Numele meu e…

UPDATE: Eu de ce nu am stiut de asta?! Multumesc, Ioana Sandru!

 

Mi se spune în multe feluri. Acum sunt Ansatasia Marinescu, dar acesta nu e numele meu adevărat, iar soţia pictorului Marinescu nu e nici pe departe ceea ce aţi crede voi. Adevăratul meu nume? Nu l-am mai folosit de la cinci ani, de atunci de când pentru prima oară am ucis un om. Sigur că nu am vrut să-l ucid. Dar în mintea lui am citit că dacă nu o fac eu, o va face el cu mine.

Mai întâi să vă explic: Sunt din sud-vestul Siberiei, mai precis din Kurgan, da, chiar din capitală. Am înţeles târziu ce s-a întâmplat, cum la fel de târziu am înţeles de ce nu sunt un om normal, ci o ciudată. Adevăratul meu nume e Patya Pleageya, dar Angajatorul îmi spune Pia, cred că e mai simplu aşa. Nu ştiu cine e Angajatorul, pentru că îşi poate schimba forma. Nu, nu e magie, se foloseşte de mintea oamenilor, noi le spunem preschimbători, aşa cum ei îmi spun mie cititorul de minţi. Şi părinţii mei au făcut parte din această rasă aparte – ciudaţi.

S-au întâmplat multe până am ajuns să lucrez ca asasin pentru diverse guverne, dar zece ani din viaţa mea lipsesc. Iar eu ştiu un singur lucru. După această ultimă misiune, voi afla cine a dat ordinul uciderii familiei mele.

Probabil vă întrebaţi ce e cu soţul meu. Nici eu nu ştiu ce e cu el. El e pictor, dar în afară de mine nu cred că-l mai cunoaşte cineva. Nu iese din casă şi tresare ori de câte ori sună telefonul, cu toate că de şase ani, de când suntem împreună, nu l-a căutat nimeni. Priveşte pe fereastră în fiecare zi şi femeia care îi rămâne în minte o pune pe pânză. De când ne-am căsătorit mă roagă să-l las să mă picteze. În ziua în care am spus că accept, el a ştiut că nu o să mă mai vadă niciodată. Aşa crezusem şi eu, şi totuşi, viaţa nu e exact aşa cum o programăm.

Un singur lucru mai am de spus pentru a vă face să mă înţelegeţi: Dacă aş fi murit în dimineaţa aceea, aş fi pierdut întreaga suferinţă. Nu numai suferinţa mea, ci şi pe a celorlalţi. Cu singurul amendament că a celorlalţi îmi face plăcere.

Nu sunt o femeie obişnuită, dar lucrul ăsta nu l-am ales eu. Nici cei care mi-au dat viaţă, ci aceia care m-au vrut moartă încă de când m-am născut. Într-un fel au reuşit, pentru că mi-au distrus sufletul şi lumea copilăriei. Cea în care tronau zânele, elfii şi alte creaturi fantastice. Dar ştiţi ceva? Viaţa nu e deloc fantastică. Nici un pic de mister.

Şi cu asta sper că v-am convins.

