Sărutul morţii – V

Mă întorceam în Brimigham într-o trăsură albă, trasă de patru cai. Închiriasem trăsura de una singură. Nu îmi plăceau privirile iscoditoare ale oamenilor.

Am urât întotdeauna rochiile cu crinolină, aşa că mi-am găsit o croitoreasă care m-a scăpat de chin, în schimb, părea că aveam un fund cât toate zilele. Conta prea puţin asta, şi totuşi, atunci când vrei să ieşi în evidenţă, nu îţi scoţi fundul la înaintare, ci pieptul. Oh, dar şi el era destul de bine pus în evidenţă. Mi-am cârlionţat părul, aşa cum cere moda, şi mi-am prins o pălărie albă în zeci de agrafe. Dracu’ ştie de ce nu stăteau niciodată pe capul meu dacă nu le prindeam cu un arsenal de agrafe. Mi-am cumpărat până şi umbrelă de soare, de parcă aş fi avut nevoie de aşa ceva. Tenul îmi era şi aşa prea ars, prea uscat. Era ceva vreme de când nu mă mai răsfăţasem, iar asta avea repercusiuni asupra trupului meu. Dar, cu toate astea, încă puteam suci câteva minţi tâmpe.

Totul era pus la cale, aranjat ca după carte. Mintea a trei asasini, cu siguranţă, e mai bună decât mintea unuia singur. Era o singură problemă, dacă aveam să fiu prinsă, ei aveau să se facă nevăzuţi. – Dar nu vor uita.

Am ajuns în Brimigham spre seară. Soarele se contura în galben, mov şi roz, lăsând dâre adânci pe cer. Cred că niciodată nu văzusem Brimighamul în lumina asta. Era ca o nouă perspectivă. Ca ceva ce se înlănţuia în mintea mea. Trăsura a oprit în faţa palatului. Câteva focuri de artificii au pornit spre cer, făcându-l să pară pitoresc. Am coborât. Am văzut treptele luminate şi paji ce stăteau de o parte şi cealaltă a treptelor. Şi-au plecat frunţile în faţa mea, iar eu am privit înainte, aşa cum ar face o doamnă. Am urcat fiecare treaptă cu graţie. O nebunie, ştiu. Nu eram eu, dar mă simţeam bine în pielea acelui personaj. Am păşit în sală. Lumini, oameni, măşti. La început m-am speriat, apoi mi-am dat seama unde sunt. Mi-am dat seama că am picat în mijlocul unui bal mascat. Maestrul de ceremonii a făcut un gest de curtoazie apoi m-a întrebat cine sunt.

Nu am ştiut ce să-i spun pe moment. Nici nu ştiam dacă numele real îl vrea sau pe cel al personajului.

– Loree D’Argint.

Muzica era tare, iar petrecăreţii nu erau atenţi când maestrul mi-a anunţat sosirea. Doar Rudolf al Doilea, ce stătea în capătul mesei celei lungi, cu grăsimea acoperindu-i chipul. Rămăsese acelaşi porc dintotdeauna. Îl uram şi simţeam cum degetele mi se strâng în jurul gâtului lui gros de porc idiot.

Dar am zâmbit şi am făcut o plecăciune. El mi-a zâmbit cu gura până la urechi, arătându-şi dantura plină de carne. Dumnezeule, până şi barbarii erau mai civilizaţi. Un rege porc. Mi-a făcut semn să mă simt ca acasă şi asta aveam de gând să fac. M-am aşezat la o masă goală şi am băut vinul roşu pe nerăsuflate.

– Destul de bine pentru o femeie, m-a luat el prin surprindere.

Am zâmbit şi mi-am ridicat privirea.

– Îmi era sete cu adevărat.

– O, sunt convins de asta.

Privirea lui era blândă, calmă. Era un adevărat domn. Purta joben şi avea un baston lung din argint. Aş fi vrut să fac o glumă nesărată, dar m-am abţinut la timp.

– Vă deranjez?, insistă el.

Adevărul era că mă simţeam cam singură, aşa că i-am permis să se aşeze. Dar, mai întâi, mi-a sărutat mâna şi s-a prezentat.

– Andre D’arbois, conte.

Cred că am zâmbit involuntar. Am ucis câţiva conţi printre cei o sută opt. Desigur, nu trebuia să uit, de acum erau o sută zece.

– Loree D’argint.

El m-a privit în continuare, aşteptând să îi spun titlul. M-am aplecat la urechea lui şi i-am şoptit suav:

– Prinţesă.

A râs. Ştia că e o glumă. A înţeles, de asemenea, că nu vreau să spun mai mult şi a acceptat imediat. Atunci nu m-am gândit că intru într-un joc periculos. Apoi a fost prea târziu. Furtuna s-a dezlănţuit, atât în mintea cât şi în trupul meu.

A închis caietul. Se vedeau deja primele raze. Nu avea timp să doarmă, iar celula nu era tocmai un loc în care coşmarurile să dispară. Dar avea nevoie de o pauză. Poate de puţină apă. Dar ce mai conta, în zori avea să moară.

*

Nu era trecut de ora şapte, dimineaţa abia începea în tonuri de bej, când tânărul preot şi-a făcut apariţia. Aceeaşi timiditate, teamă, i se citea în priviri. Loree nu adormise. Nu reuşise să închidă ochii. Privea printre gratii şi din când în când zâmbea. Printre atâtea rele i se întâmplaseră şi lucruri bune. Iubise, simţise, trăise. Singurul regret rămânea acelaşi, fratele ei. Ar fi vrut să ştie că e bine, măcar o dată înainte de-a muri. Şi-l amintea ca pe un copil cuminte, tăcut. Rareori plângea şi, chiar şi atunci, avea o dulceaţă specifică. Buclele blonde i se prăvăleau peste ochi. Mânuţele lui mici şi moi se întindeau spre chipul ei. O lacrimă căzu pribeagă.

– Eşti insistent, îi zâmbi Loree. Îmi plac oamenii insistenţi, dar acum nu e cazul, tinere.

– Eşti la fel de tânără ca mine, i-o tăie el jignit.

Zâmbetul femeii îl făcu să dea înapoi. Era atât de rece şi nepăsător. Avea un sadism greu de înţeles.

– Aşadar, vrei să îmi ierţi păcatele?

Tânărul se fâstâcii.

