Avatar again

Oh, la naiba. De ce nu se hotărăşte tot neamul la un loc? Nu o să-mi pot explica în veci. Clar e că eu sunt aia de trebuie să meargă cu toţi. Aşa că pentru a treia oară, azi, voi viziona avatarul. De care mi s-a luat la drept vorbind. Dar nici n-am putut refuza, tot la drept vorbind. Şi uite aşa, în loc să stau să mai citesc o carte, dah, mă duc iar să văd elfii indigeni 😀

Dacă vedeţi cumva că o iau rău cu creierii capului să ştiţi de ce.

 

Am mai terminat trei cărţi. Două pe care, dintr-un motiv care-mi scapă, le-am tot amânat. Alta care mi-a picat la rând. Dar părerea mea despre ele cred că de mâine. Nu de alta, dar îmi va trebui material pentru că am de gând să merg mai departe cu seria Millennium a lui Larsson şi asta cu siguranţă îmi va lua vreo patru zile ca popa. Şi dex-ul e mai subţire, vă jur. Cel puţin partea a doua e imensă. Dar abia aştept să reintru în contact cu personajele. Nu m-am grăbit să o termin pentru că apoi o să-mi pară rău. Mă cunosc. Ştiu eu de ce sunt în stare. O să plâng. Cam aşa mi s-a întâmplat cu Anne Rice şi ale ei vrăjitoare. De parcă nu mai apucam să citesc cartea. Aşa o să mi se întâmple şi cu „Jocurile foamei”, prevăd eu. Bine, acum plâng că n-am partea a treia. Cine ştie după ce o să mai plâng în curând. Vom vedea.

Şi ca să ştiţi cam ce urmează pe Club în următoarele zile, iată, deci 😛

După mai bine de patru luni m-am decis să termin seria Lumii Pământene a Liciei Troisi. Eh, părerea mea o veţi afla poate mâine. Tot după mai bine de un an, am decis să citesc şi eu „Masca morţii roşii şi alte povestiri” a lui Poe. Pe asta am tot amânat-o pentru că jumătate din poveşti le citisem deja cu ceva timp în urmă. Şi nu prea aveam chef de luat de la capăt. Iar la rând a venit Hary Salem cu „Întrerupătorul”. Eu mă tot mir cum SF-iştii zilelor noastre nu l-au descoperit. Sau cum n-au auzit de el. Sau… sau. Sau or fi auzit dar tac? Nu ştiu ce să spun. Dar cartea asta ar merita o reeditare cum se cuvine şi nişte reclamă. Părerea mea. Şi chiar ar merita să fie premiată undeva pe la nişte premii sf-istice. Tot părerea mea. Oh, şi să nu uit că am început şi „Limba de lemn în presă” a lui Ilie Rad. Interesantă, mai aflii chestii noi. Şi încă mă fascinează cea zis Dulcan despre experimentele telepatice ( eh, ar trebui să ghiciţi cui îi foloseşte treaba asta 😀 )

                                

 

Şi cam atât, că doar v-am spus că am fost condamnată la Avatar. Dar jur că e ultima oară. Nu mai pot nici eu. Adică chiar nu mai pot. Cât de scelerat să fii totuşi. Dar mă consolez cu faptul că se doarme bine în scaunele alea. Aşa că voi avea trei ore de somn. Bye, bye, ne auzim când ne auzim.

Şi nu uitaţi de nominalizările bloggistice 😉

E tot mai rău

La răceală mă refer. Eu zic că mâine e mai bine, ea zice ba. Şi uite aşa îmi pierd timpul certându-mă cu o răceală rea. Foarte rea.

Acum ca să fiu sinceră mai am şi stres. Se numeşte Bogdan Hrib şi are peste 40 ani. E şef de trib editorial şi din trei în trei zile mă întreabă cum merge cartea. Eu îi explic că nu e nici o carte, ce carte? Sunt răcită, n-am chef de cărţi decât să le citesc, ce doreşti de la mine? Bine, zice el, dar să-i dau un titlu. Sunt multe titluri în librării, să-şi aleagă. Nu, nu, cum se va numi următoarea carte poliţistă. Păi eu de unde să ştiu? De unde?