VI – Sarutul Mortii

VI
 
Cred că trecuse de miezul nopţii când am ajuns la punctul de întâlnire. Cu toate că nu îi mai văzusem de mult pe Mort şi pe Lion, i-am recunoscut imediat. Cu toate că ei susţineau că sunt bine deghizaţi. Desigur, arătau ca nişte cerşetori. Poate din pricina asta nimeni nu le dăduse nici o atenţie până atunci. Le-am povestit despre Rudolf şi Veruci. Pe măsură ce le povesteam, Lion părea din ce în ce mai trist.
– E periculos să rămân prea mult, nu sunt sigură că Rudolf nu a pus să fiu urmărită.
Lion a dat uşor din cap.
– Nu te-au urmărit, am fost atent.
– Aş prefera să ne întâlnim într-un loc mai retras.
– În Brimigham? s-a minunat Mort.
– Nu, Mort, la dracu’, mă gândeam să ne vedem într-un orăşel, undeva unde nu ne cunoaşte toată lumea după chipul si asemănarea noastră.
Era prima oară când Lion zâmbea.
– Veruci îţi predă versete?
– Şi-ar dori, i-am confirmat, dar, din păcate, nu cred că are cum. Dar, jur că, într-o zi, am să-i predau eu toate legile demonice.
– Dar ştiu că nu-l placi, mârâi Mort.
Am râs cu poftă. Mort, în ciuda ursuzeniei lui, avea un fel comic de-a se exprima. Cumva, simţeam că îmi e drag. Dar, aşa cum au bănuit mulţi mai târziu, la Lion ţineam ca la un tată. În acel moment, nu simţeam asta pentru Lion, poate că era o simpatie ascunsă, mult mai târziu s-a dezvolatat acel sentiment patern. L-am văzut pe Lion, cu ochii minţii, aşa cum îl văzusem odinoară pe tata, stând lângă şemineu cu mine pe un picioar şi cu frăţiorul meu pe celălalt. Uneori, când toate îi merseseră bine, ne spunea poveşti despre luptători. Întodeauna aveau o morală: binele învinge. Cred că în seara aceea mi-am dat seama că eu nu sunt personajul pozitiv din poveste. Eu eram însăşi povestea, doar că subiectul devenea tot mai negativ.
– Avem informaţii preţioase, mi-a spus Lion.
Sentimentul că nu suntem singuri, mă copleşea. Străduţa aceea aglomerată şi prăfuită nu mă făcea să mă simt în largul meu.
– Peste două zile, i-am spus, retrăgându-mă uşor de lângă ei. În Telford, la Hanul Negru.
Lion a vrut să mă oprească, dar eu nu mi-am putut împedica picioarele să o ia la sănătoasa. Nu ştiu exact care au fost sentimentele mele în acel moment. Pe de o parte, amintirile m-au copleşit, pe cealaltă, simţeam că nu sunt în siguranţă.
Am ajuns în cameră spre dimineaţă. Am umblat pe drumurile pustii ale capitalei în speranţa că aş putea avea un răspuns la toate cele întâmplate. Am surprins o crimă. Şi nu, nu era vorba de un asasin. Probabil un soţ prea gelos. Nu dădeam importanţă lucrurilor astea. Nu îmi păsa. Inima îmi era împietrită. Poate dacă l-aş fi găsit pe Rany…
Am intrat în cameră pe fereastră. Aşa intram de obicei când veneam din misiune. Rudolf nu voia ca cineva să mă zărească. Pentru majoritatea celor ce ştiau cine sunt de fapt, eram numai asasinul lui şi atât. Dar în noaptea aceea, când am pus piciorul în cameră, o lumină plăpândă şi-a făcut apariţia. Nu am tresărit. Oarecum, mă aşteptam. Nici măcar nu m-am uitat la el.
– Veruci, nu ştiam că eşti şi pervers, îmi miroşi lenjeria?
Nu îi vedeam chipul, dar eram sigură că efectul vorbelor mele era vizibil. Am intrat în cameră şi am început să mă dezbrac, uşor, cu calm şi feminitate.
– Loree! a strigat el la mine.
Nu m-am oprit, pentru Dumnezeu, eram o asasină, nu una care să îi sărute mâinile şi să se roage la Dumnezeu.
– Veruci, dacă nu îţi place spectacolul, părăseşte camera.
– Vreau să-ţi vorbesc, mi-a spus el ferm.
Am continuat să mă dezbrac până am rămas în furou.
– Te rog, cardinale, dă-mi halatul.
Am întins mâna şi am simţit materialul moale al halatului. L-am îmbrăcat încet, încercând să-l pun şi mai mult în dificultate. Când m-am întors spre el, era roşu ca focul ce mocnea tăcut în şemineu.
– O, hai, Veruci, doar nu ai să-mi spui că nu ai pus mâna pe nici o femeie.
Ochii i s-au mărit.
– Nu cred că ceea ce fac eu în dormitoare…
– Nu, într-adevăr, l-am oprit, mi-ar fi scârbă dacă aş afla orice de acest fel.