– Eu nu pot ierta nimic, doar Dumnezeu iartă.

Loree s-a aşezat pe patul jos. Şi pus mâinile în poală şi şi-a privit cu greaţă rochia lungă şi cenuşie.

– Atunci să vină Dumnezeu.

– Nu poţi glumi cu cele sfinte, spuse el timid.

– Mă întreb unde a fost Dumnezeul tău…, dar s-a oprit. A zâmbit. Îi plăcea tânărul, nu avea nici un motiv să se răzbune pe el. Nu vreau să fiu iertată, preot fără nume, îi zâmbi şăgalnic.

Preotul înghiţi în sec. Mâinile îi tremurau, iar privirea îi rămase aţintită în podea.

– Eu nu te pot ierta, dar El te va ierta prin mine.

Loree porni într-un râs prostesc.

– Sunt un demon, preote. Demonii şi îngerii nu se iartă reciproc.

– Ai fi uimită să afli câtă iertare au îngerii…

– Ce vrei, copile? De ce eşti aici? De ce te-au aruncat în temniţa unui asasin periculos? Cel mai mare din istorie, dacă nu mă înşel. Cu ce le-ai greşit?

Preotul a oftat. Tenul i s-a albit şi ochii i s-au înroşit.

– Vorbeşte pentru libertatea sufletului tău.

– Eviţi răspunsul. Cu ce le-ai greşit? O, sau îţi doreşti să înaintezi în funcţie? Preoţii au funcţii?

Băiatul rămase tăcut.

– Tăcerea, preote. Atunci când înveţi să asculţi tăcerea, îţi dai seama că trăieşti cu adevărat.

O lumină slabă intră printre gratii. Umbre tăcute se profilau pe pereţi.

– Insist să vorbeşti pentru binele tău.

– Nu îţi trebuie destăinuirea mea, nu? Nu, sigur că nu, pentru că îmi scriu singură condamnarea la moarte, zâmbi ea arătând spre foile împrăştiate pe măsuţa mică. Nu, ai nevoie de altceva de la mine. Ce fel de confesiune îţi lipseşte?

Preotul îşi trase scaunul ce stătea lângă uşă. Servise fundurile multor preoţi ce se perindaseră prin celula ei. Acum, îi servea tânărului.

– Nu îmi lipseşte nimic, Loree. Dar vreau să te pot înţelege.

– Încep să cred că mă studiezi, tinere.

Ea se apropie periculos de mult de el, dar preotul nu făcu nici un gest în retragere.

– Vreau să înţeleg de ce cineva poate ajunge până acolo… încât…

*

A trecut o vară şi o iarnă, a venit primăvara. Pomii au înflorit lăsând în urma lor dâre de parfum. Trăiam bine la palat în aripa servitorilor. Rudolf al Doilea nu mi-a pus niciodată, până atunci, nici o întrebare. Mi-a oferit o cameră şi m-a numit garda lui secretă. Pe D’arbois l-am zărit doar de câteva ori de la seara balului şi am schimbat doar două vorbe politicoase, cu toate că privirea lui cădea lascivă în decolteul meu. Era şaptesprezece aprilie. Călduţ. Dar norii îşi tot arătau colţii. Uneori ploua ore întregi, după care ploaia se oprea şi ieşea soarele. Decisesem să ne întâlnim. Au trecut poate patru sau cinci luni de când nu am mai ştiut nimic de Lion şi Mort. Cu trei zile înainte am primit o scrisoare de la Lion.

„ Pe şaptesprezece, în miez de noapte, când Templierii se întâlnesc în taină şi Rudolf îşi roade unghiile de mânie. Pe lespezi, în spatele turnului. Te vom recunoaşte noi”.

Scrisoarea nu era semnată, dar stilul lui Lion era inconfundabil.

Într-adevăr, întreaga zi de şaptesprezece, chiar dacă a fost însorită, a fost destul de agitată. Rudolf nu a ieşit din apartamentele sale, iar servitorii se perindau între apartamentele lui şi locaţii necunoscute. Nu mă aşteptam să mă cheme. Nu îmi mai adresase nici o vorbă. Nu îl interesa nici măcar când am misiuni pe cont propriu. Puteam ieşi şi veni când aveam chef. El ştia că nu lucrez doar pentru coroană. Şi nici nu mi-a impus vreodată să o facă. De fiecare dată când Sărutul Morţii lovea, Rudolf se putea lăuda cu asasinul lui. Mai angajase pe cineva între timp. Un tânăr la început de drum. L-am văzut doar fugitiv prin grădinile palatului la braţ cu una dintre contese. Nimic spectaculos. Atunci când nu eram asasini, eram la fel ca ceilalţi, oameni. Ceva mai reci, ce-i drept, dar tot oameni ne numeam. Şi mai ales atunci când stai la curte, totul se schimbă. Deja eşti văzut ca un asasin cu stil.

Bătaia din uşă m-a luat prin surprindere. Singura care mă vizita era camerista. Iar ea nu bătea niciodată la uşă, aşa convenisem. Nu avea rost să ne complăcem în regulile curţii, din moment ce nici una din noi nu prea avea la suflet domnia.

Nu îmi aduc aminte dacă am strigat că e deschis sau, pur şi simplu, am deschis uşa cu mâna mea. Îmi amintesc că atunci când mi-am revenit din surprindere, Cardinalul Veruci stătea în faţa mea. Era îmbrăcat în alb, doar tichia şi brâul aveau ceva culoare. Brâul era ca de aur, iar tichia de un roşu enervant. Nu am nici cea mai mică idee cum aş putea vorbi despre hainele unui cardinal, singura mea religie fiind crima.

Mi-a întins mâna. Am ridicat din sprâncene surprinsă. Voia să i-o sărut?

A insistat, dar eu nu am schiţat nici un gest.

– Da?

Şi-a retras mâna. Ochii lui, în schimb, trădau furia. Nu era obişnuit cu o astfel de purtare, în plus, cred că îşi dorea cu toată fiinţa să pună mâna pe sufletul asasinului şi ce-i mai mulţi îi pupau dosul sperând că vor fi mântuiţi.

– Regele te cheamă, mi-a spus pe un ton neutru. Sau, cel puţin, încerca să fie neutru.

– Atunci să aştepte până mă îmbrac.

Am omis să spun că eram doar în cămaşă de noapte, dar cine mă vizita pe mine încât să-mi pese?

