Cartea de blog II

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Capitolul I

2076220

UN MANUSCRIS CIUDAT

 

M-am trezit prost dispus. E greu să fii ajutorul singurului Bibliotecar al lumii şi să te trezeşti cu faţa spre soare. M-am uitat în oglindă şi, din păcate, mi-am dat seama că în ciuda vârstei mici, arătam ca un moş. Am doar douăzeci şi patru de ani, dar cearcănele adânci mă duc cu gândul la un om trecut bine de prima tinereţe şi muncit în draci. Nu că munca mea nu ar fi în draci. Bibliotecarul, adică domnul Joanes, nu îmi dă răgaz să şi zâmbesc, el crede că dacă aş face-o, aş deveni prea fericit, iar asta mi-ar strica creierul.

Munca noastră e importantă şi susţinută de guvernele lumii întregi, dar uneori e nevoie să mai şi zâmbim, măcar atunci când citim o glumă bună. Dar, aşa cum spuneam, Joanes nu e un simpatizant al terapiei prin râs. Desigur, la ce moacă are, mai bine să nu o facă, ar fi păcat, mai ales dacă în jur ar fi cineva slab de inimă.

La început, când Joanes m-a contactat, mi s-a părut interesant. Să ai grijă de manuscrisele vechi să nu ajungă pe mâna oamenirii, mi se părea floare la ureche. Dar nimeni nu mi-a spus că magia e reală, că există lumi peste lumi, că Biblia e o farsă sau că îmi pun viaţa în pericol atunci când sunt nevoit să recuperez nişte foi mâncate de vreme. Sigur, Joanes a omis să îmi spună toate astea, aşa cum a omis să îmi spună că de mă bag în gura Vaticanului, pot să mă numesc curcan de Paşte. Dar pe lângă toate astea, munca mea e una frumoasă. Într-adevăr, plină de primejdii, dar asta, uneori, face viaţa mai incitantă.

Dormeam adesea în debaraua Bibliotecii, nu că asta ar fi fost important. Ei îi spuneau debara, dar eu îi ziceam „Apartamentul prezidenţial”. Debaraua Bibliotecii e mai mare decât tot apartamentul meu. Aşa că nu mi-a fost greu să-mi amenajez un pat, un fotoliu, o măsuţă şi o baie. Bineînţeles, lăsând loc şi măturilor şi celorlalte produse de curăţat. În afară de mine şi de Joanes, doar domnişoara Feele, mai ştie de acest loc. Şi eu am rămas surprins, mă aşteptam ca toţi şefii de stat să ştie să ajungă aici, sau măcar regina, doar suntem pe teritoriul ei. Dar nu. În plus, oamenii nici măcar nu ştiu că avem sediu în Londra. Dar este drăguţ atunci când te întâlneşti cu şefii statelor şi încep să-şi dea cu presupusul.

L-am întrebat pe Joanes într-o zi:

– Şi cum se face că serviciile nu ne-au descoperit?

Mă privea cu chipul ăla al său, galben-verzui, cu ochii ieşiţi din orbite. Adesea îi spuneam, în gând, „faţă de varză”, cel puţin atunci când mă enerva din cale afară.

– Suntem la zece metrii sub pământ, cum crezi că ar putea tehnologia lor să dea de vibraţiile unor cărţi? mi-a răspus el pe un ton rece şi sec.

Acum că mă gândeam, chiar avea dreptate. Cu toate că şi noi foloseam internetul, însă serverul nostru ar fi plimbat pe oricine prin toată lumea. IP-ul fluctuează atât de repede, că nici un serviciu din lume nu ar putea pune mâna pe el.

Uşa s-a deschis brusc făcându-mă să sar şi să dau cu capul în oglindă. Simţeam cum capul îmi vâjâie. Cu greu am deschis ochii şi l-am văzut pe Joanes, în veşnicul frac negru, cu guler şi manşete albe, cu faţa aia a lui de ziceai că mai are puţin şi varsă şi părul zburlit în cap.

– Vrack, mişcă-te mai repede, avem probleme.

Mi-am dat ochii peste cap şi l-am bombănit. Abia am apucat să-mi pun blugii şi geaca de piele când domnişoara Feele, o fată bătrână, intră peste mine:

– Domnule Vrack, ar trebui să vă grăbiţi, avem un cadavru.

Dacă ochii mi s-au mărit cât cepele, a fost doar din pricina exprimării: „Avem un cadavru?”, dar unde lucra duduia? La o bibliotecă, da, dar ce era ea? Bingo! Sinistra femeie de serviciu.

Am ieşit urmând coridorul lung şi slab luminat, cu un zâmbet larg pe buze. Auzi la ea: „avem un cadavru”. Nu îmi putea ieşi din cap exprimarea, iar buzele mi se tot duceau spre urechi.

Am trecut pe lângă cele mai multe uşi, iar când am ajuns la ultima, am şovăit o clipă. Şi totuşi, ar trebui să avem un manuscris, nu un cadavru.

Am intrat grăbit în sala calculatoarelor. Informaţiile din întreaga lume se plimbau pe cele douăzeci de ecrane suspendante pe peretele din sticlă, ce dădea spre cea mai mare parte a Bibliotecii.

