pericol. Criminalul a fost prins, aşa că nu ne mai facem griji.

Cartea conţine: 50.040 cuvinte, deci nu e de speriat; caractere cu spaţii 315.318, paragrafe 2.780 şi 5.697 linii. Asta însemând 179 pagini A5. În mare la dimensiune va rămâne cam la fel, indiferent de modificările survenite pe parcurs. Mă aştept, poate, la două, trei pagini în plus sau în minus. Dar asta nu are o importanţă prea mare.

No, acum lăsaţi-mă să muncesc, că mâine mă duc să văd Coraline 3D, iar miercuri în creierii nopţii, cum v-am spus, voi pleca din ţară. Asta-i viaţa. Încerc să termin cu modificatul şi corectatul la prima mână până diseară, tocmai pentru a putea trimite manuscrisul aşa cum am zis că voi face. Din experienţă ştiu că dacă nu termin până mâine, după ce mă voi întoarce în ţară voi lenevi prea mult pentru a-mi mai păsa. Probabil că nu voi mai fi nici ataşată de personaje până atunci şi în loc să le las să îşi facă de cap, o să le stric treburile băgându-mă eu. Ce obicei prost!

 

Cella, n-am uitat de „Lumea pierdută”, dar vei avea patru capitole pe blog în perioada mea de rătăcire 😛 Hai că ajung patru ţinând cont că va trebui să iei notiţe la indicii şi să mă îndrumi pe drumul cel bun 😉

No, pa pa şi spor la treabă mie 😛

 

Reclame

Aşa afli cine îţi sunt prietenii

 

 

Ei, na, nu mă aşteptam la vizite sau telefoane, dar o vorba buna pe blog sau pe mess, zău că e binevenită, mai ales că doamna din Satu Mare mă tot ţinea la curent cu cine şi ce a zis. Uite aşa afli cui îi pasă câtuşi de puţin acolo şi cui nu. Păi se ştiu ei cei care au aruncat un gând în ograda mea, aşa cum îi ştiu şi eu. Deci fără cuvinte, că de acolo de unde mă aşteptam nu a venit nici un semn. Mă rog, oare de ce dracu’ mă aşteptam, că eram aproape convinsă că nu. Că doar m-a întrebat şi Crina: „te-a sunat Z?”. Ei pe dracu’, că doar nu îi păsa de mine. Zău aşa. În fine, nu mă deranjează. Am înţeles oricum mesajul, nu suntem prieteni. Acum nici nu ştiu dacă am fost vreodată, dar cunoştinţe tot eram că na… aşa a fost să fie. Dar de unde Dumnezeu nu cere…

Dar să trecem la lucruri frumoase şi mulţumiri speciale. Trei mulţumuri speciale am, ba nu, patru, pentru că ştiu că acolo, undeva, a fost şi Voicunike, căruia îi cer scuze că nu i-am trimis cărţile crezând că Bebe le-a luat şi pentru el. Dar o să le primească, că doar nu am minţit pe nimeni până acum, doar că s-a creat o confuzie în unicul meu neuron. Fiind doar unul se întâmplă. Aşa că iote, am făcut-o lată exact cu cine nu ar fi trebuit. Dar mă revanşez. Acum nu vă aşteptaţi să vă spun din spital. O să vă spun doar că a fost neaşteptat de bine. Personal extrem de drăguţ, prea drăguţ. Nici un pic de miros de spital. După operaţie mi-au pierdut papucii o zi. Aşa că am colindat în şosete albe. Mă credeţi ori ba, dar pe şoseta aia albă, nu s-a văzut nici un firicel de praf. Lenjerii schimbate zilnic şi tot ceea ce nu credeai vreodată că s-ar întâmpla într-un spital din România. Deci nu am ce spune de rău. Chiar nu.

Dar o să vă povestesc despre cei care mi-au ridicat moralul. Şi nu o mai amintesc pe Crina care mă tot suna şi îmi spunea: „nici pe masa de operaţii nu te las” 😀 – Acum înţeleg eu de ce am o ciupitură mică, doctorul a vorbit cu nebuna în timp ce mă opera 😆 Ai aflat ceva ce nu ştiu eu? – Aşa că o să încep cu Bebe. Bebe m-a vizitat. Cred că a fost cea mai mare bucurie a mea. Mi-a adus nişte trandafiri superbi – noroc că asistentele mi-au adus o găleată cu apă să-i ţin, încă sunt ca noi 🙂 – nişte bomboane delicioase ( s-au după două zile de „nu bei decât lapte fiert” puteau fi oricum 😛 ) şi o carte minunată, absolut minunată pentru care încă nu am cuvinte de mulţumire. Am să vă povestesc zilele astea despre această carte, pentru că în familia mea există un întreg istoric pe seama ei. O să vedeţi. Am descoperit în Bebe un om extrem de inteligent, jovial, plin de viată şi aproape că nu l-aş mai fi lăsat să plece dacă nu se închideau uşile spitalului. M-a ofticat doar că a citit mai mult ca mine. Dar nu-i bai, recuperez eu. Poate 😀 Oricum, vom avea mai mult timp la Gaudeamus să despicăm firul în patru. Dar m-am bucurat enorm să-l cunosc. Să dea Dumnezeu numai oameni ca Bebe să cunosc, că tare îmi e drag.

Cella, o Doamne, nicidecum nu e cea din urmă. Biata Cella care tot suna şi suna, iar telefonul meu îi tot dădea tot de ocupat. Dacă nu îmi spunea Crina că mă sună, nici nu aş fi ştiut. Oricum ştiam că Cella se gândeşte la mine, dar m-a surprins cu atât mai mult cu cât a făcut tot posibilul să-mi vorbească şi să mă încurajeze. E o adevărată desfătare să vorbeşti cu ea, şi nu e enervantă ca Sătmăreanca 😀 – glumesc, desigur. Aşa că am două prietene adevărate. De la una la alta nu trebuie decât să traversezi autostrada ungariei. Adică ieşi din ţară ca să intri în ţară. Mă rog, mai bine pe la unguri decât pe la noi. Asta e clar ca bună ziua. Cellei i-am făcut o promisiune, dar, din păcate, nu o pot concretiza atât de repede pe cât mi-aş dori. Încă nu am forţa necesară şi nici nu mi se dă voie să o am. Parcă aş avea doi ani. Ce mă enervează când toţi ştiu ce-i mai bine pentru mine, mai puţin eu. Dar sunt calmă. Calmă, calmă, calmă…

Aşa că vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi încurajat prin comentarii, dar nu pot fi imparţială aici şi să nu le mulţumesc din suflet celor trei care s-au dat peste cap pentru mine. Oh, cred că de aia Crina se face tonomat 😀 Bine, tac, dar ar trebui să dai vestea, că vreau să te felicit.

Multe aşa nu am de spus, mă rog, ar fi, că dracu’ (adică eu), tot drac e, şi să nu credeţi că n-am uimit spitalul, că nu m-am certat cu doctorul, cu toate că e o minunăţie de om, dar deh, te pui cu nebunul, sau că nu m-am trezit imediat după anestezie cu o mulţime de întrebări. Păi da, s-au închinat, că toate ieşeau moarte din sala de operaţii, numai eu cu gura mare.

Nu, nu vreau să mor nici de nebună. Dovada e chiar în cele scrise. Eu zic când mor, nu altcineva, clar? 😀