I-am trântit uşa în nas cu o satisfacţie diavolească. Eram diavol în momentele alea. Un singur suflet conta pentru mine, sufletul lui Rany.

S-a înserat şi nu mă puteam gândi decât la întâlnire. Trebuia să mă întâlnesc repede cu Rudolf pentru a-mi putea vedea de ale mele. Mi-am luat hainele bărbăteşti, astfel dându-i de înţeles şi „domnului” că am „treabă”. Episcopul mă aştepta la uşă, ca un căţel de pândă.

M-a studiat din cap până-n picioare. Dacă altă dată aş fi zâmbit, de data asta am rămas rece şi impasibilă.

– Nu se cade ca o femeie să se îmbrace asemeni unui bărbat, mai ales când se prezintă în faţa suveranului.

Cred că zâmbetul mi-a scăpat involuntar. Dar, de fapt, nu era un zâmbet, ci o grimasă de toată frumuseţea.

– Cardinale Veruci, roagă-te să nu mă tocmească nimeni pentru capul tău.

I-am oferit cel mai gingaş zâmbet. El a înghiţit în sec. Am văzut cum mărul lui Adam se zbate de pereţii gâtului.

Uşa apartamentului principal mi-a fost deschisă de un paj. Rudolf avea tot felul de idei ciudate despre ce înseamnă asuprirea celorlalţi. Dar nu era problema mea principală. De după uşă a apărut un soldat. I-a făcut semn lui Veruci să rămână afară, ceea ce, fără doar şi poate, l-a enervat la culme. Căci chipul i-a devenit la fel de roşu ca tichia.

Rudolf stătea întins pe baldachin. Avea un fel grotesc de-a fi. Avea în jurul lui tăvi cu mâncare şi ulcioare cu vin. Era îmbrăcat adecvat, cel puţin atât. Nu şi-a ridicat privirea spre mine. Ştiam că îi e frică de mine în mod special. Nu era în stare să mă înfrunte din priviri, dar gura încă o avea prea mare pentru gustul meu.

– Ţi-am oferit linişte, şi-a început el discursul. Ţi-am oferit libertate…

– Spune repede, mă grăbesc.

Nu, nu era surprins că îi vorbesc astfel. Ştia prea bine că el nu îmi e stăpân. Ştia că nu îmi e nici egal, avusesem grijă să afle asta. Eu îi eram superioară.

– Loree, într-o zi toate astea mă vor scoate din sărite.

Încă era calm.

– Şi ai să mă trimiţi într-o misiune cu cel mai bun asasin al tău?, am râs batjocoritor.

Abia atunci s-a mişcat. A vrut să mă privească, dar ceva l-a făcut să îşi lase ochii în jos.

– Sunt doar curios Loree, cum i-ai ucis?

Ciudat? Oarecum. Unii dintre cei ce mă plăteau să le fac astfel de servicii, desigur, erau învăluiţi într-o curiozitate morbidă. Niciodată nu le spuneam adevărul. Întotdeauna trebuia să fie mai mult, mai spectaculos. Oricum mortul nu ar fi putut să confirme. Dar era bizar că îl năpădise curiozitatea după atâta timp.

Un fior mi-a trecut pe şira spinării. M-am gândit că i-a prins. Că sunt acolo, ascunşi în celălalt apartament. Dar, dacă m-ar fi avut astfel la mână, Rudolf nu ar fi acţionat cu tact. El nu ştia ce e acela tact, m-ar fi trimis direct în carcere.

– O femeie, i-am răspuns, ştie să sădească întotdeauna mărul discordiei.

– Nu înţeleg.

M-am aşezat în scaun, chiar dacă nu fusesem invitată.

– Ar trebui să îl întrebi pe Veruci, el ştie mai bine cum e cu mărul şi discordia.

– Loree!, a ridicat glasul la mine.

Nu, nu reuşea să mă intimideze. Trădarea lui m-a durut prea mult. Nu că l-aş fi plăcut vreodată, dar să ne lase în pustiu să ne ucidem ca animalele între noi, nu, nu putea să mi se pară demn nici chiar pentru Crucea Neagră.

– Ţi-am înţeles planul de la început, rege. Am ştiut că trebuie să ne ucidem între noi ca animalele de pradă.

Chipul lui s-a schimonosit. Am continuat fără nici o inflexiune în glas:

– Nu mă puteam lupta cu amândoi şi nici prin surprindere nu i-aş fi putut lua, erau tot timpul mult prea atenţi la orice mişcare. Aşa că i-am făcut să se omoare între ei. Doar în Lion a trebuit să-mi înfig sabja, pentru că rana lui, deşi profundă, nu l-ar fi ucis.

Mi-a părut mulţumit de răspuns. Apoi, am stat un timp în tăcere. Ora întâlniri se apropia, dar nu mai eram la fel de convinsă că ar fi bine să mă duc. Rudolf era un porc gras, fără pic de stil, dar nu era prost.

– Loree, cum ai ucide o curtezană?

Întrebarea nu m-a luat prin surprindere şi alţii m-au mai întrebat cum aş ucide pe unul şi pe altul. Dar nu le-am răspuns niciodată. Lui trebuia să-i răspund.

– Depinde, ce a făcut?

– Cara De La Lune, îmi aruncă el drept în faţă.

O ştiam pe Cara. Atât cât poţi cunoaşte cu adevărat o curtezană. Ne-am plimbat de câteva ori prin grădini şi am schimbat câteva gânduri. Nu îmi părea rău de ea, ştiam că nu trebuie să mă apropii vreodată de cineva. Oricine era o potenţială victimă.

– Oh, Cara, desigur, ştiu povestea. Nu aş face prea mult tam-tam, puţină otravă…

– Atunci fă-o, chiar acum.

Am vrut să-l scuip, zău că am vrut, dar nu am făcut-o.

– Târfa ta poate aştepta până dimineaţă, acum am altă misiune de îndeplinit.

Am ieşit val-vârtej pe uşă. Rudolf devenise tot mai neglijent şi, orice neglijenţă, o ştergea printr-o crimă. Rudolf era însurat cu Ana De La France. Mă rog, un fel de Ana a Franţei, căci era a Franţei. Dar pe Ana nu o văzuseră decât foarte puţini. Se zvonea că e bolnavă. Rudolf nu avea moştenitor, aşa că încerca să îl facă cu altele. Cara a răspândit ideea că regele nu e suficient de potent, ceea ce l-a făcut de ruşine. Bărbaţii, de iei de potenţa lor şi trag spada.