M-am aşezat în faţa oglinzii, mi-am desprins părul şi am început să mă pieptăn.
– Aşadar…
La început a ezitat. Era clar pentru mine că are ceva pe suflet, ceva ce nu ştia dacă să-mi destăinuie sau nu. Nu era nici un secret pentru el că i-aş înfige cuţitul în inimă fără să clipesc. I-am spus-o de atâtea ori, încât începuse să creadă în veridicitatea vorbelor mele.
Mi-a cerut voie să se aşeze.
– Oh, ce drăguţ, dar pentru a intra în camera mea ca un hoţ, nu ai avut nevoie de aprobabre.
– Nu puteam risca…
– O, da, oamenii ar fi vorbit. Cine ştie, poate că aveau să ne creadă iubiţi. Nu-i aşa cardinale?
– Nu e vorba despre asta, s-a mâniat el.
Continuam să mă pieptăm cu gesturi calme. Adevărul e că nu eram chiar calmă. În plus, ştiind că nimeni nu ştia unde e, aş fi putut să-l omor foarte uşor. Iar gândul ăsta mă frământa atât de tare încât eram mai mult decât tentată să-i înfig coada pieptănului – foarte ascuţită, de altfel – drept în cap.
– Te-aş sfătui să vorbeşti repede, până nu îmi pierd cumpătul şi te omor.
El mi-a arătat dantura. Perfectă, ce să zic, dar nu pe placul meu.
– Să ne amintim, Veruci, că nu ştie nimeni unde eşti.
A devenit dintr-o dată mai palid decât moartea. A trecut atât de rapid la subiect, încât am avut impresia că se clătina pe picioare de teamă.
– Îl ştii pe tânărul Persan…
Nu mi-am dat seama dacă e o întrebare.
– Oarecum. Nu am avut ocazia să stăm de vorbă.
– Vreau să-l ucizi.
Atunci am lăsat pieptănul jos. M-am întors spre el şi l-am privit. Cred că a fost convins că mă ia prin surprindere.
– Asta te va costa scump, Veruci.
Tot eu îl surprindeam. Jocul ăsta de-a şoarecele şi pisca mă amuza teribil. Probabil că nu l-aş fi ucis gratuit, era prea amuzant pentru a-mi permite luxul de-al îngropa.
– Ascultă, Loree…
– Ascult, Veruci.
– Lumea spune că îţi săruţi întotdeauna victima.
Am pufnit în râs.
– Ei, ai noroc, acum nu am chef să te sărut.
– Încerc să-i înţeleg pe asasini…
– Las-o baltă, Veruci, crima…
Aşa era Veruci, încerca tot timpul să schimbe subiectul, să mă surprindă, să mă facă să vorbesc. În plus, mi-am dat seama că îi scăpau multe amănunte. Da, îmi sărutam victimele, dar numai după ce mureau. Le sărutam frunţile, aşa cum le sărutasem şi pe ale părinţilor mei. Nu era vina lor că fusesem nevoită să-i ucid. Dar nici a mea. Ăsta era jocul.
– Preţul, trecu el direct la subiect.
– Nu vreau bani, Veruci.
L-am surprins din nou? Cu siguranţă.
– Atunci?
– Vreau să-i vorbesc Anei De La France.
Dacă până atunci surprizele fuseseră minore şi nu făcuse decât să pălească sau să roşească, acum dădu în tremurat. Lampa i-a căzut din mână, iar răsuflarea îi era accelerată la maxim.
– Ce?!
Mai mult a şoptit.
– Ce-ai auzit?
– Şi de ce ai vrea să-i vorbeşti reginei?
– Te-am întrebat eu de ce vrei să moară Vlad Persan?
Am uitat să menţionez că Vlad Persan era tânărul asasin angajat de rege. Adevărul e că nici eu nu-l aveam la suflet, ştiam că e o ameninţare pentru mine, aşa cum şi eu eram o ameninţare pentru el. Din orice unghi aş fi privit situaţia, tot nu era în favoarea mea sau a lui. Doi asasini la curte, înseamnă unul în plus.
– Mi se pare corect, dar cererea ta e imposibilă.
– Atunci părăseşte camera, sunt obosită şi mutra ta mi-a făcut destulă greaţă.
A sărit la mine, cu mâinile întinse. Am citit ură şi spaimă în privirea lui. Mi-a înfipt degetele în gât şi a început să strângă. Nu m-am zbătut, l-am lovit între picioare şi totul s-a terminat într-o clipă. Îl priveam cu răceala caracteristică cum se prăvăleşte pe jos, învins de durere şi neputinţă. Am scos cuţitul de la portjartier. Am vrut să-l omor, Dumnezeu îmi e martor că am vrut. Când mi-a zărit chipul impasibil, şi-a dat seama că o s-o fac.
– Bine, bine, a suspinat.
Am pus cuţitul la locul lui şi i-am făcut semn să iasă. Înţelegea era făcută. Nu puteam să nu mă gândesc că lui Rudolf nu îi va conveni deloc situaţia, dar nu mă plătea să îi păzesc asasinul, ci să am grijă de marele lui EU.
 