– Cine a murit? am întrebat eu, făcându-l pe Joanes să dea din cap nemulţumit.

– Unul din oamenii noştri.

Am oftat. Aveam puţini recuperatori de manuscrise rare, iar aceştia începeau să dispară. Cum dădeau peste ceva cu adevărat important, cum treceau de partea cealaltă. Şi să nu crezi în blestemul lui Tutankamon. Crezi al dracu’ după ce te confrunţi cu toate tâmpeniile astea.

– Cine?

– Zed Fayre.

Dacă mi-a scăpat un oftat dureros printre buze, mi-a scăpat pe bună dreptate. Îl întâlnisem pe Zed de câteva ori, îi spuneam, ori de câte ori îl vedeam, că îmi aduce aminte de un personaj din Superman, iar el se amuza de fiecare dată. Cu toate că, m-a contrazis el, Zed era un nume prea important ca să-l bage în seamă pe unul numit Clark. Era un bătrânel simpatic, şi făcea rost de cele mai ciudate manuscrise. Ultima oară când m-am întâlnit cu el, pentru a pune mâna pe unul dintre manuscrisele lui Moise, l-am văzut uşor impacientat.

– Ce ai? Eşti bine?

El a privit prin cafenea, părând că se simte urmărit.

– Sunt pe urma unui lucru cu adevărat formidabil.

– Toate lucrurile pe urma cărora eşti, sunt cu adevărat formidabile, am spus eu.

Mi-a luat mâna într-a sa, fără să ţină cont că tot acolo era şi ţigara. Mâinile îi tremurau.

– Ascultă, dacă reuşesc să scap, atunci vom face o descoperire cu adevărat măreaţă.

– Să scapi de unde?

– Am fost acolo, s-a grăbit el să spună, dar încă n-am dovada. Am să mă întorc, ştiu cine are manuscrisul. Ascultă-mă bine, Vrack, în caz că nu scap… se opri o clipă şi se scotoci prin buzunarele hainei. După un timp scoase o foaie de hârtie mototolită ca un bulgăre de zăpadă. Mi-a pus-o între mâini, ascunzând-o cu ale sale. Continuă: Acolo e harta. Acolo vei găsi manuscrisul. Şi a dispărut.

 Nu i-am dat importanţă atunci. De fapt, am şi uitat această întâmplare. Zed avea obiceiul de-a spune lucruri stranii, dar apărea întotdeauna. Vestea morţii lui m-a lovit. Nu a fost genul acela de şoc care te face să te zgudui cu tot trupul, era genul de şoc ce nu mă mai lăsa să gândesc.

– Cum? l-am întrebat pe Joanes.

– Legiştii spun că a fost sfâşâiat de vreun câine vagabond.

Am dat din cap.

– Bine, şi adevărul?

Joanes dădu din umeri.

– Nu ştiu, nu am mai auzit o asemenea poveste. Un vagabond a spus că a văzut o creatură cu aripi mari, coborând din cer şi sfâşâindu-l.

– Era beat?

Joanes ridică din sprânceană, deja îmi părea rău că pusesem o asemenea întrebare.

– Bine, bine, am început să mă apăr. Nu contează asta.

– Deloc, mârâi el.

S-a ridicat de la calculator. Abia atunci parcă-l vedeam prima oară. Era mai înalt şi mai slab decât ieri, iar părul îi era mai grizonat.

– Ai îmbătrânit, i-am spus eu, sec.

– O fac de două sute de ani, îmi replică el rece.

– Voiam să spun că…

– Oh, lasă-mă, mâine o să-mi revin.

Ok, faţă de varză, am zis în gândul meu. Cel puţin în felul ăsta îmi dădeam seama cât de afectat era de moarte lui Zed.

– Ascultă…

– Harta, mi-o reteză Joanes, ţi-a dat harta?

Şi uite aşa s-a dus elementul meu surpriză. Oricum, asta e altă discuţie, cum dracu’ face de ştie tot?

Am mormăit ceva, apoi am căutat hârtia în buzunarele blugilor. Am găsit-o şi i-am înmânat-o. El se retrase.

– E datoria ta. Du-te după manuscris!

– Mă gândeam că te plictiseşti din cale afară, oh, sau vrei să râmâi singur cu Feele?

Joanes roşi ca un rac. Palmele i se strânseră în pumni.

– Dispari şi nu te întoarce fără manuscris.

Am dat să plec, dar el m-a oprit.

– Ai grijă, Vrack. Orice l-a ucis pe Zed, vrea manuscrisul ăla.

Am ieşit dând furios din cap. Oare de ce ajungeam mereu în cele mai periculoase situaţii?