Am pornit nervoasă spre ziduri. Veruci încă mă mai privea din capătul holului. Ştiam că nu sunt în stare să mă urmărească. Cel puţin nu atunci. Nu reprezentam o ameninţare şi chiar dacă aş fi reprezentat, regelui nu îi convenea să scape de mine.

Sărutul morţii – IV

 

IV

 

Am aşteptat două zile ca Lion şi Lord Mort să îşi facă apariţia. Oarecum ştiam că regele alesese itinerariul pentru a-mi face munca mai uşoară; dar nici prin cap nu îmi trecea care este adevăratul motiv.

Ne-am întâlnit la han. Primul a sosit Lion. Un bărbat în vârstă de şaizeci şi cinci de ani, înalt cam de un metru optzeci, solid. Chipul îi era încărcat de cicatrici, nici măcar un centimetru de piele nu mai era nepătat sau nestrăpuns de arme. Un ochi îi lipsea cu desăvârşire, fiind acoperit de un bandaj negru. Celălalt ochi era singura parte omenească ce se zărea pe chipul lung şi oval. Era de un albastru clar, pătrunzător. Părul îi cădea rebel în şuviţe grizonate. Era îmbrăcat precum un lord. Costumul alb ce îi plia fiecare muşchi, spada ce îi atârna pe piciorul drept. Totul aducea a un bărbat bine, mai puţin atunci când îi priveai chipul.

Când a apărut Lord Mort, imaginea s-a schimbat radical. Mort avea patruzeci şi cinci de ani, dar părea mult mai îmbătrânit decât Lion. Scund şi gras, cu chelie proeminentă. Chipul îi era brăzdat de cute ce se formau în frunte şi sub ochi. Ochii îi erau afundaţi în orbite, lucru ce m-a făcut să nu îmi dau seama niciodată de culoarea lor. Chipul oval era conturat de buze subţiri şi un nas prea mic pentru acea formă.

Lion mi s-a părut încă de la prima privire un bărbat jovial. E drept, sufletul lui era încărcat cu mult prea multe crime, lucru ce îi dădea, uneori, o răceală sadică. Însă Lord Mort, era invers proporţional înfăţişării sale. Un om tăcut, aproape niciodată nu vorbea. Părea că niciodată nu gândeşte. Uneori era atât de rece că mă înfiora.

Lion a fost cel ce mi-a amintit, într-un fel sadic, de Ravin. Poate că imaginea paternă mă urmărea, sau pur şi simplu mă simţeam atrasă de bărbaţii în etate.

Am pornit în aceeaşi zi în care ne-am întâlnit. Lion vorbea tot timpul povestind tot felul de păţanii, dar evitând în mod deliberat orice ar fi pus în pericol cariera lui de asasin. În noaptea aceea am rămas într-un sătuc. Lord Mort avea cunoştinţe în acel loc aşa că ne-am cazat sub îndrumarea lui. Pentru mine a fost o noapte agitată. Pentru prima oară de mulţi ani chipul înspăimântat al frăţiorului meu mi-a apărut în minte. Am văzut capetele părinţilor mei căzute în mocirlă. Ploaia cădea peste ele iar buzele mele îşi luau adio de la cei ce îmi dăruiseră viaţă.

Din clipa în care m-am trezit am înţeles că lumea mea se va schimba într-un mod radical. Visul venise ca un avertisment.

Am pornit la drum înainte ca soarele să-şi răspândească razele peste câmpiile mocirloase. Iarna se apropia şi zăpada ameninţa să cadă din clipă în clipă. Timp de două zile am mers în linişte. Timp în care nu m-am gândit decât la felul în care îl voi ucide pe Lord Mort. Dar cel mai tare mă speria faptul că nu le cunoşteam misiunea. Uneori aveam impresia că ambii mă privesc într-un fel anume, dar apoi îmi dădeam seama că nu este aşa.

În cea de-a treia zi de mers prin păduri pline de mărăcini, am ieşit în sfârşit la drumul principal. Eram plină de zgârieturi. Sângele se închegase deasupra hainelor, iar rănile mă usturau de simţeam că mor. Când am văzut râul am fost tentată să sar în el, dar mi-am stăpânit această nebunie pentru a nu da senzaţia de slăbiciune. Lion şi Lord Mort nici măcar nu au aruncat vreo privire apei ce curgea lin. Am continuat să mergem cu sângele închegat pe noi şi cu dureri aproape insuportabile. Abia spre seară ne-am oprit acolo unde copacii erau mai umbroşi.

Mi se părea straniu că mergem doar pe drumuri dosnice şi că tot timpul dormim în natură. Totul se întâmpla într-un cadru suspect.

Lion a aprins focul, în timp ce Lord Mort s-a depărtat considerabil de noi, parcă nedorind ca focul să-i lumineze chipul. Lion a scos din traistă merindele şi le-a aşezat la picioarele mele.

– Nu e drept să fii tratată ca şi noi, mi-a spus pe un glas timid. Eşti singura femeie din istorie… s-a oprit zâmbind. Sărutul Morţii.

  Atunci mi-a îngheţat sângele în vene. Într-adevăr, aşa mi se spunea în rândul oamenilor de rând, dar şi aşa prea puţini ştiau de acest pseudonim.

– Şi cum anume ar trebui să fiu tratată, Lion?

El mi-a zâmbit şăgalnic. În felul acela care spunea că ştie mai multe decât spune.

– Eşti o doamnă, Loree. Te învârţi prin cercuri înalte. Ucizi ca o doamnă. Te mişti ca o doamnă, ce cauţi tu prin mărăcini cu noi? Cu chipul şi braţele abundând de sânge?

Cred că involuntar am ridicat din sprânceană, indignată fiind.  Sunt o doamnă cu adevărat, dar nu mă dau în lături atunci când e vorba de misiuni mocirloase.

– Lion, hai să ne vedem fiecare de misiunea lui. Bine?

– Şi care e a ta, Loree?

M-a surprins modul lui direct de-a pune problema. Asasinii nu se interesau niciodată unul de misiunea celuilalt. Cred că am zâmbit sau m-am strâmbat. Oricum, figura mea a exprimat ceva. Poate că nu îmi dau seama nici acum ce, dar a fost ceva, căci el m-a privit ca şi cum ar fi înţeles totul.