Dar poate are Vania o idee, că tot îmi face prezentări. Dă-i tu un titlu stresului 😀

Mă rog, scriu eu ceva, dar nu ce ar vrea Bogdan acum, aşa că nu mă întrebaţi că nu vă spun oricum. Cercetez Templul lui Solomon şi El Dorado. Lăsaţi-mă că nu vorbesc în dodii, dar nici nu vă povestesc că nu am chef şi oricum nu sunt sigură de ceea ce fac. De parcă am fost vreodată. Lala? Păi până la anul mai e timp. Destul. O să fie, ho, nu vă ambalaţi, doar că acum nu pot intra în pielea personajului. În plus mă amuză mult Istoriile pierdute ale omenirii… ăăă, nu, nu vorbesc despre o carte anume. Vorbesc şi eu aşa să mă aflu în treabă, ca de obicei.

Şi nu, n-am chef să comentez pe bloguri. Uite că n-am, daţi-mă în judecată. Comentez eu altă dată. O da, şi în curând o să vă public un mail spectaculos pe care l-am primit. Am râs mult 😀 Şi cam atât că am treabă… să mor 😉

 

P.S: Citiţi şi despre Anne Rice că nu se lasă cu greaţă 😆

P.P.S:

Am continuat prin a-mi tăia venele. Lama era ruptă în două şi ruginită, dar nu mă gândeam că o să mă infectez din moment ce încercam să mă sinucid. Am încercat cu pastile, era simplu şi nedureros, dar tot ceea ce mi s-a întâmplat a fost să zac trei zile în pat. Zile în care am văzut demoni înconjurându-mă şi râzând în timp ce îmi beau rezerva de gin. S-a dovedit a fi adevărat când mi-am revenit. Doar că nu demonii îmi băuseră ginul, ci doctorul ce se ocupa de sănătatea mea mintală. Dar de a lui cine dracu’ se ocupă?

După o săptămână în sanatoriu m-am întors acasă cu acelaşi gând, sinuciderea. Mi-am făcut un ştreang dintr-o sârmă ruginită şi m-am aruncat în el. Dar sârma era prea ruginită, aşa că am scăpat încă o dată. Nici cu pistolul pe care l-am cumpărat de la un drogat de la colţul străzii nu a funcţionat, idiotul îi pusese bile de cauciuc, tot ce mi s-a întâmplat a fost o vânătaie mare şi dureroasă în jurul tâmplei. Am băut otravă de şobolani. Mama o ţinea în magazie. Veche de ani de zile şi ieşită din garanţie mi-a umplut trupul de bube. Dar n-am avut nici pe dracu’. Nici cu lama nu o să funcţioneze, o ştiu. Atunci vă întrebaţi de ce dracu’ tot încerc? Pentru că am fost blestemată să nu pot muri până când nu îmi voi ispăşi toate pedepsele pământeşti. Nu vreau să mor şi puţin îmi pasă de pedepsele pământeşti. Pur şi simplu îmi place să testez teoria.

Bine, bine…

Încet, încet revin la vechile obiceiuri. Citesc, dar încet, mai mult mă bat cu Piţi. Fac mişcare 😀 Crina a plecat cu PSD-istul ăla mic, iar Vania a dispărut în tăceri. Noroc cu Teo şi Geocer că mă mai scot din amorţeală.

Chiar, voi mai ştiţi ceva de tata Borgo? Cella?!