*
Am dormit două zile, fără să ies din cameră, fără să mânânc, fără să mă gândesc la nimic. Nu ştiu exact ce am visat, dar când m-am trezit m-am gândit la Crucea Neagră. Pentru prima oară m-am gândit ce aş face dacă l-aş întâlni, cu ce drept aş putea să îi iau viaţa. Oare eu, câţi copii fără tată lăsasem. O umbră de ceaţă trecea peste mine. Pentru prima oară mă îndoiam serios de sentimentele pe care le aveam, contradictorii, în ceea ce îl privea pe ucigaşul părinţilor mei. Singurul lucru care îmi dădea putere era faptul că îmi ucisese şi mama, ba mai mult, mi-ar fi ucis şi frăţiorul. Nu avea nici un fel de scrupule. Şi totuşi, oare nu eram la fel? Până la urmă şi Vlad Persan era încă un ţânc care habar nu avea în ce se băga. Desigur că eram curioasă să aflu de ce Veruci îl vrea mort cu atâta înverşunare. În mintea mea, în timpul ăsta, se împânziseră mai multe planuri. Şi cumva, aveam de gând să aflu ce secret deţine Vlad, atât de mare, încât reuşeşte cu atâta uşurinţă să-l sperie pe Veruci. Sigur că mi-ar fi plăcut să-l aflu şi eu.
În ziua aceea am ieşit în grădină. Erau mulţi acolo, de obicei sunt mulţi: conţi, contese, marchizi şi te miri ce. Era şi ducele Vladimir, unul dintre bunii prieteni ai lui Andre D’arbois. El a fost singurul care m-a salutat. Doamnele erau convinse că sunt curtezană, eram acuzată de fiecare adulter al soţilor lor, iar domnii aveau impresia că sunt curtezana lui Rudolf, nu ştiu dacă era invidie sau altceva, dar pur şi simplu nu încercau niciodată să îmi adreseze o vorbă. Doar Veruci şi încă doi preoţi cunoşteau adevărata mea identitatea. E hilar, dacă stau să mă gândesc, cum nimeni nu ştia chipul adevărat al Sărutului Morţii. Mai puţin doi, trei asasini, trei preoţi şi un rege. Până şi asasinii care mă cunoşteau, pentru a nu se pune în ipostaze stranii, răspândeau vorbe că aş fi bărbat. Feminitatea îi speria, şi apoi, cum să recunoască că cel mai temut asasin al tuturor timpurilor era femeie. Dar, nu îmi făceam griji din cauza asta, oamenii vorbeau oricum că în spatele asasinului e o femeie. Poate că mă deranja că identitatea mea trebuie ţinută secretă, dar, altfel, ce rost mai avea asasinul?
Veruci m-a prins de mână, scoţându-mă din gândurile mele.
– E încă în viaţă.
Am aruncat un ochi spre Vlad, care era ţinut de braţ de una dintre curtezane.
– Aşa mi se pare şi mie, am spus. Şi e şi arătos.
– Îţi baţi joc de mine? mi-a şuierat în ureche în timp ce încerca să îşi păstreze zâmbetul nesuferit pe buze.
M-am desprins din strâmtoarea lui.
– Ai grijă, Veruci, îţi pot lua gâtul pe loc şi crede-mă că nu îmi va păsa de repercursiuni.
A transpirat instantaneu, dar încă zâmbea.
– Bine, bine, spune-mi de ce?
– Să zicem că m-am răzgândit.
Mai întâi s-a înroşit. Şi-a strâns mâinile în pumni şi, cu tot mai multă disperare, îşi împingea dinţii în faţă.
– De ce?
Mă jucam cu buclele mele roşcate lăsate pe spate. Un afront adus celorlalte doamne, căci nu se mai pomenise ca o femeie să se plimbe în văzul lumii cu părul despletit.
– Mai întâi îmi vreau plata.
– Nu se poate aşa ceva, a ridicat glasul, făcându-i pe câţiva să ne privească insistent.
M-am uitat la ei, le-am zâmbit şi am spus nonşalant:
– Cred că are lăţei.
Veruci s-a înroşit ca un soare la apus.
– Glumeşte, desigur, şi m-a tras din văzul lor pe culoarul labirintic din gard viu.
– Te porţi aiurea când ai mâncărimi, ştiu. Am auzit de un asasin care a avut aşa ceva…
– O, taci, chiar nu te poţi purta ca o doamnă?
– O doamnă? Cum să mă port ca o doamnă, dacă toţi mă văd ca o curvă. Să le dăm ce îşi doresc, scumpul meu Cardinal.
Veruci s-a lăsat pe bancă. Era transpirat tot. Ştia ce ar putea gândi lumea despre el în acel moment, iar el nu putea să le spună că sunt doar o criminală şi că mă tocmea pentru ceva ce nu ar fi trebuit să facă un preot.
– Loree, omoară-l şi vei primi răsplata.
Nu m-am aşezat lângă el. Pur şi simplu nu puteam respira aerul de lângă el.
– Nu, ori jucăm după regulile mele, ori nu jucăm deloc.
– De ce?
Era disperare în glasul lui. Disperare, durere şi supunere.
– Pentru că nu am încredere în tine.
– Şi ar trebui ca eu să am? a sărit ca ars.
– E problema ta, Veruci. A mea tocmai am desconspirat-o. Deci?
Demn de menţionat e că avea o mână de păr. Şi-a dat jos chestia aia roşie şi absurdă ce o purta în vârful capului şi s-a scărpinat insistent.
– O fi de la pureci, mi-am dat cu părerea.
Nu a zis nimic, pur şi simplu se gândea. După un timp s-a ridicat, m-a privit în ochi şi a spus:
– Nu-i aşa că m-ai ucide fără nici un regret dacă ai fi plătită?
– Eu nu regret niciodată, de ce te crezi special?
El oftă.
– Bine, nu am de ales.
– Tu ştii mai bine, i-am spus nepăsătoare.
– Mâine la miezul nopţii, te aştept la liman.
– Nu e un loc prea romantic pentru o întâlnire.
Roşi din nou.
– Jur că într-o zi o să te fac să te căieşti.
– Ei, Cardinale, lasă, câte femei ai posedat pe liman.
– Eşti un diavol, decretă el şi ieşi din labirintul verde.
L-am urmat. Eram zâmbitoare. Sigur că împrăşitam zâmbete pentru curioşi. Ducele Vladimir s-a apropiat de mine şi mi-a oferit braţul. Am acceptat. Era plăcut, totuşi, ca uneori să ai cu cine sta de vorbă. Mă refer la lucrurile banale.
  Nu eşti ceea ce spun ei că eşti, mi-a şoptit el.
Am râs prosteşte. Era amuzant să vezi cum un bărbat încearcă să-ţi descopere secretele. Sigur că nu credea asta cu adevărat. Doar voia să ajungă în patul meu, aşa cum doriseră mulţi.
– Atunci ce sunt, duce Vladimir?
– Mâna dreaptă a lui Veruci, a zis-o cu o sinceritate care m-a făcut să râd cu lacrimi.
– O, dragul meu, duce. Cât de naiv… Toţi bărbaţii trăiesc în naivitatea lor. Dar e drăguţ, totuşi, că nu ai impresia că sunt o curvă de cea mai joasă speţă.
Cred că limbajul l-a uimit, căci s-a oprit o clipă, apoi a pornit iar fără să zică un cuvânt.
– Aşadar, duce, acum că ne-am lămurit, am putea la fel de bine să ne spunem la revedere şi să ne vedem, fiecare, de plimbarea lui.
– O, nu, a spus el. Peste patru zile e un bal la palat… Nu v-am văzut niciodată la baluri.
– A, eram ocupată să-i dau lăţei lui Veruci.
O clipă a tăcut, apoi a râs.
– Vrei, cu tot dinadinsul, să-l faci de râs, nu?
– Ah, nu prea sunt credibilă, duce, nu? Adevărul e că nu îmi place să socializez, orice…
Dar cum îi puteam spune că orice om pe care-l întâlnesc ar putea, mâine, să îmi fie victimă? Nu puteam. Am tăcut şi am înghiţit în sec.
– Aşadar…
– Desigur, balul. Aş vrea să mă însoţiţi.
Rudolf nu îmi interzisese niciodată să mă duc la baluri, toate curtezanele curţii se duceau, de ce nu şi asasinul curţii.
– Bine, am fost de acord. Am să te însoţesc. Vii să mă iei de acasă sau vin eu?
A râs din nou. Era simpatic când râdea. Două gropiţe i se afundau în obraji şi îl făceau să pară un copilandru.
– Lady Loree, eşti cu adevărat specială.
Ei bine, un bărbat care ştia să mă aprecieze.
 