– Dacă tot dăm cărţile pe faţă, Lion, începi tu, apoi, dacă mă voi simţi vorbăreaţă, poate îţi voi răspunde.

Lion s-a pus pe un râs isteric. Focul îi lumina chipul într-un mod bizar. Atunci am văzut umbra Lordului Verusian Mort întinzându-se deasupra noastră. Spiritul meu de conservare a reacţionat imediat. Dar nu am putut să mă apăr doar pe mine. L-am luat pe Lion de gulerul cămăşii şi l-am tras la pământ. Sabja lui Mort s-a înfipt în pământ. Lion s-a ridicat mai rapid decât m-aş fi aşteptat. M-a privit şi mi-a zis:

– Vezi, Loree, exact despre asta vorbeam.

Nu înţelegeam nici o vorbă. Lordul Mort s-a oprit oripilat, surprins, rănit în orgoliul propriu? Nu aş şti să spun.

– Misiunea lui e ratată, decretă Lion. Acum ori se sinucide, ori luptă cu mine până la ultima suflare.

– Am să-mi tai gâtul, mormăi Mort.

– Mă aşteptam, spuse simplu Lion, în timp ce îşi scutura hainele şi aşa murdare.

Eu eram încă perplexă. Degetele mele erau strânse pe mânerul sabjei – denumirea aceasta mi-a rămas în minte. Eram pregătită oricând să acţionez. Când Mort şi-a scos spada din pământ şi şi-a pus-o la gât, am crezut că totul se va termina. Dar Lion l-a oprit cu un gest ferm al mâinii. Nu se uita la mine, îl privea fix pe Mort.

– Care e misiunea ta, Loree?

Cred că am înghiţit în sec atunci. Codul asasinilor nu prevedea aşa ceva. Perspectiva mă speria. Şi totuşi, buzele mi s-au dezlipit.

– Să-l ucid pe Lord Verusian Mort.

Lion îşi mişca capul în sus şi-n joc, trădând o nervozitate crescândă.

– A mea e să te omor pe tine, Loree, mi-a destăinuit el.

Am deschis şi am închis gura de câteva ori. Orice gând îmi fugise din cap. Nu puteam gândi, nu puteam nici măcar să îmi dau seama unde sunt şi cum am ajuns acolo.

– A mea, a vorbit Mort, e să îl ucid pe Lion.

O misiune sinucigaşă, am gândit. Regele voia să scape de noi toţi. Nu doar de unul, ci de toţi. Lion parcă mi-a citit gândurile.

– E ca la romani, te bagă în arenă cu leul şi cel mai bun câştigă.

– Vrei să spui că nu e vorba de un măcel?, am intervenit.

Ploaia a început cam în acelaşi moment. Cu tot ceea ce implică asta. Fulgere, tunete, praf ce se ridică în aer şi se transformă în nămol. Nu am simţit nici o picătură în acel moment. Mă simţeam trădată. Eram furioasă. Atât de furioasă încât aş fi vrut să-i rup gâtul lui Rudolf al Doilea cu mâinile goale. Şi Dumnezeul lor îmi e martor că aş fi făcut-o fără nici cel mai mic regret, dacă l-aş fi avut în faţa ochilor.

Doar Lion zâmbea în felul lui mişelesc şi sumbru.

– Cred că e timpul să facem prezentările, râse Lion. Ploaia îi cădea şiroaie pe chip, dar nu părea să-l deranjeze.

Lord Varusian Mort şi-a plecat fruntea şi a rostit semeţ:

– Lordul Morţii.

Am înţeles unde vrea să ajungă Lion. Fiecare dintre noi ne dezvăluiam identitatea secretă. Cea care ne aducea prestigiu în lumea asasinilor, dar şi cea despre care vorbeau bieţii oameni pe la colţuri.

M-a privit insistent. Am întins mâna spre el şi i-am spus calm:

– După tine, Lion. Oricum tu ştii. Ce mai contează.

– Presupun că nu eşti drăguţă datorită vârstei mele.

Am negat.

– Bine, a spus el. Eu sunt Moartea Albă.

– Nu pot să pricep de ce te îmbraci în alb când ucizi, se lamentă Lordul Morţii.

Ştiam că ei se cunosc de mult. Ambii erau în slujba regelui. Era imposibil să nu se fi întâlnit în drumul lor de cel puţin câteva ori.

Am luat frâiele în mână.

– Sărutul Morţii.

Lordul Morţii înghiţi în sec. Ploaia parcă se topea pe chipul lui. Şi din cât era de scund, mi s-a părut că a intrat la apă pe loc.

– Aşadar, a spus Mort, nu aş fi avut nici o şansă.

E bine să auzi că ţi se apreciază munca. Că eşti de temut. Că oamenii tremură doar când îţi aud numele, dar de la un asasin cu experienţă nu m-aş fi aşteptat la asta.

– Probabil că nu, am bravat eu.

– Lupta era între voi doi, s-a plâns Mort.

– Dar nu a murit nimeni, nu Mort?, spuse ferm Lion. Şi nici nu va muri. Cel puţin nu azi, nu mâine, nu poimâine.

– Regele ne-a trădat, am decretat eu mânioasă.

Lion mi-a zâmbit. Focul începuse să se stingă, aşa că umbrele de pe chipul lui erau tot mai dese.

– Ba deloc, a făcut ce face de obicei. Îşi testează asasinii. Ca în arenele romane, doar ţi-am spus. Cel mai bun câştigă. Şi eu am hotărât, Loree, că tu ai câştigat.

Uimită? Voi, ce citiţi aceste rânduri, această mărturisire, ce credeţi? Da, am fost al dracului de uimită. Atât de uimită că pentru a doua oară în zece minute nu am reuşit să deschid gura. Mort era şi el nedumerit. Doar Lion zâmbea de parcă soarele ar fi fost pe cer iar el ar fi plecat la pescuit.

– Suntem morţi, Loree. Tu ai scăpat. Ai semne, ai vânătăi, ai tot ce îţi trebuie.

– Nu înţeleg.

– Zău aşa, Sărutul Morţii, credeam că eşti mai deşteaptă. Doar nu ţi-a scăpat nici o victimă. Majoritatea le-am ratat pe primele. Tu nu ai ratat. Tu ai ştiut întotdeauna cum şi unde să loveşti. Nu-i aşa? Ce îţi spune raţiunea.