 

*

Am urmat harta. Dacă e să vorbim despre infamele cartiere londoneze, aş prefera să nu. Mai bine îmi regizez un coşmar şi aş fi mai sigur de ceea ce mi se întâmplă. Dacă vă gândiţi că Zed a ales tocmai cartierele de care mă feream cu atâta sârguinţă, atunci aţi ghicit. Dacă vă gândiţi că toate umbrele m-au urmărit… mai bine s-o lăsăm baltă. Harta aia făcea în aşa fel în cât să mă învârtă în cele mai infame locuri. Acolo unde nici vagabondzii nu îndrăzneau să iasă din cartoanele lor după venirea serii. Umbrele erau mai aspre decât însăşi noaptea, iar orice suflu al vântului îmi dădea senzaţia că o forţă divină mă urmăreşte cu privirea. La orice foşnet pe care-l făceau hârtiile aruncate pe străzi, tresăream. Câte un bec, ici-colo, îmi mai alina suferinţa. Când, în cele din urmă, harta mi-a indicat strada pe care trebuia să ajung, mi-am dat seama că sunt foarte aproape de Bibliotecă. În nebunia lui, Zed făcuse harta în aşa fel încât să mă învârârtă prin toate cartierele rău famate, pentru a mă duce aproape de „casă”. Dacă n-ar fi fost mort, cu siguranţă că l-aş fi ucis eu cu mâinile goale. Dar, din fericire am scăpat de acea povară.

Strada strâmtă şi lungă, dădea, de fapt, în străzile mari ale Londrei. Acum nu a spus nimeni că Londra e perfectă. Blocurile mari, apropiate, făceau o umbră deasă. Iar o ceaţă metalică îmi tăia privirea. Pe hartă scria că trebuie să găsesc cărămidă marcată. Doar clădirea din dreapta era din cărămizi. Un bloc străvechi ce fusese pus pe lista de demolărilor, dar, proprietarii, foarte influenţi, nu doriseră să renunţe la el. Aşa că mă aşteptam să pice oricând, şi totuşi, părea mult mai trainic decât restul clădirilor. Am scos lanterna şi am aprins-o. Un vagabond mă privi sec, după care îşi continuă somnul. Ceaţa îmi dădea o senzaţie ciudată. Parcă nu era umană. M-am apropiat de baza blocului. Fasciculul de lumină se plimba agale, străpungând ceaţa, pe peretele de cărămidă.

Un vâjâit inuman m-a făcut să-mi ridic privirea spre cer. Mi s-a părut că am văzut o umbră, dar a dispărut mult prea repede. Încercam, ca un copil speriat de beznă, să mă conving că dracul nu există. Dar nu mă mai puteam convinge. Cel puţin nu după ce am dat de vrăjitorul lui Tutankamon care mi-a făcut urechi de iepure timp de o săptămână. Eram sigur că mai există şi alte creaturi diabolice, iar Joanes nu făcea decât să mă aprobe din priviri, fără să mă pregătească sub nici o formă despre ceea ce aş putea confrunta.

M-am îmbărbătat de unul singur. Eram obişnuit să o facă. Oricum, atunci când mă vâram în belele, nu era nimeni lângă mine care să îmi dea o mână de ajutor. Am ridicat lanterna spre cer şi am certat acoperişurile. Atât cât puteam vedea, îmi dădeam seama că nu era nimic. Şi totuşi, mă simţeam urmărit.

Undeva, departe, o privire de gheaţă îmi monitoriza fiecare mişcare. Dintr-o dată mi-am dat seama că n-ar fi cel mai inteligent lucru să caut bucata de cărămidă atunci. Am lăsat lanterna pe pământ, dispus să o iau la fugă. Atunci, lumina ei albicioasă mi-a arătat o baltă roşie. Am tresărit, dar, cu toate astea, am încercat să-mi înfrânez emoţiile.

– Zed, am îngânat. Fiind convins că acolo fusese ucis. Şi, cu toate astea, nici un marcaj al poliţiei. În fine, nu era ceva nemaivăzut, ţinând cont că vorbeam despre o străduţă pe care doar sufletele îngheţate călcau. Şi, probabil, se luaseră toate probele posibile. Am tras aer în piept şi am lăsat tentaţia de-a mă apleca. Am pornit spre strada principală, acolo unde oamenii şi lumina mă puteau apăra. Am poposit în primul bar în aşteptarea soarelui.

 

*

Nu sunt un mare băutor de cafea. Cu toate că, la cât de puţin dorm, s-ar spune contrariul. Dar în seara aceea am făcut un abuz. Pe lângă tremurul nervos şi ochii ce mi se închideau, mai era şi urmăritorul din umbră. Nu ştiam la ce să mă aştept, tocmai din acest motiv nu mă grăbeam să fac un gest anume.

Am rămas la masă până la patru dimineaţa. Am mâncat şi am băut cafea continuu, părând, poate, un nebun. Atunci ea s-a aşezat lângă mine. Localul era gol, aşa că mi s-a părut puţin straniu ca ea să apară acolo, la ora aceea din noapte, când, până şi ospătarii dormeau pe mese. Nu sunt sigur că m-am uitat la ea într-un fel anume. Poate că mai aveam puţin şi adormeam şi eu sau, poate, nu ştiu, nu mai eram în stare să fiu surprins de absolut nimic.

Era înaltă, blondă, un blond argintiu ce se vedea ciudat în lumina palidă a localului. Tenul îi era uşor măsliniu, ceea ce nu părea a se potri cu părul. Ochii de un verde aprins, la prima vedere era să jur că are lentile de contact, dar aş fi făcut-o în van. Era cam cât mine de înaltă, dar mult mai slabă şi mai finuţă.

– Pot să stau?

Atunci am ridicat din sprânceană. Făceam asta ori de câte ori mă pregăteam să fiu ironic.

– Ai făcut-o deja, dar apreciez că te interesează părerea mea… totuşi.

