M-am tâmpit

Destul de bine. Da, păi cum credeţi că mai sunt sănătoasă din moment ce de două zile citesc: apocalipse, apocrife şi istorii pierdute ale omenirii? Nu ştiu de unde a venit această combinaţie, dar nu mă pot abţine. Trec de la o carte la alta şi conţin ceea ce v-am spus deja. Să vină sfârşitul lumii şi să-l simt chiar la parametrii ăştia sau neuronul meu are o bubă rea?

Mai citeşte omul o Biblie, o rugăciune, o psaltire, ceva acolo, dar apocalipse şi aprocrife în combinaţie cu „unde a dispărut” e deja prea mult. Cu toate că am pe noptieră o carte pe care vreau să o citesc de ceva vreme: „Jocurile foamei”, apocalipsele nu îmi dau pace. M-am tâmpit? Probabil. Poate am îmbătrânit. Habar n-am. Dar cum mă aşez undeva cum mă apuc să citesc din ce v-am spus. O iau razna oameni buni şi nu mă opreşte nimeni. Mai rău e că nu ştiu cum să frânez în cazul de faţă şi că mintea mea e tot acolo şi nu vrea să se mute. Adică tot ce am în cap sună aşa: apocalipse, apocalipse… mai are să se audă un râs sinistru şi sunt gata.

Cu apocrifele e mai uşor, cu toate că n-am idee de ce le citesc. Poate mă lămureşte cineva. Dar un lucru interesant tot l-am aflat. Dacă în zilele noastre „apocrife” înseamnă minciună, defăimare etc, pe vremuri erau texte care nu  le citea oricine. Erau secrete şi numai cei ce le meritau le şi primeau. Nu vă zvârcoliţi că n-am aflat nimic nou care să răstoarne bazele religiei, sunt acelaşi lucruri spuse în alt fel, dar au acelaşi conţinut, zău că au. Sau din cauza apocalipselor nu mai văd eu substratul? În fine, cineva ar trebui să mă convingă să trec la lucruri omeneşti. La lecturi normale că o iau pe arătură. Nu e bine să îţi pui prea multe întrebări dacă tot n-ai chef să mori în următoarele ore 😀

Mult zgomot pentru nimic

Câtă nebunie s-a creat în jurul cărţii lui Rushdie. Omul, pe lângă toată această isterie, a mai primit şi o condamnare la moarte, în lipsă, în Iran. Primul traducător chinez a fost ucis, al doilea, spre fericire, a scăpat la mustaţă. Dacă ăsta nu e fanatism religios, atunci eu nu mai ştiu cum să-l numesc. Părerea mea, mai ales după ce am citit cartea: mult zgomot pentru nimic.

Dacă a avea o altă opinie faţă de a majorităţii înseamnă că trebuie să mori, atunci ăsta e clar cretinism în grup. Şi, oricum, una peste alta, cartea nu reprezintă o realitate şi chiar de ar fi în viziunea autorului, nu înţeleg în ruptul capului care ar fi problema.

Mai întâi să v-o povestesc pe scurt, apoi, încă zâmbind, am să vă spun ce m-a amuzat. Şi ca să nu mă bateţi la cap vă spun de acum că o să citez din memorie. Nu am nici un chef la ora asta să deschid cartea pentru a vă da citate exacte.

Desigur, mai întâi, pentru a putea citi paginile trebuie să ştiţi câte ceva despre Mahomed şi istoria islamismului. E vorba mai mult de mitologie decât despre Coran. Dar iar mă iau cu vorba.

Pe scurt: doi actori, Gibreel Farishta şi Salahuddin Chamchawalla, un chip al Bollywood-ului şi o voce a show-biz-ului englezesc. Ambii sunt prinşi între două lumi, între India colonizată şi Anglia. Ca şi autorul, educaţi şi într-o parte şi în cealată. Unul îşi caută credinţa, dar, în acelaşi timp, e plin de îndoială – Citez din memorie – „Uite, mănânc porc şi nu mă trăzneşte”. Celălalt îşi caută identitatea. Doi actori ai unei vieţi obişnuite până la urmă. Oare nu toţi ne căutăm credinţa şi identitatea? În plus, ambii trec prin situaţii care, chiar şi pe cel mai mare credincios, l-ar face să aibă îndoieli puternice.