Mintea îmi funcţiona, dar buzele mele nu voiau să rostească ce e de rostit. Nu puteam să o fac. Nu că mi-ar fi fost teamă, dar aveam impresia că visul meu devine o realitate lugubră.

– Spune-o!, ţipă Lion la mine.

Nici nu tremuram, dar nici nu mă puteam mişca. Doar mintea îmi mergea. Corpul îmi rămăsese mut, fără funcţii vitale. A tunat puternic, iar fulgerul a căzut la picioarele mele. Visul, tăcerea, privirile lor. Toate astea se învârteau într-un cerc întunecat.

– Am să-l omor.

– Nu, se enervă pentru prima oară Lion. O să-l omorâm. Tu doar îl pregăteşti.

M-am destins dintr-o dată. Abia atunci am simţit că sunt udă până la piele. Am râs cum nu mai râsese de mult.

– Nu, Lion. Vreau să-i aud gâtul trosnind între degete. Înţelegi?

Mort a făcut un pas în spate. Focul s-a stins. Nu îi puteam citi pe chip.

– Eu vreau să-i scot inima cu mâna, spuse Mort.

– Eu îi vreau doar ochii, râse Lion.

Mort a început să râdă. Aerul ăla ursuz a dispărut într-o clipă. Toţi am râs până la epuizarea cu apa şiroind pe noi în bătaia vântului, la câţiva metrii de urletul lupilor.

– Să vânăm, a urlat Lion. Apoi vom pune planul în aplicare.

Arma mea de vânătoare, cuţitul cu mâner straniu, stătea întotdeauna lângă sabja. Nu mă dezamăgise niciodată. Mereu s-a înfipt în gâtul animalului lăsându-i urme adânci.

Asasinii vânează mereu când simt presiune. Când sunt stresaţi şi cred că nu mai pot face faţă. Orice crimă se detaşează prin altă crimă. Nu cred că e o lege, dar ajunge să fie o necesitate.