Ea a zâmbit, şi pot spune că avea un zâmbet minunat. Era acel gen de femeie ce te vrăjea cu o privire. Şi, cu toate astea, eram convins că e doar o prostituată, dar, cum ora era foarte târzie, iar eu nu mai gândeam cum trebuie, desigur, mă înşelam.

Ea scormoni prin poşeta mică şi roşie. Abia atunci am văzut că era îmbrăcată într-o salopetă de piele roşie, mulată pe trup. Puteam să jur că are cizme roşii cu tocuri cui, şi, de data asta, chiar nu mă înşelam.

Scoase din geantă un ecuson şi mi-l vârî în faţă. Mai întâi am mai sorbit o gură de cafea şi mi-am aprins o ţigară, nu voiam să par prea interesat. Apoi, prefăcându-mă a fi mult mai important decât eram în realitate, am aruncat o privire pe cartonul vârât în plastic.

Nu a durat nici o secundă până am făcut ochii cât cepele şi ţigara aproape că mi-a scăpat din mână. Dacă aş mai fi avut cafea în gură, sunt sigură aş fi scuipat-o pe ea.

– FBI? am tras cu ochiul la numele ei. Daleea, ce dracu’ cauţi aici îmbrăcată ca o curvă?

 Ea nu făcu nici un gest, spre propria-mi disperare.

– Domnule Vrack, până şi Napoleon a spus că toate femeile sunt curve, dar dumneata eşti prea generalist.

M-am scărpinat în vârful capului.

– Asta era şi ideea, cel puţin a lui Napoleon, generalizarea.

– Scuteşte-mă de prostiile astea, domnule Vrack. Am venit să vorbim despre Zed, Joanes mi-a dat permisiunea.

Era clar că în capul meu se iveau mii de întrebări.

– Joanes mă surprinde de fiecare dată.

– Sunt sigură, îmi răspunse ea calm.

– Oricum, cum dracu’ ai ştiut unde sunt?

Dar deja ştiam răspunsul.

– Joanes mi-a spus.

Şi totuşi, cum de ştia totul întotdeauna?

M-am lăsat pe spătarul scaunului întinzându-mi trupul. Aveam impresia că am o sută de ani, iar oasele îmi erau sudate de atâta suferinţă. Parcă îmi reveneam din oboseala aceea ce pusese stăpânire pe mine. Până la urmă tot mi-aş fi revenit, cine ştie câte zile de nesomn îmi rezerva destinul. I-am făcut semn Daleei să întrebe:

– Când l-aţi văzut ultima oară pe Zed Fayre?

Era o întrebare de rutină, mi-am dat eu seama. Nu aveau nici o pistă despre ceea ce îl ucisese, dar, până şi ei, erau conştienţi că nu era vorba de un câine. Sigur, nu exclud ca Scotland Yard-ul să fi crezut asta, dar nu şi FBI-ul.

– Contează prea puţin, i-am răspuns eu sec. Nu îl cunoşteam aproape deloc pe Zed, tot ceea ce ştiam despre el, ştii şi tu, Daleea.

Ea dădu uşor din cap. O vedeam că nu îşi găseşte cuvintele, aşa că am decis să o ajut.

– Vrei să ştii, de fapt, ce cred eu că l-ar fi ucis.

Ea tresări. Eu am continuat:

– Nu am idee. Aş putea jura că e vorba despre o chestie preistorică, dar n-ar mai fi preistorică în cazul ăsta. Mi-am adus aminte de Tutankamon şi am oftat. Cu toate că nu e exclus.

– Îţi baţi joc de mine?

– Am crezut că lucrezi în cadrul secţiei de fenomene stranii.

– Acolo şi lucrez.

– Am spus mereu că ar trebui să angajeze oameni cu mai multă credinţă. Sigur, tu nu ai avut o săptămână urechi de iepure, aşa că nu ai cum să ştii cum e să simţi pe pielea ta.

Ea se forţă să-mi zâmbească.

– Urechi de iepure nu am avut, dar sperieturi de toate felurile am tot încasat. Domnule Vrack…

– Spune-mi Vrack, i-am cerut eu. Chiar dacă arăt ca dracu’, cred că suntem de-o vârstă.

Mă privi neîncrezătoare.

– Bine, Vrack, consimţi ea. În laboratoarele noastre există un specimen ciudat. O femeie pe jumătate corb, mă gândeam că dacă aţi vedea-o, şi aţi analiza zgârieturile după trupul lui Zed, v-aţi putea da seama dacă acelaşi tip de creatură l-a ucis.

Am închis şi am deschis ochii, atât cât puteam eu de repede.

– O femeie pe jumătate corb?

– Acum cine e cel cu mintea închisă?

Am râs cu gura până la urechi.

– O să vin, Daleea, imediat după ce recuperez ceva.

Mi-a întins cartea ei de vizită şi a plecat încet, aşa cum şi venise, având grijă să nu-i trezească pe ospătari. Abia atunci mi-am dat seama că apăruse soarele.