*
 
Eram la limane de zece minute, poate şi mai bine. Veruci nu mai apărea. Începusem să cred că e vorba de o cursă. Una destul de neplăcută. Sigur că eram înarmată până în dinţi, dar rochia făcea în aşa fel încât să ascundă toate astea. Purtam un veston de piele albă, pe mâneca căruia aveam un cuţit. Nu aveam să cad în capcană înainte de-a răni cât mai mulţi. Dar, imaginaţia mea, se dovedi a fi în zadar. Veruci a apărut la puţin timp. Alergase şi gâfâia ca un porc. Nici măcar nu mi-ar fi fost greu să-l ucid. Poate i-aş fi dat chiar şi un avans, unul mic. Aşa, de distracţie.
– Am avut… o…
– Nu îmi pasă, jur că nu îmi pasă. Plata mea.
Şi-a pus mâinile pe genunchi răsuflând sacadat. Parcă îl alergase o turmă de câini.
– Nu o să-ţi… placă… asta, spuse printre gâfâieli
– Sigur că nu, spune.
– Ana De La France te aşteaptă, dar nu aici.
Am bătut nervoasă din picior.
– În Telford.
Atunci mi-a venit în minte. Am dormit două zile. Eram cu o zi întârziere. Pentru numele lui Dumnezeu, Lion şi Mort mă aşteptau la Hanul Negru, iar eu nu făcusem decât… să dorm.
Am intrat în panică.
– Unde anume în Telford şi când?
– Hanul Negru, în zori.
L-am lăsat acolo pe Veruci şi am luat-o la fugă spre palat. Nu ştiu cum am ajuns aşa repede. Nu ştiu nici cum m-am schimbat aşa repede. Nici cum am pus mâna pe primul cal şi am luat-o la trap spre Telford. Singurul lucru care mă consola, era că Veruci credea că am plecat în trombă pentru a o întâlni pe regină. Şi oricum, ce dracului căuta regina la Telford, când toată lumea ştia că e grav bolnavă şi stătea încuiată în apartamentele ei. Până şi servitorii se tot perindau pe acolo. Duceau tăvile pline cu mâncare şi se întorceau cu ele goale. Oare Ana fugise de Rudolf? Sau ajunseseră la un consens? Presupuneam că am să aflu şi asta, dar nu înainte de-a îi spune ce aveam pe suflet, de-a-mi recîştiga libertatea.
Am gonit până la Telford, aşa cum numai eu o puteam face. Zorii m-au prins acolo. Pentru prima oară, nu admiram oraşul. M-am dus direct la Hanul Negru. Ei erau încă acolo, într-un colţ, la o masă, cu prea mult vin în faţă. Mi-au zâmbit. Undeva, în colţul opus, era ea. O femeie îmbrăcată în negru cu voal pe chip. M-am dus direct la ea. Lion şi Mort mă priveau îngroziţi, pesemene credeau că i-am trădat. Ea şi-a ridicat voalul. Nu părea a fi o femeie bolnavă, din contră, era rumenă în obraji, părul negru îi scotea în evidenţă ochii verzi şi buzele roşii.
– Sărutul Morţii, şopti ea.
Am dat din cap şi m-am aşezat fără să aştept invitaţia.
– Trebuie să înţelegi că nimeni nu ştie cine sunt, m-a atenţionat.
– Valabil şi pentru mine.
Mi-a zâmbit. Avea un zâmbet clad, părea a fi o femeie bună.
– Încotro, am întrebat-o?
– Acasă, mi-a răspuns ea simplu.
– Cum l-ai convins?
– O să mă declare moartă.
Totul mi-a venit atunci în minte. Cara. Trebuia să o ucid pe Cara. Femeia semăna destul de mult cu regina, acum că stăteam să mă gândesc. Aşadar, nu era vorba despre bărbăţia lui, ci încerca să acopere fuga reginei.
M-am ridicat, am privit-o în ochi şi i-am spus:
– Îţi mulţumesc!
Ea mi-a zâmbit complice.
– Doar dacă va fi cu adevărat necesar, mi-a spus.
I-am atins mâna.
– Niciodată tu, am asigurat-o.
Ea s-a ridicat şi a dispărut pe uşa aceea, cu soarele răsărindu-i în faţă. Nu fusese nevoie de cuvinte, înţelesesem totul. Ea nu se putea întoarce în Franţa, l-ar fi făcut de râs pe tatăl ei. Aşa că furase atât cât putuse pentru a trăi bine. „Doar dacă va fi cu adevărat necesar”. Eu ştiam că va fi, şi ea ştia. Dar, privind spre Mort şi spre Lion, poate că nu era atât de necesar.
– M-ai aveam puţin şi îl omoram singuri, m-a întâmpinat Mort.

Sărutul Morţii rulzzz

 
Na, că vă spuneam eu cu un etaj mai jos că am uitat de Loree. Hehe, ce speranţe am avut atunci pentru romanul ăsta. Dar am uitat de el, ca de multe alte planuri pe care le-am început şi le-am abandonat. Seduse şi abandonate. Dacă tot vă povesteam vouă de Loree, aşa, printre picături, m-am gândit să recitesc ce am scris până acum, vreo treizeci de pagini adică. Normal, brusc mi-a revenit interesul.
Sărutul Morţii e o altfel de carte. Adică nu e genul pe care v-aţi obişnuit să-l citiţi la mine. Vorbind aici de cei doi, trei cititori fideli, desigur. E ficţiune, dar nu fantasy. Totul începe cam în acelaşi timp în care Templierii îşi fac apariţia. Prin 1100, ceva pe acolo, dar puţin mai devreme. Povestea este o combinaţie între dragoste, ură, durere. Lupta cu sinele, dar şi lupta cu toţi ceilalţi. În mare parte e scrisă la persoana întâi. Dar, mai bine, vă dau o mostră. Cred că e singura, de altfel. Nu de alta, dar ţin prea mult la sentimentalismul poveştii, la finalul ei, la tot ceea ce ţine de această care, care, spre deosebire de celelalte, nu va fi foarte lungă, dar va fi suficient pentru a-l face pe fiecare cititor să se întrebe dacă înlăuntrul său poate exista aşa ceva. Şi dacă există, cum să descopere.
Unii sunt asasini fără voie. Două luni, rogu-vă şi v-o dau pe tavă, poate şi tipărită.
 