III – Sarutul Mortii

III
 
Regele Rudolf al Doilea mi-a fost antipatic din prima clipă în care l-am văzut. Cu toate astea până atunci nu mai văzusem un bărbat atât de înalt şi de gras. Pieile feţei păreau că îi curg în valuri unindu-se sub gât. Părul şaten şi ochii căprui nu se potriveau deloc cu chipul acela: dur, rece, impertinent. M-a studiat îndelung. Ochii aceia erau atât de cercetători că mă făceau să-mi pierd răbdarea.
Dar nu am reacţionat. Nu am reacţionat în nici un fel. Am aşteptat ca regele să îmi vorbească. După o tăcere prelungă şi-a pogorât glasul în urechile mele:
– Aşadar, Ravin mi-a trimis o copilă. Dacă el are încredere în tine, atunci, iată, ăsta va fi testul tău.
Mi-a întins o epistolă bine împăturită. Nu am deschis-o atunci, pe loc, ci abia după ce m-am văzut eliberată de acea privire, dar am ţinut să îi spun ceea ce aveam pe suflet înainte de-a părăsi palatul.
– Niciodată femei sau copii.
El a părut să mă aprobe, şi nici un alt cuvânt nu a mai fost rostit între noi.
Ajunsă în stradă am început să respir. Până atunci parcă îmi înfrânseam orice simţ. Am deschis epistola şi am citit un nume şi un oraş: „ Damien, Templierul, Newcastle”. Aveam drum lung de străbătut şi doar două spătămâni pentru a mă arăta vrednică să intru în slujba regelui. În plic am găsit şi douăzeci de galbeni. Nu văzusem atâţia bani în viaţa mea. Era prima mea slujbă şi trebuia să fiu cu luare aminte. Templierii nu erau încă constituiţi în faţa lumii. Încă se ascundeau în locuri numai de ei ştiute, acolo unde îşi păstrau averile şi comorile. Trebuia să fii un asasin cu adevărat bun pentru a duce la cale o astfel de misiune. Nu era uşor să ucizi pe unul de-al lor fără să aibă repercursiuni asupra ta.
Templierii prindeau putere chiar dacă nu ieşeau la iveală. Însă cu toţii auzisem de Armata lui Dumnezeu, şi cu toţii ştiam că până şi cel ce ţi-a dat viaţă putea fi unul de-al lor. Chiar dacă erau la început, Templierii, erau bogaţi şi bine organizaţi. Ştiam că în această încercare sunt singură, nu mă puteam încrede în nimeni. Dar cel mai tare mă temeam de crima în sine. E drept, Ravin mă învăţase cum să ucid, cum să-mi reprim sentimentele. Dar nu ucisesem niciodată un om, doar pe animale se petrecuse practica mea.
Trebuia să fiu tare. Foarte tare.
Într-o săptămână am ajuns în Newcastle, şi mai aveam doar o altă săptămână la dispoziţie pentru a-mi găsi victima şi a o elimina.
M-am cazat la primul han ce mi-a ieşit în cale şi am început să îmi adulmec victima. Ravin mi-a spus că omul se trage din animale şi asemeni lor trebuia să adulmec mirosul frici şi al nebuniei. Newcastle era destul de mare. Casele se ridicau una după cealaltă, aşa că aveam impresia că pot să caut acul în carul cu fân. Trei zile mi-a luat să îmi găsesc victima. Damien era un bărbat masiv, mult mai înalt şi cu mai multe kilograme decât regele. Avea o căpăţână atât de mare că ar fi speriat şi un animal turbat. Dar asta nu era nimic. Poziţia lui în societate era destul de înaltă şi o astfel de crimă nu ar fi putut decât să atragă necazuri.
M-am lepădat atunci de învăţăturile lui Ravin aplicându-le pe ale mele.
Damien putea fi uşor încântat de femei tinere. Aşa că am hotărât să mă folosesc de tinereţea mea. Am cheltuit doi galbeni pe o rochie răpitoare. Mi-am lăsat pletele pe spate şi am pornit spre hanul unde Damien îşi petrecea seară de seară.
Înainte de asta am cules o floare buzdugan, una dintre cele mai otrăvitoare plante. Am pisat-o, aşa cum m-a învăţat bardul, iar praful pe care l-am obţinut mi l-am impregnat pe degete şi pe buze. Ceea ce făceam era curată nebunie, dar nu aveam de ales.
L-am scrutat cu privirea mai mult de două ore. Deja îmi displăcea atât de mult încât nu aveam nici o părere de rău că îl voi ucide. Era beat precum porcul, iar ochii îi sclipeau de fiecare dată când vedea câte o tânără. M-am hotărât să-l abordez. Era suficient de beat pentru ca cei din jur să creadă că băutura l-a învins.
De cum m-a văzut buzele lui s-au lungit într-un râs grotesc. M-am abţinut din răsputeri să nu afişez pe chip scârba ce o simţeam. Îl uram atât de mult, doar pentru simplu fapt că era aşa cum era.
M-a cuprins cu mâinilea alea butucănoase şi păroase, de brâu. Am simţit că o să-i trag un pumn ce avea să-l ţină minte. Dar multe priviri erau aţintite asupra noastră. Râsete isterice se auzeau de peste tot şi încurajări groteşti. I-am zâmbit în ciuda simţămintelor şi m-am prins în jocul lui.
Râdea şi bea în timp ce îmi pipăia fiecare centimertu din trup. Mă simţeam murdară, căzută în dizgraţie. Voiam doar să se termine.
I-am trecut degetele peste buze apoi i-am dat un sărut. El a continuat să râdă şi să bea, până când capul i-a căzut pe masă. Ceilalţi au început să râdă şi să-l înghiontească. Pentru ei totul era jocul beţiei. I-am luat pulsul asigurându-mă că e mort şi m-am strecurat printre ei făcându-mă nevăzută.
A doua zi vestea se răspândise. Cu toţii spuneau că băutura l-a ucis. Nimeni nu a crezut vreodată că a fost omorât.
Spre surprinderea mea nu am simţit nimic. Nici un sentiment de durere, nici o mustrare. Din contră, eram fericită că scăpasem lumea de un asemenea porc.
De atunci până la vârsta de douăzeci şi doi de ani am ucis o sută şapte oameni, fără nici un greş.
Eram la începutul anului o mie o sută treisprezece. Anul în care Ravin a murit, iar regele m-a acceptat definitiv în slujba lui. Nu ştiam de ce fusese atât de important pentru Ravin să ajung printre asasini regelui, dar la sfâşitul acelui an aveam să aflu.
Eram în Dover când am primit epistolă de la rege. Îmi cerea să mă întorc urgent în Brimingham, avea să îmi dea o misiune importantă. Abia terminasem o misiune în Dover şi fără să mă pot bucura de cea de-a o suta opta crimă, a trebuit să iau drumul Briminghamului. Am ajuns la palat a doua zi în zori. Demult nu mai simţeam oboseala. Viaţa ce îmi fusese dăruită nu îmi mai permitea să simt nimic.
Era a doua oară când ajungeam în faţa regelui Rudolf al Doilea şi nici de data asta nu mi-a trezit vreo simpatie.
M-a studiat aşa cum o făcuse şi prima oară, dar acum eram o femeie frumoasă, nu o copilă ce se sfia în faţa sa. Nu m-am închinat la picioarele lui, aşa cum o făcusem atunci. L-am privit cu fermitate. Eram mult prea îndoctrinată de crimele făcute pentru a mă mai supune în faţa cuiva. Doar cel ce plătea îmi era stăpân până când crima avea să fie comisă.
L-am simţit pe rege fâstâcindu-se în faţa priviri mele. Nu eram îmbrăcată ca de obicei, în ţinută bărbătească. De data asta îmi alesesem o ţinută feminină, ştiam că asta va avea un efect scontat asupra lui.
– Mă bucur să te văd din nou, spuse el cu glas rece ce se împletea în bezna încăperii.
 Am dat uşor din cap, dar nu cred că privirea mea a fost prea convingătoare. El continuă:
– Nu te-aş fi chemat dacă nu ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. Noua ta misiune o vei auzi din gura mea, ci nu o vei citi aşa cum te-ai obişnuit.
Asta era o noutate pentru mine. Numai cei ce se temeau că foaia va fi pierdută îmi spuneau în mod direct ceea ce doresc de la mine. Şi în curând aveam să înţeleg că motivul regelui era întemeiat.
– Conform codului asasinilor nu ai voie să destăinui nimănui misiunea ta.
Am confirmat din priviri, iar el a continuat:
– Misiunea ta e să-l ucizi pe unul dintre asasinii curţii regale.
Eram uşor confuză, dar nu am lăsat să se vadă asta pe faţa mea. Regele s-a ridicat şi a început să se plimbe nervos. Glasul îi suna tot mai greoi şi m-ai scăzut.
– Am trei asasini, iar unul din ei doreşte să mă vadă mort. Lion şi Lord Verusian Mort. Le-am dat o misiune foarte grea pe care doar împreună o pot împlini. Doar că ecuaţia s-a schimbat. Vei merge cu ei la cererea mea. Pe drum va trebui să-l ucizi pe Lord Mort. Misiunea lor nu trebuie să o cunoşti.
Am ridicat din sprâncene şi pentru prima oară am vorbit, fără să mi se dea voie:
– Iar Lion va sta cu mâinile în sân?
Poate că a fost şocat de glasul meu, sau de impertinenţa de care am dat dovadă. Căci m-a privit într-un fel ce arăta că nu se aşteptase la asta. Dar nu m-a mustrat, a părut doar uşor amuzat.
– Lion nu va spune nimic. Un asasin nu se bagă peste un altul.
Nu eram prea convinsă de asta, dar trebuia să accept misiunea. Şi dacă a fost vreodată să cred în coincidenţă, imediat ce mi-am început călătoria am crezut că este posibilă.