Se întâmplă minuni, există revelaţii, totul combinat cu terorişti periculoşi, femei frumoase şi militante, familii dezbinate şi reunite, totul prins într-un duo magico-realist, între Londra şi Bombay. Povestea, deseori, e întreruptă de alte poveşti. Merge pe mai multe planuri, uneori fără a le înţelege sensul, dar, până la urmă, se reunesc. Logica învinge fantasticul. Vise care întrerup povestea şi răscolesc minţile, atât ale cititorilor, cât şi a actorului Gibreel. În acel moment el crede că e unul şi acelaşi cu arhanghelul Cibreel, cel care i-a dictat lui Mahound-Mesagerul cuvântul lui Allah-Unicul-Dumnezeu. În visul schizofrenicului actor, viitorul Profet al Islamului primeşte şi revelaţia Versetelor Satanice: „Ce credeţi despre Al-Lat şi Uzza şi Manat, a treia după ele? Sunt lebede, ce zboară sus şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască”. Adică, pentru o mai bună înţelegere, pe lângă Gabriel ar fi existat şi alţi îngeri sau cele trei zeităţi păgâne pe care le adorau locuitorii din Mecca.

Din câte ştiu eu, Istoria academică a acceptat episodul ca fiind unul real, se pare, însă, că Mahomed a dezminţit ulterior versetele şi a afirmat că au fost inspirate de Satan.

Să vă explic mai bine. Aşa cum din Biblia noastră au fost scoase pasaje importate, la fel s-a întâmplat şi cu Coranul. Povestea se bazează pe partea lipsă din Coran.

E drept, cei mai mulţi islamici resping acest episod, dar, oare nu o fac şi din pricina fanatismului lor?

Citind pe aici pe acolo, şi încercând să înţeleg mai bine, am aflat că în planul romanului, pretextul versetelor susţine o alegorie, aceea că Mahomed are doi adversari, pe poetul satiric Baal şi pe Hind, preoteasa celor trei zeiţe locale. Întreaga carte, până la urmă, are un mesaj pozitiv: Dumnezeu-Allah este, cu siguranţă, viu!

În acest caz nu pot înţelege reacţia BOR. Reacţia tuturor liderilor religioşi cu privire la cartea lui Brown sau cu privire la alte cărţi. În cazul ăsta ce ar trebui să facem? Să nu mai scriem pentru că deranjăm? Nu prea înţeleg eu de ce toată această isterie. Versetele susţin o idee ca oricare alta. Până la urmă e vorba de un fel de nebunie dusă la extrem. De elemente fantastice ce se îmbină cu realul. Despre tragediile unor oameni, care, iertat să-mi fie, dar dacă eu treceam prin asemenea situaţii nu aş mai fi putut să cred. Despre credinţa oarbă. EX: când unul dintre personaje dispare din India, preferând să nu spună nimănui că porneşte spre Anglia. Amanta lui care-l credea un zeu, măritată şi cu copii, îşi ia copii şi se aruncă după o clădire înaltă, crezând cu desăvârşire că iubitul ei a zburat spre ceruri.

Nu mi s-a părut nimic de condamnat în Versete, aşa cum nu mi s-a părut nimic de condamnat în codul lui Da Vinci. Apocrifele există şi în religia noastră şi în a lor. Dacă nu le-aţi citit nu ştiţi ce aţi ratat. Dacă le-aţi citit, ce să vă mai povestesc eu. Poate, într-o zi, vom vorbi şi despre asta.

Aşadar, Versetele nu fac parte dintr-o blasfemie, ci dintr-o operă literară.

Aşa cum spuneam şi în titlu, mult zgomot pentru nimic.

Şi, în final, eu chiar vă recomand cartea. Este greoaie şi, uneori, mai trebuie să deschizi şi Coranul sau mitologia islamică, dar, una peste alta, este o lectură intelectuală care îl duce pe cititor cu gândul în tot felul de locuri. Şi, în plus, sunt convinsă că nu toţi vor înţelege acelaşi lucru din această carte. Şi nu are legătură cu credinţa, ci cu simţămintele personajelor. Enjoy!