 

*

Strada părea mult mai mare pe timp de zi. Nu mai simţeam nici o privire de gheaţă urmărindu-mă de la înălţimi. Ceaţa dispăruse, iar vagabondul abia ce se trezise întinzându-şi oasele bătrâne. Am verificat fiecare cărămidă, atunci am zărit-o pe cea marcată. Mi-am înfipt degetele în ea şi am tras cu putere. Locul era destul de adânc, aşa că am fost nevoit să-mi vâr mâna până la cot, pentru a simţi o bucată de piele. Am tras-o uşor. Cât de uşor putem pentru a nu o deteriora. Când a ieşit la lumină, coperta roşie a început să sclipească bizar. Am lăsat cărămida jos şi am luat-o la fugă, simţind că mii de ochi s-au deschis dintr-o dată, de undeva, dintr-o lume stranie şi întunecată.

Reclame

Povestea corbului

crow

Trăise în ea ca o corabie scufundată în cel mai adânc abis al amintirilor. Trăiese încercând să viseze, să îşi închipuie cum tălpile ei goale calcă alene pe pietrişul tăios. Cum praful îi intră în părul negru, lăsându-l alb, ca o pelerină cu pete de cristal. Cum aripile-i simt atingerea plăcută a soarelui şi-a vântului. De multe ori visase că zbura, iar zborul o purta mereu la el, la cel căruia îi dăduse viaţă, lăsându-l singur alături de doi bunici umani ce nu îi înţelegeau sufletul de corb, ce nu aveau să ştie vreodată să-i explice. Se gândise adesea la el, băiatul cu suflet de corb. Copilul pe care cum îl născuse, cum corbii îi dăduseră târcoale. Îl învăluiseră, îl iubiseră, aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul, şi nimeni nu ştiuse atunci să îi explice ce e el, ce e copilul ei. Apoi îl auzise pe el…

Era o toamnă blândă în Oraş. Tot timpul era o toamnă blândă, iar iarna abia dacă venea cu temperaturi ceva mai mici ca de obicei, dar nu suficient de mici, nu aşa cum spuneau bătrânii că ar fi fost iernile odinioară. Ea nu îşi putea închipui zăpada, auzise că e albă şi rece. O sferă de cristal ce cădea din cer şi acoperea pământul ca o plapumă albă. Pământul pentru ea era la fel ca pentru toţi ceilalţi, de la caz la caz: negru, verde, plin de nisip sau mocirlos, acolo unde nu exista pietris sau pavele, care să acopere murdăria. În toamna aceea a plouat mult, dar totuşi în aer era o năbuşeală greu de suportat. Umezeala intra în plămâni şi astupa căile respiratorii. Fugise din Oraş spre deşert, cu un gând ce acum îi scăpa. În urma tratamentului la care fusese supusă, nu îşi mai amintea fiecare detaliu. Dar pe el nu-l putea uita. Amintirea acelei zile avea să rămână cu ea până când corbul, cu sufletu-i trist, înnegurat şi demonic, avea să se sfârşească în ea. Iar ea avea să îl urmeze în lumea de dincolo, aşa cum fiecare îşi urmează drumul la un moment dat.

Ploua nesfârşit chiar şi peste deşert. Nisipul se nămolise peste degetele ei firave de la picioare, ca o pânză de păianjen. Mersul îi era incomodat, dar şi mai rea era ploaia care-i biciuia trupul. A căzut. Nisipul mocirlos şi-a pus de îndată ghearele pe ea, înnorodind-o şi murdărind-o. Şi-a privit mâinile, picioarele şi a început să râdă. S-a speriat de propriul râs, nu ştiuse că e atât de pur şi cristalin. Nu mai râsese niciodată cu o asemenea poftă şi nici nu se gândise că va fi vreodată în stare să râdă de propria persoană. Şi-a dus mâinile murdare la nivelul chipului şi şi l-a pipăit. Acum râdea şi mai tare, dându-şi seama că e toată neagră de murdărie. Doar aripile, de parcă ar fi fost independente de restul trupului, i se ridicară deasupra capului, încercând să scape de nebunia corpului. „Ar fi trebuit să zbor, dar atunci vulturanii m-ar fi zărit”, şi râse din nou parcă surprinsă de faptul că reuşea să gândească. Atunci cerul s-a înnegrit. Era ca o zdreanţă ruptă, sfâşâiată şi murdară. Doar din loc în loc, câte o rază de soare lăsa un alb imaculat. Cerul era la fel de murdar ca ea, dar sufletul îi era alb, imaculat, ca zăpada despre care vorbeau bătrânii. Când şi-a ridicat privirea i-a văzut pe ei. Cu aripile ce păreau a fi cârpe, fără a avea o culoare anume. Erau şterse, la fel ca şi cerul ei.

A icnit şi a vrut să fugă. Nu mai dorea să se lase persecutată. Nu de puţine ori vulturanii cei mai tineri o trataseră ca pe o sclavă, ţipând la ea şi punând-o să-şi dea singură palme pentru propria distracţie. Şi dacă refuza nu avea parte decât de durere. Dureri crâncene ce o făceau să zacă şi săptămâni întregi. Când ieşea din Bibliotecă, după timp îndelungat, orăşenii nici nu îndrăzneau să o privească. Nu vorbeau niciodată despre ea, nu o bărfeau niciodată. Se purtau de parcă n-ar fi existat. Le era interzis să se apropie de femeia-corb. Ea era secretul… Al cui secret, nu avea de unde să ştie. Până atunci, când din cer a început să plouă cu vulturani. Ciocurile lor mari croncăneau, iar aripile le fâlfâiau tare, fulgerător, ameninţător.