Kiss of death II

II
 
Un suflu rece s-a lăsat în noaptea aceea peste Cardiff. Vântul bătea în rafale regulate, calculate. Marea şi pădurile vuiau, de fapt, urlau de-a dreptul. Parcă natura se dezlănţuise şi mai rău din clipa în care cele două crime au fost comise. Cerul se răzbuna.
Atunci m-am lepădat de orice credinţă. Nu mai era loc de dragoste, credinţă sau simţăminte umane. În sufletul meu nu mai existau decât disperarea şi durerea. Aveam doar opt ani, dar inima îmi era îndoctrinată de ură şi de nedreptate. Îmi pierdusem părinţii, dar mai ales îmi pierdusem fratele. Rany a rămas cea mai mare durere a mea. L-am căutat până în ziua în care am fost încarcerată, trăind cu speranţa că într-o zi îl voi afla. Dar asta nu s-a întâmplat şi nici nu se va mai întâmpla. Poate în viaţa cealaltă.
Am plecat spre Bath în dimineaţa următoare. Am furat un cal dintr-un sat şi am luat-o la galop. Spre fericirea mea tata a ţinut întotdeuna să mă înveţe echitaţia. Nu m-a tratat ca pe o fată, într-un fel eram bucuria şi mândria lui.
Cumva am reuşit. Am reuşit să ajung până în Bath în doar două zile. Pe drum am furat mâncare sau am cerşit pentru o bucată de pâine, dar când am ajuns la destinaţie eram prea obosită pentru a îmi mai dori să mânânc.
Am ascuns calul într-un loc ce mi s-a părut sigur. El era singura mea avere. Singura mea amintire. M-am afundat pe străzile pietruite şi aglomerate ale orăşelului. Mi se părea fantastic. Niciodată nu ieşisem din Cardiff. Chiar dacă Bathul era mai mic decât Cardifful, mi se părea mult mai frumos. Avea acel iz de orăşel comercial ce îi lipsea atât de mult Cardiffului.
Oamenii se înghesuiau pe străzi acolo unde se aşezaseră vânzătorii amubulanţi; hanurile îşi aveau porţile deschise. Depozite, grânare, prăvălii, toate păreau mai bine susţinute. M-am îndrăgostit pe loc de Bath. Orăşelul acesta a reuşit pentru câteva clipe să îmi aline orice suferinţă.
M-am strecurat prin mulţimea jovială până în faţa unei prăvălii micuţe ce umplea o stradă întreagă cu mirosul de pâine proaspătă. Abia atunci mi-am dat seama cât îmi este de foame. Maţele îmi chiorţăiau şi se mişcau în mişcări rapide şi agile. Am simţit un „pumnal” trecându-mi prin stomac şi foamea a devenit de nestăvilit. Probabil că pofteam într-un asemenea fel, şi aveam o faţă atât de oropsită, încât femeia ce făcea pâinea a pufnit în râs.
– Îţi este foame copile? – m-a interogat pe un ton blând.
Am aprobat din cap, încercând să nu par prea disperată. Eram murdară din cap până-n picioare, iar ochii mi se afundaseră şi se făcuseră tot una cu negreala de pe faţă. Femeia mi-a întins o pâine şi mi-a şoptit:
– Fugi şi mănânc-o, să nu te vadă careva.
Am dat să plec, dar ea m-a oprit:
– Copile, caută-ţi adăpost în pădure. Vei fi în siguranţă acolo.
Am mâncat pâinea pe nerăsuflate, încercând în acelaşi timp să înţeleg ce anume aş fi putut face în pădure. De ce mă trimisese femeia aceea acolo? În noaptea aceea am dormit lângă calul furat. A fost o noapte rece, aşa cum au fost toate de la moartea părinţilor mei.
Inima mea a fost transformată în cioburi. Durerea ce îmi străpungea sufletul era neasemuită. Nici acum nu aş putea să o exprim în cuvinte. Din clipa aceea am trăit între două bătăi ale inimii: răzbunare şi durere.
Încercam zadarnic să-mi scot din minte capetele secerate ale părinţilor mei. Nu am reuşit niciodată. Coşmarurile încă mă mai bântuie, iar durerea nu va putea fi îndepărtată nici în moarte.
Imediat ce au ieşit zorile am pornit din nou pe străzile aglomerate. M-am postat în faţa prăvăliei de pâine şi am primit o nouă franzelă pentru a-mi potoli foamea în acea zi. Apoi am urmat sfatul femeii şi m-am îndreptat spre pădure.
A trebuit să străbat tot oraşul pentru a ajunge acolo unde am fost îndrumată. Abia la miezul nopţii am zărit copacii groşi ce îşi lăsau umbrele lugubre pe pământ. Nu ştiu ce am simţit atunci, nici în ziua de azi nu îmi pot explica. Dar a fost ca o chemare, de parcă copacii îmi făceau semn din crăcile lor groase să mă apropii. Calul era nervos şi necheza. Nu voia să îşi deslipească copitele de pământ şi sigur nu dorea să se lase purtat printre umbrele negre. Cu greu am convins bidiviul să mă urmeze. Atunci s-a schimbat totul. Viaţa mea avea să ia o întorsătură ce nu avea să se mai poată schimba vreodată.
Pădurea era atât de întunecată că abia pătrundea câte o rază de lună, oprindu-se pe vreun copac. M-am tot afundat, uitând drumul principal şi temerile ce mă însoţeau. Îmi era atât de frică încât nu mai puteam să simt nimic. În acele momente nu mi-am dat seama că frica se instalase în inima mea cu atâta tărie. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama de ceea ce se zbătea înlăuntrul meu.
În cele din urmă am adormit. Am avut vise cutremurătoare întreaga noapte, vise pe care prefer să nu mi le mai amintesc vreodată. Dar unul mi s-a întipărit în minte. Visam capetele părinţilor mei prinzând viaţă. Urlau atât de tare încât m-au făcut să mă trezesc. Când am deschis ochii, broboane reci mi se scurgeau pe chip. Însă soarele era deasupra mea, iar pădurea nu mai părea atât de ameninţătoare. Teama dispăruse, dar odată cu ea, dispăruseră şi celelalte simţuri. Parcă eram moartă şi în acelaşi timp mă puteam mişca.
Nu am înţeles ce caut acolo. Nu am înţeles decât când seara s-a lăsat din nou apăsătoare, sporindu-mi teama. Atunci am auzit paşi călcând covorul de frunze glabene. Foşnetul de sub talpa grea mă îngrozea. M-am înghesuit lângă cal, sperând ca pericolul să treacă.
Un fulger a cutreierat cerul lăsând o lumină, albă-lăptoasă, să descopere pădurea în toată splendoarea ei. O umbră mare, acoperită de blănuri groase, şi-a făcut apariţia pentru o clipă. Odată cu dispariţia fulgerului, a dispărut şi umbra. Mi-am înăbuşit un ţipăt, dar buzele mele tot au şuierat o şoaptă. Paşii s-au oprit. Puteam să simt privirea rece năpustindu-se asupra mea. Calul a nechezat. