Premiu… Deva… Wow…

Să vedem cât pot fi de coerentă la ora asta. Nu promit, dar încerc. Zău că da.

O să încep cu domnul Sebastian Bara şi cu Biblioteca Judeţeană din Deva, a se înţelege că domnul din prima parte e directorul bibliotecii. Şi domnul director, mă credeţi ori ba, ştie să organizeze un eveniment. Că nu oricine strânge trei sute – da, trei sute – de copii. Şi nu oricine ştie să facă spectacol. Da, da, spectacol.

Organizarea a fost excepţională. Scriitorii, respectiv eu şi domnul Irimie Străuţ, au fost trataţi aşa cum se cuvine. Cred că doar în Ardeal se poate întâmpla asta, acum serios vorbind. Acum clar că după Satu Mare şi Baia Mare următoarea mea dragoste e Deva.

Să vă spun. Au fost mulţi copii de la clasa a V-a la a VIII-a, doar v-am spus, vreo trei sute. Doamne, Jesus şi toate cele 😀 În momentul în care mi s-a înmânat premiul am fost chemată în faţa lor, la jumulit cum s-ar spune 😀 Copiii au fost fenomenali, cel puţin jumătate au citit cărţile mele. Au pus întrebări, da, da, vreo 45 minute m-au ţinut în picioare. Bietul domnul Bara a trebuit să-i întrerupă, nu de alta, dar dânsul alerga de colo, colo cu microfonul în mână pentru ca fiecare copil să-şi spună păsul. Dacă ar fi fost după ei nu mai plecam de acolo niciodată. Vă jur că erau mitraliere cu întrebări. Ba mai citeau şi cărţi poliţiste… ăăă… deci… aştept premiu pentru Indicii, da? 😛

Sigur, puştii au avut parte şi de spectacol că doar a fost ziua lor azi, lucru pe care eu l-am uitat cu desăvârşire, cu toate că era un afiş mare cu „La mulţi ani!”… continuarea o vedeţi în poză.

Acum na, după atâta şofat, vă jur că mă dureau degetele mici de la ambele picioare, că io nu ştiu de ce, dar se întâmplă. Aşa că jumătate din creierul meu era concentrat acolo, la degete. Şi se întreba cât va mai rezistă în sandalele alea mişto – creierul se întreba, să nu avem vorbe după.

Ziceam că a fost şi spectacol. Un băieţel de opt ani, opt ani, înţelegeţi voi, a cântat la vioară mai ceva ca… nu ştiu cine, dar vă jur că m-am zburlit toată de plăcere. Aşa sunet, aşa armonie, aşa binedispunere… ehee, mai rar.

Apoi a fost lotul de gimnastică de la Deva, fireşte. Doamne ce au putut să facă copiii ăia. Uhhh. Fenomenali.

Premii au mai primit şi alţii. Cel mai cel ilustrator, cea mai bună editură de carte pentru copii – iertat să-mi fie dar n-am reţinut nimic 😛

Dar, una peste alta, domnul Bara s-a întrecut pe sine. Şi cu ocazia asta cred că m-am întrecut şi eu pe mine.

Ardealul e al meu, mă, nu al vostru 😀

Şi nu comentaţi prea mult că mâine iar îs plecată, tot nu pot răspunde de la volan, zău că nu 😛

Bine, vă las cu ceva poze. Restul le vedeţi pe facebook. Adică cele mai multe dintre ele, că doar nu toate 😉

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Totu-i lent

Totu-i lent în Ardeal. Nimeni nu se grăbeşte spre nimic, de parcă viaţa ar sta în loc şi nimeni nu e dispus să o simtă irosindu-se. Am fost în Ardeal de multe ori, la Alba Iulia. La sora mamei. Când eram copil îmi petreceam vacanţele acolo, mă rog, două-trei săptămâni. Îmi placea că Institutul unde lucra mătuşa mea le oferea anagajaţilor o grădină imensă, cu piscină, cu duşuri, cu grătare etc. Iar fiecare angajat avea dreptul egal de-a profita de acestea, în plus, fiecare avea un petec de pământ pe care să planteze una alta. În vremea aia nu cred că simţeam lentoarea, oricum, toţi cei care au venit la nuntă şi mă cunoşteau de atunci mi-au spus că eram zvăpăiată. Păi staţi aşa, că nici acum nu sunt calmă. Oricum, şi dacă dansezi cu ceva mai multă forţă eşti considerat zvăpăiat. V-am spus doar, la ei totul e lent. Până şi timpul a trecut cumplit de greu. Am crezut că a rămas pe loc, dar el se scurgea, doar că după altă lege. Cel puţin e aceeaşi oră şi la ei. Chiar dacă ajungi la ea mai greu.

Ei bine, am început cu room service. Eram prea obosiţi să mai şi coborâm să mâncăm. În plus, eu aveam o poftă nebună de spaghetti. Normal, oriunde m-aş duce, asta e unica mea poftă. De parcă în alt oraş au alt gust, dar nu se ştie niciodată ce pierzi. Aşa că am comandat în cameră: spaghetti şi ceafă la grătar cu cartofi copţi cu rozmarin (buni cartofii, chiar asa buni nu am mai mâncat de mult). Am aşteptat şi am aşteptat. Xreder îmi zice:

– Sună înapoi şi spune-le că ne-am răzgândit.

– ?!…

– Eu vreau omletă cu şuncă, continuă X.

– La ora asta? (adică zece şi ceva)

El se uită la mine.

– Oh, nu, pentru dimineaţă, că până se mişcă ăştia vine lumina.

În cele din urmă a venit şi mâncarea. Lor le-a luat mult să o prepare, dar noi am dat-o gata în două minute după ceas.

Dansurile? Hehe, cu toate că melodiile erau antrenante, ei bine, ei abia se mişcau. Aşa că am luat iniţiativă. Păi cum nu? Aşa sunt sudiştii. Stăm şi noi la cafele liniştiţi, dar în rest nu putem. Ne place viteza sau, cel puţin, suntem obişnuiţi cu ea. Dar mai bine să vă las cu pozele, că de aia aţi venit 😀

Am început aşa

Am continuat cu domnul care tot spăla parbrizul. Nu, nu i-am dat bani 😀

Am ajuns la nuntă

Şi tot la nuntă, dar dezlănţuiţi, fără cravată, fără pălărie…

Cea mai frumoasă bunică, la venerabila vârstă de 85 ani

Merită şi mirii o poză 😛

Me and my mother – ei, da, ne-am dansant pai nu?

Ajunge pentru azi, sunt cu sutele, iar cele din Biserică nu le am pentru că nu le-am făcut noi. Aşa că am ales şi eu ce era mai reprezentativ. Cine ştie, când o să le primesc şi pe cele de la Biserică o să vi le arăt. Bon apettit 😛