Şi-a pus capul în palme, crezând că astfel poate va scăpa. Se ascundea ca un copil în propriile spaime. „Dacă eu nu-i văd, nici ei n-or să mă vadă”, se amăgea de una singură. Spaimele nu mai erau atât de mari, ţinând cont că nu mai vedea. Dar auzul era la fel de important ca şi văzul. Şi auzi o bufnitură. Avu impresia pentru o clipă că pământul se despica, că încearcă să o îngroape, să o ascundă de propria neputinţă. Nu mai putea lupta cu ei, dar nici cu sine. Şi încă o bubuitură îi zdruncină curajul. Abia atunci, cu o doză nebună de curaj, îşi desfăcu degetele şi privi printre ele. Imaginea aproape că o îngrozi, dar îi dădu şi o speranţă. Doi vulturani, cu aripile întinse de o parte şi de alta, stăteau întinşi în faţa ei ca jertfele de altă dată aduse marelui Poseidon. Îşi retrase uşor mâinile de pe faţă, şi chiar atunci un alt vulturan i se întinse la picioare ca într-o rugăciune pustiită. Nu fu capabilă să încerce imediat să vadă ce se întâmplă, nu era capabilă decât de ură. Oare de câte ori nu o loviseră ei, nu o umiliseră, nu se purtaseră cu ea în fel şi chip, făcând-o să se simtă asemeni unui peşte ce se zbate pe uscat? Se ridică şi începu să dea. Picioarele ei nu se puteau opri. Pe rând dădu în cele trei trupuri căzute, ascultându-le gemetele şi bucurându-se în sinea-i. Furia o orbi şi atunci când cel de-al patrulea căzu, se năpusti asupra lui cu pumnii şi picioarele, ca un animal de pradă.

Când mâinile mari o apucară, încercă să opună rezistenţă. Se zbătu, muşcă, ţipă, dar ele erau prea puternice, iar ea prea firavă şi nemâncată de ceva timp. Se lăsă moale în braţele zdavene, cu lacrimile acoperindu-i chipul ca un păienjenişi. Nu mai vedea, nu mai auzea, nu mai era furioasă. Se simţi ridicată de la pământ şi înjură în sinea ei, doar un vulturan o putea ridica atât de sus. Doar un vulturan putea să zboare cu ea în braţe. Se simţi moartă şi îşi dori să moară.

O lume fantastică

atlantida

Ce se întâmplă atunci când crezi că legenda e doar legendă? Ce se întâmplă atunci când crezi în legendă, dar eşti convins că e pierdută pentru totdeauna? Ce se întâmplă când descoperi un manuscris ce îţi spune adevărul? Cel mai vechi manuscris al lumii „Talpa lui Org”, face o primă victimă, vânătorul Zed Fayer. Ce este de fapt un vânător? Un criminal cu sânge rece, cu ceva cultură şi mintea deschisă spre ocult. Când primul vânător este ucis, Bibliotecarul, acum pe moarte, îşi da seama că temerile lui devin reale. Când succesorul lui descoperă manuscrisul, Joanes e sigur că Atlantida există, şi că se întoarce în lume. În Lumea Nouă. Imediat după ce Vrack ajunge Bibliotecar, îşi dă seama că lucrurile nu sunt aşa cum par. Lumea devine periculoasă, iar el e nevoit să îi apere pe cei mai periculoşi oameni: vânătorii.

În acelaşi timp, un om din Lumea Nouă, salvează un băiat-corb şi o fată-lup din Oraş sau (Atlantida). Atunci când lumea este atât de bătrână, iar puritatea începe să i se piardă, până şi numele real se şterge din memoria locuitorilor. O nouă ordine se formează în Oraş, ordinea vulturanilor, iar cine nu e cu ei, clar le e împotrivă. Dar numai femeia-corb, cea dispărută în Lumea Nouă poate să stabilească conducerea, pentru că aşa a fost scris în „Talpa lui Org”.

Atunci când Vrack o vede pe femeia-corb închisă în sediul FBI din Londra, ştie că trebuie să facă tot posibilul pentru a o salva.

Un trecut dureros, o lume misterioasă şi pericole la tot pasul. Trecutul revine, iar prezentul pare a fi mereu în urmă.

Dar ce se va întâmpla atunci când personajele celor două lumi se vor întâlni?

 

„Cronicile Bibliotecarului” fac parte dintr-o serie. Aţi putea spune că e un fantasy poliţist. Se păstrează câteva personaje, Bibliotecarul, cel care spune şi povestea. Un agent FBI, atrăgător si excitant: Daleea, cinci vânători, printre care o femeie, la fel de atrăgătoare, dar destul de violentă şi un puşti ce poate sparge orice cod din lume: Shauki. Este suficient pentru a da sare şi piper unui roman. Dar nu e suficient pentru a afla tot ceea ce conţin cu adevărat legendele lumii. Şi de ce n-ar fi aşa?