 

Azi, ca şi ieri, am fost destul de activă, dar totuşi, spre deosebire de ieri am căzut la datorie şi am dormit multtt. N-am chef de blog, n-am chef de nimic, nici de mine. Mai intru şi eu pe aici ca să am ce face, să nu creadă lumea că am murit. De parcă ar conta, cred că mulţi s-ar bucura 😀 Şi totuşi parcă aş rămâne în concediu o viaţă. Cum o fi să stai toată viaţa la soare, să te arunci în piscină, o oră de sală şi două de somn, apoi noaptea să bei un ceai şi să dormi la loc? Eh, dar să revenim la ale noastre. Lala reintră în scenă, doar v-am spus. Da, deja, încet, încet, foarte încet chiar, încep să mai scriu două vorbe, să mă mai uit în urmă, să mai revizuiesc. Mai citesc o carte. De data asta Lasher, prea am amânat-o. Şi vă mărturisesc că începe foarte, foarte bine.

 

Am reuşit, în sfârşit, să scriu şi despre Integrala Mladin, puteţi citi aici. Şi, desigur, mai am puţin timp să şi visez, că mai trebuie. Nu visez neapărat lucruri frumoase, dar cică lumea nu e făcută numai din lapte şi miere, mai pui şi piper şi uneori boia iute, să nu te plictiseşti şi să cazi în depresie 😀

 

Şi cam despre asta e vorba zilele astea. Declaraţia de azi a preşedintelului nu o s-o comentez, nu de alta, dar nu mai am mâini să mă închin 😉

E plin, fraţilor…

Da, e plin de bloguri sf-fantasy. Eram şi eu pe net şi căutam nimic şi doar peste ele am dat, siteuri ce adăpostesc poveşti sf and fantasy, şi lumea tot se plânge că nu se citeşte. Ba se citeşte, dar cred că nu prea ne dăm silinţa să căutăm. Şi dacă blgoul respectiv are şi câte zece comentatori, deja s-a pus de-o organizaţie. Vorba vine, dar pasionaţi sunt. Mie mi-a trecut, dar chiar eram curioasă să văd e aşa cum se spune în târg, că nu se citeşte. Nu mi se pare a fi aşa. Bine, şi eu mai citesc de citit, dar mai rar. Nu mai am aceeaşi tragere de inimă, îmi e greu să spun de ce. Pur şi simplu, s-a stins. Chiar şi aseară s-a dat lupta între Taltos – Anne Rice şi Larsson, a câştigat Larsson, asta-i viaţa. Iar cartea mi se pare atât de minunată că nu o pot lăsa din mână. Seamănă cu „Ora vrăjitoarelor” doar că e thriller. Personajul principal, pentru a descoperi un criminal e nevoit să treacă prin toată istoria unei familii. Mişto istorie, mişto personajul feminin – adică dusă bine cu capul 😀 N-aş spune că e chiar darck, aşa cum am auzit. Adică „Obiecte ascuţite” e mult mai brrrr. Dar e foarte bine scrisă, iar autorul se opreşte asupra personajelor până îţi bagă bine în cap ce şi cum.

E plin şi de bloguri literare: poezia şi beletristica sunt la loc de cinste printre bloguri, iar asta îmi pare a fi foarte bine. Bloguri de cititori, scriitori, aspiranţi. Frumos. Şi mai frumos ar fi dacă n-ar apărea conflicte şi invidii în fiecare colţ, dar până la urmă asta este, n-avem ce face. Animalele din noi înving raţiunea.

Bine, şi ca să termin cu asta am să vă spun că SkyRain construieşte un tren cu aburi, vagon cu vagon. Cella s-a băgat în joc, dar eu încă mai aştept vagonul restaurant 😀 Vă băgaţi şi voi?

Vă mai bat la cap cu cărţile?

 

Ei bine, ţinând cont că azi a fost zi grea de cumpărături, adică de-ale casei: mâncare, dero, periuţe de dinţi, din astea; normal că nu puteam rata raionul de cărţi. Îmi pare rău doar că n-am fost mai atentă, pentru că Veronica mi-a spus pe facebook că a apărut „Taltos” a treia cartea din seria „Ora vrăjitoarelor” a Annei Rice.

