Plăcerea mea vinovată…

După întâlnirea de ieri cu Lucia şi Mordechai în care am pus cultura la cale. Adică, să fiu mai explicită, am pus la cale cum să scoatem cultura din plictiseală. Şi cum să le spunem oamenilor că nu numai elitele au acces la cultură. De azi înainte, am decis noi, toată lumea are acces la cultură, iar aceasta poate fi chiar distractivă, indiferent că e vorba de pictură, literatură, muzică, etc… Azi a venit rândul celor de la Radio Guerrilla.

Dacă nici Radio Guerrilla nu ştie cum stă treaba cu distracţia culturală, cine mai ştie? Cei de la Guerila i-au invitat pe toţi cei care de-a lungul timpului au intrat în direct să spună ce melodie le-a rămas pe creier şi de ce. Au făcut o înregistrare. Melodia o aveţi la final, motivaţia la radio.

Până acum le-am îmbinat bine şi ţinând cont că mai am treabă, vă spun repede ceea ce voiam să strecor de câteva zile.

E oficial de vreo două luni, da, eu, George Arion şi Bogdan Hrib facem parte din „Valul românesc care cucereşte Europa”. Cu alte cuvinte, e oficial, cărţile noastre, printre care şi Indicii Anatomice, au fost traduse în Anglia. Ni s-a dat un avans în euro şi urmează să plece la tipar. Iar din toamnă, ei da, începem promovarea în afara graniţelor.

Suntem promovaţi ca autori români. Aşa că ţara asta, până la urmă, n-are parte numai de imagine negativă afară. Uite că noi am reuşit cu ceva frumos şi zic eu că e o treabă bună. În plus, Asociaţia Crime Writters Club acum face parte din marea familie anglofonă. Adică, nişte scriitoraşi tâmpiţei din România au reuşit să treacă graniţa engleză. Ştiu, voi credeaţi că doar dacă pozăm toţi trei în pielea goală ne va remarca Anglia. Iată că a fost suficient să scriem. Aşa că felicitările, masa şi dansul le aşteptăm pe adresa redacţiei Flacăra 😀

By! Mă pregătesc de salsaaaaa.

Reclame

Fara prea multe explicatii

Vor mai fi si alte poze, dar pentru inceput… Oricum, cele de la Mini Europa si de la Atomium le am pe un alt aparat si nu prea stim cum sa le descarcam. Dar, pentru Atomium dati un click si va prindeti despre ce vorbesc.

 

12

2

Gara de Nord, pentru cei carora le era dor…

 

3

4

5

Grande Place – preferta mea ever

6

Povestea spune ca daca atingi statueta si iti pui o dorinta din tot sufletul, ti se implineste. Acum sa vedem…

b1

Asa am fost intampinati in Bruges

b2

Tanti din imagine facea mileuri la mosor. Doamne si cum ii mai mergeau degetele…

b3

b4

b5

Plin de lebede si rate ce convietuiau la comun. Ratele in alte poze 😉

b6

Priviti cat e de mandra, parca ar fi o corabie.

b7

a1

Si un sat englezesc vazut din avion.