„Talpa lui Org” vorbeşte despre descoperirea Atlantidei. Dar ce se va întâmpla când îşi vor da seama că, de fapt, Atlantida nu înseamnă doar atât. Gândiţi-vă doar la „Aztaln al celor şapte Grote” sau, de ce nu la „Oraşul pierdut al celor Şpate Pagode”, aflat undeva în largul oraşului Mahabalipuram din India.

Să vedem, poate deveni Bibliotecarul un poliţist într-o lume fantastică?

 

Un alt fel de fantasy. Unul bazat pe descoperiri, iubiri şi trădări şi un personaj ce se dezvoltă de la roman la roman. Sună incitant? Mie aşa mi se pare.

Ziua cu numărul trei…

A noului an, adică 2009. Mna. Am început ca de obicei, cu nimic anume. Anul ăsta am început prin a termina „Luna Nouă”. Doar v-am spus că intuiesc că e uşor de citit, şi apoi trebuia să-i dau bătaie că nepoata mea mă presa. I-am dat, am terminat, nu ştiu exact ce să spun despre carte. Mă mai gândesc. Apoi am citit „Cartea fără nume” a lui Anonymous, aşa scrie, aşa vă spun. Carte apărută la editura Leda. E o combinaţie între un western, horror, fantasy şi thriller. Multă, multă violenţă, limbaj vulgar, oameni care beau urină 😀 – ok, ei aflau doar după ce beau. O amuletă ce ar fi putut aduce întunericul pe pământ pentru totdeauna. Nişte călugri super tari şi aş putea să o ţin aşa până dimineaţă.

Datorită crimelor explicate în morbidul detaliilor şi al limbajului licenţios nu aş recomanda-o celor sub 18 ani, dar asta e treaba părinţilor lor până la urmă, că nu educ eu copiii altora.

Normal, am scris vreo 60 pagini A5 la noua carte, aia cu Lumea Pierdută. Mă rog, până acum, că nu cred că se va numi aşa. Oricum, acţiunea se petrece pe două planuri: Unul în Londra, altul în Oraş sau Atlantida. Am renunţat la Platon până la urmă, în a mă îndruma pe drumul atlanţilor şi l-am preferat pe Theopomus din Chios, mi s-a părut mai interesant. Plus că teoria lui privind: „Aztlan al celor Şapte Grote”, mi-a adus aminte că odinioară voiam să scriu ceva numit „Rege peste şapte ape”, care, credeţi ori ba, chiar avea o legătură subtilă cu ceea ce spune omul din Chios 😉 Cel puţin, acum, Theopomus mi-a spus pe ce drum s-o apuc şi cu cartea aia. Am citit şi celelalte teorii despre Atlantida, dar, până la urmă am rămas la asta combinată cu imaginaţie. Ok, recunosc, am folosit descrierea lui Platon, sper să nu mă dea în judecată pentru asta.

Cum n-am chef să mai citesc nimic fantasy acum, mi-am cumpărat o poliţistă, al cărei nume nu îl reţin, pentru că oricum n-am chef de ea chiar acum şi un Kant cu „ Critica facultăţilor de judecare”. Am mai citit odinioară fragmente din cartea asta, dar acum am chef de ea întreagă. Şi nu, nu cred că am poftă de net zilele astea. Poate şi pentru că mă gândesc că luni trebuie să-mi iau rolul de profesor în serios, şi am aşa un chef că-mi vine să plâng.

Mă rog, până luni mai e duminică, nu se ştie niciodată ce se va întâmpla. Poate că mă va lovi cheful. Vom vedea.

Despre sfârşitul anului nu am ce să vă spun. S-a dus, acum suntem într-un an nou, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat între.

Vă doresc încă o dată un an nou plin de împliniri şi criză uşoară! Ce va mai fi, vom vedea.

Pe când ţara arde…

vampire_001_fantasy_horror_art_wall

Aş vrea eu să spun că baba se piaptănă, dar nu, baba scrie. Asta era completarea demnă. Pe când guvernele se fac prin restaurante, ăia vor, ăia nu vor, dat toţi îşi doresc să apuce, eu, ca un om cu minte, scriu şi scriu.

Aş vrea să spun „Atenţiune naţiune!”, dar nu e cazul. Să începem aşadar.

Ei bine, după ce „Miercuri o să mori!” s-a finalizat, a intrat în acţiune „Oraşul pierdut” sau „Lumea pierdută” sau ceva pe acolo.

Povestea s-a născut aşa: plecând de la teoria lui Platon despre Atlantida şi mergând până pe urmele contemoparanilor, normal, autorul, a ales ce i-a convenit. Adică, un oraş cetate împrejmuit de munţi şi izolat de restul lumii ce ascunde ceva ce omenirea nu poate înţelege. (Ce? De aia există cititori, să afle ce 😀 ) O Bibliotecă, construită sub Londra, cu un Bibliotecar ce trăieşte de mai bine de două sute de ani şi un ajutor de doar douăzeci şi patru de ani, care nu prea pricepe ce se întâmplă.