În schimb, am dat peste continuarea cărţii „Hotel Transilvania” adică „Palatul”. No, asupra contelui de Saint-Germain mereu a fost o aură de mister – vorbesc de realitate – mi se pare normal să fie şi personaj de carte. Abia aştept să o citesc.

Cu aceeaşi ocazie, a cumpărăturilor, am reuşit să-mi cumpăr şi două din cele trei cărţi „Trilogia Millennium” a lui Stieg Larsson. Autorul ăsta m-a intrigat când mergeam cu trenul spre Bruge. Toată lumea îl citea, indiferent că era ediţia în franceză, germană, italiană sau mai ştiu eu ce. Toţi ăia din tren aveau una din cărţile trilogiei. Trebuia să ajung şi eu la el, păi nu?

Şi dacă tot mi-a sărit în ochi „Căi de acces la ezoterismul occidental” nu m-am putut abţine. Aşa că zilele astea am de lucru. Interesant e că acum citesc vreo şase cărţi în acelaşi timp. Una am terminat-o, dar despre aceea nu vă pot vorbi cât mai ţin la viaţa mea. Şi ţin 😀

 

O, da, sunt în pauză de scris, de aia citesc ca apucata. Nu v-am spus? 😀

UPDATE: PE DINASTII O POVESTE MINUNATA 😉

Vampirii noştri(i)

În ultimii ani, câţiva autori, au impus pe piaţa cărţii nişte vampiraşi. Trendul ăsta a început de la Anne Rice – am avut impresia că femeia asta nu se va mai opri – iar atunci când ea a renunţat la vampiri, normal, au început alţii.

Cu toate că seria „Vampirii sudului” sau mai în trend acum „Trueblood”, nu m-a impresionat niciodată, eu tot am continuat să o citesc. Cred că am mai spus că cea mai bună carte cu vampiri este „Hotel Transilvania”, încă nu a fost scrisă o alta asemănătoare.

Nu contează, până la urmă, editura Leda a ajuns şi la volumul cinci din seria „Trueblood”. Recunosc, am fost puţin dezamăgită. Sookie, eroina principală, în celelalte volume a avut o viaţă sexuală intensă, ba cu un vampir, ba cu altul. În cartea asta, toţi vor să… – şi nu mă refer doar la vampiri – iar ea nu şi nu. Acum de ce dracu’ face pe fecioara? Ce mai contează? Ceea ce n-am înţeles niciodată la această carte este de ce se îndrăgostesc toţi ca muştele de femeia asta? Ea are multe alte treburi de făcut, cum ar fi ca la fiecare pas să se pună în pericol, o cred într-un fel că numai capul la sex nu îi e.

Ei bine, trecând peste americănismele tipice, cartea are şi lucruri bune. Acum nu vă gândiţi că se vorbeşte doar de sex şi cum să o punem pe Sookie la orizontală. Nu. Cel mai mult mi-a plăcut la autoare, Charlaine Harris, mânuirea dialogurilor. Sunt spumoase, aproape normale aş spune. La un moment dat ai impresia, citind dialogul dintre două sau mai multe persoane, că te aflii lângă ele. Ceea ce e bine. Ok, şi scriitura e bună sau traducerea, în ziua de azi cine să mai ştie? E totuşi ceva ce îmi place la cartea asta, n-ai timp să te plictiseşti, după fiecare colţ se arată pericolul. Tensiunea e maximă. Şi când ai impresia că totul e bine, soarele străluceşte şi păsările cântă, atunci se întâmplă câte una de te trăzneşte. Din acest punct de vedere e ok.

Da, pot spune că e o carte relaxantă. De fapt, e o carte poliţistă cu fiinţe supranaturale, iar Sookie e detectivul. Pentru că ea mereu trebuie să afle cine şi de ce.

Însă e ceva ce mă enervează de mor: modul în care sunt descrise fiinţele astea supranaturale, prea multe clişee. Măcar în Amurg vampirul nu era nevoit să doarmă ziua într-un coşciug. Mai e la modă chestia asta? Hmm…