Mult zgomot pentru nimic

Câtă nebunie s-a creat în jurul cărţii lui Rushdie. Omul, pe lângă toată această isterie, a mai primit şi o condamnare la moarte, în lipsă, în Iran. Primul traducător chinez a fost ucis, al doilea, spre fericire, a scăpat la mustaţă. Dacă ăsta nu e fanatism religios, atunci eu nu mai ştiu cum să-l numesc. Părerea mea, mai ales după ce am citit cartea: mult zgomot pentru nimic.
Dacă a avea o altă opinie faţă de a majorităţii înseamnă că trebuie să mori, atunci ăsta e clar cretinism în grup. Şi, oricum, una peste alta, cartea nu reprezintă o realitate şi chiar de ar fi în viziunea autorului, nu înţeleg în ruptul capului care ar fi problema.
Mai întâi să v-o povestesc pe scurt, apoi, încă zâmbind, am să vă spun ce m-a amuzat. Şi ca să nu mă bateţi la cap vă spun de acum că o să citez din memorie. Nu am nici un chef la ora asta să deschid cartea pentru a vă da citate exacte.
Desigur, mai întâi, pentru a putea citi paginile trebuie să ştiţi câte ceva despre Mahomed şi istoria islamismului. E vorba mai mult de mitologie decât despre Coran. Dar iar mă iau cu vorba.
Pe scurt: doi actori, Gibreel Farishta şi Salahuddin Chamchawalla, un chip al Bollywood-ului şi o voce a show-biz-ului englezesc. Ambii sunt prinşi între două lumi, între India colonizată şi Anglia. Ca şi autorul, educaţi şi într-o parte şi în cealată. Unul îşi caută credinţa, dar, în acelaşi timp, e plin de îndoială – Citez din memorie – „Uite, mănânc porc şi nu mă trăzneşte”. Celălalt îşi caută identitatea. Doi actori ai unei vieţi obişnuite până la urmă. Oare nu toţi ne căutăm credinţa şi identitatea? În plus, ambii trec prin situaţii care, chiar şi pe cel mai mare credincios, l-ar face să aibă îndoieli puternice.
Se întâmplă minuni, există revelaţii, totul combinat cu terorişti periculoşi, femei frumoase şi militante, familii dezbinate şi reunite, totul prins într-un duo magico-realist, între Londra şi Bombay. Povestea, deseori, e întreruptă de alte poveşti. Merge pe mai multe planuri, uneori fără a le înţelege sensul, dar, până la urmă, se reunesc. Logica învinge fantasticul. Vise care întrerup povestea şi răscolesc minţile, atât ale cititorilor, cât şi a actorului Gibreel. În acel moment el crede că e unul şi acelaşi cu arhanghelul Cibreel, cel care i-a dictat lui Mahound-Mesagerul cuvântul lui Allah-Unicul-Dumnezeu. În visul schizofrenicului actor, viitorul Profet al Islamului primeşte şi revelaţia Versetelor Satanice: „Ce credeţi despre Al-Lat şi Uzza şi Manat, a treia după ele? Sunt lebede, ce zboară sus şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască”. Adică, pentru o mai bună înţelegere, pe lângă Gabriel ar fi existat şi alţi îngeri sau cele trei zeităţi păgâne pe care le adorau locuitorii din Mecca.
Din câte ştiu eu, Istoria academică a acceptat episodul ca fiind unul real, se pare, însă, că Mahomed a dezminţit ulterior versetele şi a afirmat că au fost inspirate de Satan.
Să vă explic mai bine. Aşa cum din Biblia noastră au fost scoase pasaje importate, la fel s-a întâmplat şi cu Coranul. Povestea se bazează pe partea lipsă din Coran.
E drept, cei mai mulţi islamici resping acest episod, dar, oare nu o fac şi din pricina fanatismului lor?
Citind pe aici pe acolo, şi încercând să înţeleg mai bine, am aflat că în planul romanului, pretextul versetelor susţine o alegorie, aceea că Mahomed are doi adversari, pe poetul satiric Baal şi pe Hind, preoteasa celor trei zeiţe locale. Întreaga carte, până la urmă, are un mesaj pozitiv: Dumnezeu-Allah este, cu siguranţă, viu!
În acest caz nu pot înţelege reacţia BOR. Reacţia tuturor liderilor religioşi cu privire la cartea lui Brown sau cu privire la alte cărţi. În cazul ăsta ce ar trebui să facem? Să nu mai scriem pentru că deranjăm? Nu prea înţeleg eu de ce toată această isterie. Versetele susţin o idee ca oricare alta. Până la urmă e vorba de un fel de nebunie dusă la extrem. De elemente fantastice ce se îmbină cu realul. Despre tragediile unor oameni, care, iertat să-mi fie, dar dacă eu treceam prin asemenea situaţii nu aş mai fi putut să cred. Despre credinţa oarbă. EX: când unul dintre personaje dispare din India, preferând să nu spună nimănui că porneşte spre Anglia. Amanta lui care-l credea un zeu, măritată şi cu copii, îşi ia copii şi se aruncă după o clădire înaltă, crezând cu desăvârşire că iubitul ei a zburat spre ceruri.
Nu mi s-a părut nimic de condamnat în Versete, aşa cum nu mi s-a părut nimic de condamnat în codul lui Da Vinci. Apocrifele există şi în religia noastră şi în a lor. Dacă nu le-aţi citit nu ştiţi ce aţi ratat. Dacă le-aţi citit, ce să vă mai povestesc eu. Poate, într-o zi, vom vorbi şi despre asta.
Aşadar, Versetele nu fac parte dintr-o blasfemie, ci dintr-o operă literară.
Aşa cum spuneam şi în titlu, mult zgomot pentru nimic.
Şi, în final, eu chiar vă recomand cartea. Este greoaie şi, uneori, mai trebuie să deschizi şi Coranul sau mitologia islamică, dar, una peste alta, este o lectură intelectuală care îl duce pe cititor cu gândul în tot felul de locuri. Şi, în plus, sunt convinsă că nu toţi vor înţelege acelaşi lucru din această carte. Şi nu are legătură cu credinţa, ci cu simţămintele personajelor. Enjoy!