OANA STOICA MUJEA
 
 
 
 
SĂRUTUL MORŢII
 
PROLOG
 
 
 
„ Dragă domnule Conte,
Ştiu că nu vă pot cere iertarea minţii, dar îngădui în a vă cere iertarea sufletului. Sufletului Domniei Voastre. Mi-aş dori să ştiu că m-aţi iertat sufleteşte, chiar dacă nu puteţi trece cu mintea peste atrocităţile pe care le-am făcut. Cea din urmă crimă aducându-mi repulsia în ochii voştri, altădată, atât de iubitori.
Greşelile mele sunt impardonabile, dar cel mai rău nu doare ceea ce am făcut, cu bună ştiinţă, ci faptul că v-am călcat sentimentele în picioare; în felul acesta provocându-mi chiar mie o suferinţă usturătoare.
Îmi pare rău, domnule Conte, să vă anunţ că nu am să-mi plec capul în faţa preotului şi că nu cred în aceeaşi religie ca Domnia Voastră. Singura mea religie rămânând crima.
Mai am doar două zile de trăit, şi voi fi fericită să sfârşesc în cele din urmă. Astfel întreaga durere a vieţii mele va fi dată uitării. Aşa mă voi odihni în pace. Cumva, am ştiut că, doar moartea îmi va alina suferinţa şi furia ce zace în mine. Cer iertarea Domniei Voastre, dar nu şi Dumnezeului pe care încercaţi să mă faceţi să îl accept, şi nici poporului ce va fi prezent la execuţia mea.
Sper doar că, într-o zi, îmi veţi înţelege durerea şi suferinţa, şi veţi învăţa să mă iertaţi.
A Dumneavoastră, Loree!”
 
Tânăra împături scrisoarea şi o sărută cu patos, apoi i-o înmână gărzii, privind cum bărbadul se retrage în spatele uşilor de fier.
Era frig. Un frig neliniştitor ce se plimba prin trupul ei făcându-l să furnice. O rază rece, din soarele de dimineaţă, îşi făcu apariţia timidă printre gratiile mici ale ferestrei. Temniţa era rece, tristă, aproape inumană în faţa durerii ei. Nimic nu o mai alina, nici măcar ziua în care îl cunoscuse pe el, Contele D’arbois. De atunci parcă trecuse mai mult de-un veac, iar amintirile i se scurgeau în minte ca nişte stropi de ploaie reci. Atâtea amintiri, prea multe pentru o viaţă atât de scurtă.
Firul gândului i se întrerupse atunci când preotul îşi făcu apariţia.
Era un bărbat între două vârste, cu capul ras şi robă neagră, lungă, ce îi acoperea corpul masiv. Avea privirea blândă şi înţelegătoare, ca un părinte ce încearcă să-şi aducă pruncul pe calea cea bună. Dar asta nu era suficient pentru Loree, niciodată nu fusese suficient. Clipele ei de durere rămăseseră în inimă, iar preotul nu o ajutase cu nimic niciodată.
Preotul se apropie timid de ea, cu teamă parcă. Îşi făcu semnul crucii parcă simţindu-se ameninţat, apoi schiţă un zâmbet nu prea reuşit.
– Ar trebui să te spovedeşti, spuse el cu glas blând, dar temător. Astfel îţi vei elibera sufletul.
Loree îşi strânse părul roşu şi murdar în mâini, lăsându-l apoi, să-i cadă lin pe umeri. Nu-i aruncă decât o singură privire, aşa cum ar fi făcut în cazul în care în faţa ei s-ar fi aflat un duşman demn de temut.
– Spovedania voastră, înseamnă, de fapt, mărturisire.
– Nu, nu, se apără preotul. Ceea ce ai să-mi spui are să rămână doar între noi, îţi jur.
– Nu am încredere în tine, mărturisi ea cu glas puternic, ce nu denota nici o urmă de teamă sau regret.
Preotul zâmbi larg, încercând s-o facă să-l privească cu alţi ochi.
– Atunci… avem un preot nou. Un tânăr. Poate că vei dori ca el să-ţi ia confesiunea dincolo de lumea aceasta.
– Vom vedea, răspunse Loree rece. Vom vedea.
 