Totul porneşte de la un recuperator de manuscrise unice: Zed, care îşi găseşte sfârşitul odată cu furtul unueia dintre cele mai importante dovezi ale istoriei. Dacă Biblioteca adăpostea toate cărţile ce se presupune că au fost scrise, toate adevărurile lumii, ei bine, cu siguranţă că nu deţinea nimic despre Atlantida, în afara teoriei că a fost scufundată odată cu potopul. Şi dacă acest manuscris ajunge în mâinile lor? Atunci ce se va hotărî? Şi dacă ceea ce are de ascuns Oraşul ( căci numele i se pierduse de-a lungul secolelor), nu este pentru a fi dezvăluit oamenilor? Atunci ce se va întâmpla?

Oraşul e o lume, Londra e o altă lume. Pentru că nu avem de-aface cu Londra oamenilor, ci cu cea a ciudăţeniilor. Şi dacă sediul FBI din Londra deţine un exemplar unic: o femeie-corb? Atunci, în ce direcţie se va porni şi unde se va ajunge? Până nici autorul nu ştie, abia are douăzeci şi patru de pagini A4, doar nu aveaţi impresia că autorul le ştie pe toate.

Oricum, cert este că voi avea parte de multă documentaţie. Mulţumesc, Bebe pentru „Istoria secretă a lumii”, e de mare ajutor. Voi avea parte de multe mituri, pe care, mai întâi trebuie să le aflu şi, de ce nu, de multe surprize.

Ce este? E un dark fantasy, dar asta nu se datorează personajelor, ci lucrurilor oribile care se întâmplă, pe de o parte în Londra, iar, pe de alta în Oraş.

E pentru prima oară când o carte a mea e învăluită de personaje masculine. Va fi în două sau trei planuri, oricum, unul e la persoana întâi şi îi aparţine lui Vrack, ajutorul Bibliotecarului. Vom vedea dacă agenta FBI Daleea va avea parte de un plan al ei sau o voi combina cumva cu toate celelalte. Dar, nu se ştie, pot fi şi patru planuri, căci, în secret, vulturanii plănuiesc luarea Londrei în stăpânire.

Desigur, vom vedea ce se va întâmpla, şi cum va reuşi „Corbul” şi „Omul” să salveze sau nu, ceea ce e pe cale să se întâmple. Dezastru sau istorie?

Să nu mai spunem că fiecare guvern în parte e interesat de Bibliotecă şi descoperirile ei. Va fi în stare Bibliotecarul să lupte cu guvernele lumii şi să le ţină departe de adevăr? Dumnezeu ştie.

Aşa că o să vă las cu prologul, încă nu sunt convinsă că ăsta e începutul de care am nevoie, dar pentru moment e tot ce am:

 

PROLOG

 

Bărbatul îşi încheie haina şi, cu ambele mâini, se ţinu strâns de stomac. Privea în stânga şi-n dreapta spre blocurile întunecate ale căror acoperişuri se ridicau dincolo de umbre şi nori. Vântul şi întunericul îi îngheţau venele şi sufletul. Din când în când privea în urmă, părându-i că aude paşi sau fâlfâit de aripi. Strânse şi mai tare haina, iar degetele păreau că-i intră cu totul în materialul gros. Umbre negre se poticneau la pasul său, doar rar lăsând loc vreunui ochi de lumină. Cerul se întuneca tot mai rău, iar pasul său începu să calce cu mai multă băgare de seamă. Ochii bărbatului erau peste tot, iar urechile îi auzeau şi ce nu trebuia să audă.

Se strecură pe o străduţă întunecată şi strâmtă. Umbrele blocurilor înalte făceau întunericul să pară şi mai aprig. Privi în stânga şi-n dreapta, apoi ascultă, aşa cum o pisică ascultă respiraţia şoarecelui. Îşi şterse broboanele reci de transpiraţie, apoi cu degetele tremurânde, îşi desfăcu haina.  Privi încă o dată în toate direcţiile înainte de-a se hotărî să scoată manuscrisul prins în piele roşie şi să-l vâre într-un loc din perete. Se lăsă greu pe cărămida rece şi începu să râdă.

– Bătrân nerod, îşi spuse sie, privirea îţi joacă feste, în timp ce auzul nu îţi spune nimic.

Privea spre cer, iar ochii îi relevau o formă inumană, cu aripi lungi, ce păreau să se întindă pe mile depărtare şi un chip demonic ce-i rânjea. Inima îi bătea aiurea, dar creierul lui refuza să creadă că există aşa ceva. Râse iar, isteric. Nu, nu credea, cu toate că ghearele imense ale creaturii se apropiau de el şi luceau sinistru în întuneric. Râsul său deveni tot mai alert şi mai îngâtuit. Când ghearele i se înfipseră în jugulară, scuipă sânge, apoi urlă. Un vagabond ieşi din ascunzătoare, privi spre creatură şi o luă la fugă ţipând cât îl ţineau plămânii. Creatura privi spre pipernicitul ce alerga, dar, cel pe care-l avea în mâini, i se părea mai important.

– Cui ai mai spus?

Bărbatul se înecă cu propriul sânge, scuipă şi încercă să îngâne ceva, dar era prea târziu, simţi cum viaţa i se scurge în mâinile duşmanului. Ochii i se măriră şi aproape că îi ieşiră din cap. Creatura îl scutură de câteva ori.

– Vorbeşte, neghiobule. Vorbeşte!

Abia târziu îşi dădu seama că omul nu mai e în viaţă. Cu disperare îşi luă zborul, în mintea lui născându-se un singur lucru: moarte oricui ştia.