Revin cinci minute….

…Să vă bat la cap cu una cu alta. Aşa cum v-am obişnuit. Vedeţi dară că n-am timp nici să-mi verific mailul. Nu, nu am timp pentru că m-a apucat o poftă nestăvilită de lectură. Mă rog, nu ştiu când m-a lăsat, dar acum e mai grav ca de obicei.

Zic eu că roşcatei i-am urat destul. Nu vreau să şi-o ia in cap 😀 Darius, zice el, s-a făcut de căcat, de ce, n-am înţeles, dar sunt cu mintea în nori, aşa că… hmm, m-aş bucura pentru el, dar nu-mi vine totuşi 😉 Pe Cella am sabotat-o 😀 Şi o pot ţine aşa până mâine. Încă o dată: La mulţi ani, roşcato!

Şi acum, după cum vă spuneam, sunt grămadă pe nişte cărţi. Aş vrea ca Veronica să-mi răspundă la o întrebare: CÂND APARE VOLUMUL TREI DIN JOCURI?! Ei da, mi-am promis că nu voi citi volumul doi din Jocurile Foamei, dar am făcut-o şi acum o să mor, la dracu’, dacă nu aflu ce s-a întâmplat. Aveţi o prezentare aici, merită! Ei da, m-a impresionat până la a lăcrima. Şi vorbesc foarte serios. Au trecut mulţi ani de când n-am mai fost aşa impresionată de o carte. Oh… Dar vreau să mi-o scot din cap pentru că am făcut o obsesie şi nu e frumos pentru creierul meu.

Ca să trec de la o extremă la alta, normal, am trecut la „Ochiul lunii” al doilea volum din „Cartea fără nume” scris de Anonymous. Ei da, dură carte. Înjurături din alea grele, dar grele. Crime din alea chhh. Adică mai dur de atât nu se poate. Un horror combinat cu thriller. Dar ceva greu de tot de digerat. De aia nici nu e recomandată cartea celor sub 18 ani. Şi chiar mi se pare corect. Foarte corect. Sigur, mai am puţin şi o termin, iar mâine s-ar putea să aibă şi o prezentare. (dând click pe poze ajungeţi la siteurile de unde le puteţi comanda).

Şi ca să fie treaba dusă până la capăt, cum m-am îndrăgostit de pastoralele lui Cervantesc m-am gândit că nici „Opere narative complete” nu mă vor dezamăgi. Da, da ştiu. Atât sertarul minune cât şi maşina mă aşteaptă să mai iau din cărţile alea. Va fi şi vremea lor, nu-mi fac griji. Ei, da, cam aşa s-a desfăşurat Crăciunul meu. Am trecut peste mâncatul din abundenţă şi m-am dedicat lecturii. M-am dezis chiar şi de petrecerile destinate sărbătorii. Nu vreau să chefuiesc. Vreau doar să dorm şi să citesc.

Aşa că, vouă, celor normali, sărbători fericite în continuare!

Printre cărţi sadice

Trebuie să recunosc, nu ţin minte numele oamenilor, numele locurilor, nume în general. Trebuie să mi se repete excesiv de mult pentru a reuşi să bag la cap un nume. Sigur, despre numere de telefon sau adrese, nu cred că e cazul să mai vorbim. Situaţia e aceeaşi. Din acelaşi motiv nu ţin minte nici numele personajelor cărţilor. Personajul principal şi poate alte câteva scrise mai des. Desigur, în momentul în care văd numele scris, ştiu exact despre cine e vorba, dar dacă am închis cartea, numele acelui personaj, se şterge. Dar, totuşi, rămâne impresia. Chiar dacă e o impresie pe care i-o ofer unui anonim.

Am făcut această scurtă prezentare, pentru că aş dori să înţelegeţi de ce omit să scriu numele anumitor personaje. Pentru că le-am uitat.

 

O să încep cu „Cartea fără nume”, a distinsului autor Anonymous. Pentru a afla în mare despre ce e vorba, puteţi citi direct pe siteul editurii sau, pentru o recenzie, cred că bună, – nu am citit-o – puteţi vedea aici.

Ei bine, ca la nebuni, desigur. O carte cu şi despre nebunia umană, mizeria umană şi tot ce mai doriţi. Când Ochiul Lunii dispare în Santa Montego se dezlănţuie iadul, nu că acolo nu ar fi fost un iad continuu, dar se poate şi mai rău atunci când vorbim de mirosul banilor. Cartea, la început, îţi dă senzaţia unui western sadic, ca mai apoi să ne ducă pe un tărâm horror, acolo unde morţii vii fac legea. E o combinaţie ciudată între un thriller, un horror şi ceva fantasy, dark fantasy. Totul porneşte le la Ochiul Lunii, un obiect ce se presupune că are puterea de-a ascunde soarele în spatele lunii pentru totdeauna.

Cu toate că în Santa Montego se întâmplă o crimă la cinci minute, oraşul fiind populat de toate scursurile pământului, abia când apar crimele cu caracter ritualic, Departamentul de Investigaţii Supranaturale îşi trimite un detectiv pentru a afla despre ce e vorba. Acţiunea e complicată, merge pe mai multe planuri, dar, în centrul întregii acţiuni se află un personaj care îi bagă în sperieţi pe toţi: Bourbon Kid. Bourbon are o poveste interesantă, copil fiind îşi vede mama trasnformată în vampir. Femeia îl roagă să-i pună capăt zilelor pentru că nu îşi doreşte să trăiască astfel. Atunci el bea o sticlă de bourbon şi o ucide. De atunci, ori de câte ori intra într-un bar şi cerea un pahar de bourbon, era clar că iadul avea să se dezlănţuie. Care e rostul personajului nostru? Vă las pe voi să vedeţi.