I
 
Preotul cel tânăr o trezi din visare atunci când uşa se deschise cu un scârţâit puternic. Preot catolic, constată atunci când îi zări roba roşiatică şi tichia albă. Probabil că abia intrase pe porţile bisericii, fiind unul dintre cei abia recrutaţi. De când Dumnezeu provăduise pe pământ mulţi se dăduseră de partea Lui. Loree credea şi nu credea. De fapt, nu îşi permitea să creadă. Comisese atâtea crime încât nu mai putea să creadă în nimic.
Preotul părea intimidat de ea. Sau de crimele ei. Era un băieţandru, cu vreo şase-şapte ani mai mic ca ea. Avea trup firav şi o statură potrivită. Chipul îi era galben spre alb; ochii nergii, maţi, fără nici o strălucire. Prinse roşeaţă în obraji atunci când o privi în ochi şi îşi plecă capul pios, în semn de rugăciune.
Loree zâmbi. Era un zâmbet calm, aproape că îi era milă de bietul preot. Poate că asta era încercarea lui: să stea în carceră cu cea mai vestită criminală. Teama nu o zărea în ochii lui negri, dar o simţea în inima lui.
– Cum te numeşti? interogă Loree.
Preotul nu îşi ridică ochii din pământ. În mâini strângea o carte mare, cu coperţi negre şi tari. Degetele i se încleştară pe carte, semn că era nervos.
– Preoţii nu au nume, domniţă.
– Ah, cred că eşti singurul dintre ei care nu are un nume. De când am fost adusă aici, mulţi preoţi s-au perindat pe lângă uşă şi toţi aveau un nume.
Tânărul preot strânse şi mai tare cartea, uşor ruşinat.
– Îmi pare rău, mi s-a spus că nu am voie…
– Nu-i nimic, spuse Loree nepăsătoare. Chiar nimic. Încercam să fiu doar politicoasă. Cred că nu mai are rost să mă prezint. Ştii deja cine sunt eu.
Loree îşi duse mâna la păr din obişnuinţă. O tunseseră – cu câteva ore în urmă – atât de scurt încât nu se mai vedea diferenţa dintre ea şi restul deţinuţilor. Dar chipul i-a rămas la fel de frumos. Fiecare trăsătură îi ieşea în evidenţă, dar cei mai frumoşi îi erau ochii negri ce sclipeau în lumina palidă.
– Ştii, preotule, mi-au făcut de toate. M-au tuns, m-au înmuiat în apă rece, apoi au recurs la tot felul de preoţi. Dacă mărturisesc moartea mea va fi şi mai aspră decât cea ce mi se pregăteşte deja. Dar presupun că nu mai contează. Oricum soarta îmi va fi aceeaşi. Ai venit să mă convingi că, ceea ce voi numiţi confesiune în faţa lui Dumnezeu, îmi va elibera sufletul. Adevărul este că nu vă pasă, tot ceea ce vă pasă e să aveţi confesiunea mea.
Pentru prima oară preotul îşi ridică privirea. Evită ochii negri ai Loreei, însă îi studie fiecare trăsătură.
– Nu, nu este aşa, se înverşună tânărul. Dumnezeu a spus că cei ce îşi vor mărturisi păcatul vor fi pe jumătate iertaţi.
Loree începu a râde zgomotos.
– Asta înseamnă că voi fi doar pe jumătate moartă.
Preotul se încruntă, dar nu spuse nimic. Se îndreptă spre uşă şi chemă gardianul. Bărbatul îmbrăcat în hainele imperiului îşi făcu pe dată apariţia, de parcă ar fi aşteptat ca lucrul acesta să se întâmple. Preotul îi mai aruncă o privire prizonierei şi plecă. Cumva, Loree, simţea că tânărului îi pare rău de ea. Să fi fost aşa?
Ceru hârtie şi peniţă, surprinsă de propriile-i gânduri. Dacă doreau o mărturisire atunci avea să le-o dea. Doar că mărturisirea avea să fie făcută după regulile ei, nu ale lor. Gardianul apăru cu hârtia şi peniţa cerută, ceea ce o făcu pe Loree să zâmbească.
– Astfel, spuse ea surprinzându-l pe gardian, toţi o vor cunoaşte pe cea supranumită Sărutul Morţii.
Uşa se închise în urma gardianului cu un scârţâit sumbru. Lumina se întindea în umbre molocome de-a lungul celulei, creând „portiţe” ce se deschideau şi se închideau, dintr-o lume în cealaltă.
Loree aprinse lampa, îşi aranjă foile şi începu să scrie.
 
Totul a început în anul o mie nouăzeci şi nouă. Aveam şase ani pe atunci şi trăiam alături de părinţii şi fratele meu de numai doi ani, în Anglia. Aveam un conac mare în Cardiff, acolo tata îşi petrecea cele mai frumoase clipe, iar mama era încântată că ne poate creşte într-un astfel de mediu. Marea era aproape, la fel şi pădurile ce se întindeau atât de frumoase şi de verzi, an după an.
Într-o zi, tata, a venit acasă cu o solie în mână. A îmbrăţişat-o pe mama şi a urlat în gura mare, lucru ce nu îi era caracteristic:
– Rudolf Primul mi-a trimis solie, mă cere la palat.
– De ce? a întrebat mama îngrijorată. De ce i-ar păsa regelui de noi, de tine?
Dar tata s-a mulţumit să zâmbească. Atunci i-am văzut o latură aproape demonică. Era tatăl meu şi nu era el. Ceva îmi spunea că lucrurile se vor schimba şi asta îmi confirma şi mama din priviri.
Tata s-a arătat în faţa regelui, aşa cum era de aşteptat, iar regele l-a numit guvernator peste Cardiff. Au urmat doi ani în care aproape că nu mi-am mai văzut tatăl. Lucrul în slujba regelui îi acapara mai tot timpul. Eu creşteam, la fel şi fratele meu, dar el era încă un prunc. Creşteam doar sub îndrumarea mamei, fără să ne vedem tatăl.
Într-o zi tata a venit acasă. Era roşu de mânie, dar părea şi temător. A luat-o pe mama de braţ şi a început să îi vorbească cu glas ridicat. Tot ce îmi amintesc din acea discuţie a fost:
– Fă bagajele, plecăm imediat de aici.
Dar mama nu a mai apucat să facă bagajele, şi nici să plece.
Lucrurile au decurs atât de repede, că abia mult mai târziu am înţeles cu adevărat ce s-a întâmplat. Dar voi încerca să explic atât cât pot de bine.
Seara a venit repede însoţită de rafale de vânt. Cerul s-a înnegrit. Nu era ceva tocmai bizar în Cardiff, timpul ne dădea mai mereu bătăi de cap şi atunci când credea-i că ziua va fi minunată se punea pe ploaie. Însă atunci mi s-a părut că natura plânge. Nu, nu că plânge. Urla din fiecare coardă vocală pe care o deţinea.
A început să plouă. Era o ploaie rece şi apăsătoare, aşa cum numai în zilele lungi de iarnă mai cădea câte una. Dar era vară, iar picurii erau mai reci decât gheaţa.
Mama făcea de zor la bagaje pe când tata dădea ultimile ordine. Împărţise animalele între servitori. Chiar şi sclavilor aduşi din inima asiei le-a dăruit câte un cal sau o vacă. Iar celor ce aveau mai mult de patru copii, le-a dat de fiecare prunc câte o oaie sau capră. Era în curte, acoperit de-o pelerină verde, şi le vorbea oamenilor. L-am zărit, de la fereastră, aprinzându-şi pipa. Servitorii au plecat ferindu-se de ploaie, dar el a rămas acolo surprinzând cu privirea fiecare detaliu.
Atunci şi-a făcut apariţia acel bărbat. Avea la gât o cruce mare, neagră, iar pardesiul lung, negru, îi acoperea trupul înalt şi bine clădit. O cicatrice îi desprindea chipul în două. Pornea de la urechea stângă, trecea peste nas şi se oprea sub ochiul drept. Mâna dreaptă o ţinea sub pardesiu, ca şi cum ar ascunde ceva.
Ploua prea tare pentru a înţelege ce se întâmplă. Doar picurii îmi disturbau auzul pogorându-se pe pervazul metalic. L-am văzut pe tata gesticulând nervos, dar chipul celuilalt nu îl vedeam prea bine. Doar cicatricea strălucea în ploaie. Cel mic, Rany, a ieşit din casă şi a început să-l tragă pe tata de mânecă. Mama a ieşit şi ea, încercând să-l ia pe fratele meu din ploaie.
Atunci am zărit acea sclipire rece. Era o spadă ce îi alungea braţul nescunoscutului. Am închis ochii pentru o clipă, iar când i-am deschis capul tatei zăcea depărtat de trup. Mama a încercat să-l prindă pe Rany, dar spada i-a depărtat capul de trup înainte ca ea să aibă puterea de-a scoate vreo vorbă. Rany a fugit, şi de atunci, nu l-am mai văzut niciodată. Atunci mi-am muşcat buza atât de rău încât sângele s-a rostogolit în gura mea.
Când am coborât, străinul nu mai era acolo. Doar trupurile lor, învăluite în ploaie şi noroi.
Nu ştiu ce tărie am avut, ce demon m-a condus spre capetele lor. Le-am sărutat frunţile şi am fugit, îndreptându-mă spre pădure.
 
Uşa temniţei se deschise, făcând-o pe Loree să tresară. Lăsă jos pana aruncându-şi privirea spre cel ce îi întrerupse şirul amintirilor. Era chiar el Contele Andre D’arboise. Şi-a strâns foile cu repeziciune şi s-a ridicat în picioare. Îşi privi hainele ponosite, de un galben şters. Ar fi vrut ca părul ei să mai fie lung şi mătăsos, astfel arătându-şi farmecele. Dar nici asta nu mai era posibil, iar imaginea ce o însoţea în aceste momente, nu i se părea deloc potrivită.
– Andre…
Bărbatul îi făcu semn să tacă. Arăta mai impunător ca niciodată. Trupul înalt, bine conturat; ochii negrii, seci, fără nici un simţământ, până şi buzele păreau să se strâmbe dezaprobatoare. Nu închise uşa celulei. De fapt, nu părea prea speriat de faptul că se află în preajma ei. Cu siguranţă că nu asta se întâmplase şi ultima oară când îl văzuse. Atunci nu zărise doar frică în acei ochi, dar şi ură.
Acum, Contele, părea indiferent. Rece. Fără sentimente reale. Se aşeză pe patul aproape rupt cercetând celula. Chipul i se strâmbă într-o grimasă. Îşi lăsă privire pironită asupra măsuţei mici din lemn şi a hârtiilor dezordonate.
– Ai cerut de scris, constată el. O altă scrisoare adresată mie?
– Nu, răspunse grăbită Loree. Doar mărturisirea pe care am să v-o fac cadou.
Contele începu a se trage de bărbie, aşa cum făcea ori de câte ori era pus într-o poziţie incomodă, sau nu era sigur de ceva.
– Nu avem nevoie de mărturia ta. Regele a spus tot ceea ce era de spus împotriva crimelor pe care le-ai comis. Ţi-am oferit un preot pentru a-ţi descărca sufletul. Nimeni nu are nevoie de vreo mărturie.
– Înseamnă că… Hmm, şi eu care am crezut că e doar un fel de-a mă face să îmi dau frâu liber sentimentelor.
– Sentimentele tale nu mai contează, mărturisi uşor întristat Contele. Doar câteva ore şi totul se va sfârşi.
Loree privi pe fereastra mică. Soarele apunea.
– Atunci ar trebui să mă laşi, vreau să apuc să scriu tot înainte de-a mi se tăia capul.
Bărbatul se ridică apăsându-şi întreaga greutate a corpului pe piciorul drept. Evitase în mod intenţionat să îi întâlnească privirea până atunci, dar acum ceva îi acapară atenţia. Privirea ei seacă, rece; niciodată nu îl privise în felul acela. Îşi lăsă capul în pământ într-un gest automat. Se sprijini cu palma de perete, parcă simţind o durere, însă singura lui durere era cea pe care o purta în suflet. Se mişcă cu greutate, ca şi cum ar fi fost reţinut de o mână invizibilă; şi abia-abia reuşi să înainteze. Nu mai privi în urmă, doar trase uşa în urmă-i într-un gest furios.
Loree rămase pe loc, cu spatele la uşă şi la gardian. Cumva nu îndrăznea să se mişte. Avea senzaţia că de ar face chiar şi un singur pas, ar cădea într-o dizgraţie şi mai mare decât cea în care se afla. Îşi aţinti privirea spre fereastra mică. Ultimile raze de soare intrau în temniţă precum nişte valuri, fiind întrerupte de gratiile metalice, a căror putere de strălucire dispăruse. Soarele se pitulă până la urmă lăsând umbre reci pe pereţii de piatră.
Lampa era singura care răspândea raze, desenând chipuririle din amintirile ei. Toţi pereţii păreau a fi înconjuraţi de fantasmele trecutului. Se aruncă în pat încercând să îşi adune amintirile. Uită cu greu chipul lui Andre, dispreţul afişat pe acea faţă şi, poate, chiar durerea. Se ridică cu greu şi se aşeză la masa mică. Reciti tot ceea ce a scris, îşi înmuie peniţa în lichidul negru şi îşi reîncepu povestea.