Acţiunea este alertă, iar schimbările de situaţie nu îl ocolesc pe cititor: vânători de recompense, vânători de vampiri, Santino bossul crimei, poliţişti, un barman ce doreşte să-şi răzbune familia ucisă cu sânge rece, criminali plătiţi, toţi fac parte dintr-un roman foarte bine scris şi prezentat. Un roman în care personajele contează mai puţin şi acţiunea mai mult.

  

Cartea pe care am terminat-o aseară, mi s-a părut demnă de un Hanibal Lecter, dar într-o versiune mult mai horror, şi fără a avea un geniu al crimei la mijloc. I-o recomand Cellei, că ei îi plac chestiile sadice 😀

Şi această carte merge pe foarte multe planuri. Recunosc, la un moment dat, eşti nevoit să te cam întrebi unde eşti. Dar asta nu ia nimic din savoarea cărţii. Autorul, Mo Hayder are o capacitate extraordinară de-a dezvolta fiecare personaj în parte.

Cartea este un thriller năucitor, sadic până la extrem, autorul debordând de o imaginaţie bolnavă cum rar întâlneşti. Atât Jack, poliţistul care se ocupă de caz, cât şi criminalul, sunt conturaţi cu fobiile şi nebuniile lor. Jack este un personaj complex, atât de bine conturat, încât, uneori, ai impresia că nu e acelaşi personaj. Pe lângă crimele pe care e dispus să le rezolve trecând peste aroganţa colegilor rasişti, el îşi trăieşte ş propria dramă. Fratele său răpit în copilărie ajunge să îl bântuie chiar şi la vârsta de treizeci şi patru ani. Jack ştie cine e criminalul, vecinul său, dar nu poate dovedi nimic, iar din această cauză în el se dezvoltă tot felul de sentimente duse la extrem.

Între drama lui Jack şi drama criminalului nu e o diferenţă prea mare. Ambii suferă şi ambii vor să se vindece. Criminalul este un tip educat, dar suferă de o boală rară: necrofilie. Fiind un om educat, încearcă să-şi ţină în frâu pornirile bolnave, dar ceva se declanşează în el şi începe nebunia.

Abia când criminalul e descoperit şi ai crede că totul a luat sfârşit începe cu adevărat nebunia. Sfârşitul m-a surprins şi m-a păcălit teribil. Nu ai cum să nu îngheţi citind detaliile crimelor. Este, pur şi simplu, mai mult decât îşi poate imagina un om normal. Dar aici noi nu vorbim despre normalitate.

Dacă vă plac genul acesta de cărţi, ambele sunt recomandate. Dar vă avertizez că trebuie să staţi bine cu inima.

Ziua cu numărul trei…

A noului an, adică 2009. Mna. Am început ca de obicei, cu nimic anume. Anul ăsta am început prin a termina „Luna Nouă”. Doar v-am spus că intuiesc că e uşor de citit, şi apoi trebuia să-i dau bătaie că nepoata mea mă presa. I-am dat, am terminat, nu ştiu exact ce să spun despre carte. Mă mai gândesc. Apoi am citit „Cartea fără nume” a lui Anonymous, aşa scrie, aşa vă spun. Carte apărută la editura Leda. E o combinaţie între un western, horror, fantasy şi thriller. Multă, multă violenţă, limbaj vulgar, oameni care beau urină 😀 – ok, ei aflau doar după ce beau. O amuletă ce ar fi putut aduce întunericul pe pământ pentru totdeauna. Nişte călugri super tari şi aş putea să o ţin aşa până dimineaţă.

Datorită crimelor explicate în morbidul detaliilor şi al limbajului licenţios nu aş recomanda-o celor sub 18 ani, dar asta e treaba părinţilor lor până la urmă, că nu educ eu copiii altora.

Normal, am scris vreo 60 pagini A5 la noua carte, aia cu Lumea Pierdută. Mă rog, până acum, că nu cred că se va numi aşa. Oricum, acţiunea se petrece pe două planuri: Unul în Londra, altul în Oraş sau Atlantida. Am renunţat la Platon până la urmă, în a mă îndruma pe drumul atlanţilor şi l-am preferat pe Theopomus din Chios, mi s-a părut mai interesant. Plus că teoria lui privind: „Aztlan al celor Şapte Grote”, mi-a adus aminte că odinioară voiam să scriu ceva numit „Rege peste şapte ape”, care, credeţi ori ba, chiar avea o legătură subtilă cu ceea ce spune omul din Chios 😉 Cel puţin, acum, Theopomus mi-a spus pe ce drum s-o apuc şi cu cartea aia. Am citit şi celelalte teorii despre Atlantida, dar, până la urmă am rămas la asta combinată cu imaginaţie. Ok, recunosc, am folosit descrierea lui Platon, sper să nu mă dea în judecată pentru asta.

Cum n-am chef să mai citesc nimic fantasy acum, mi-am cumpărat o poliţistă, al cărei nume nu îl reţin, pentru că oricum n-am chef de ea chiar acum şi un Kant cu „ Critica facultăţilor de judecare”. Am mai citit odinioară fragmente din cartea asta, dar acum am chef de ea întreagă. Şi nu, nu cred că am poftă de net zilele astea. Poate şi pentru că mă gândesc că luni trebuie să-mi iau rolul de profesor în serios, şi am aşa un chef că-mi vine să plâng.

Mă rog, până luni mai e duminică, nu se ştie niciodată ce se va întâmpla. Poate că mă va lovi cheful. Vom vedea.

Despre sfârşitul anului nu am ce să vă spun. S-a dus, acum suntem într-un an nou, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat între.

Vă doresc încă o dată un an nou plin de împliniri şi criză uşoară! Ce va mai fi, vom vedea.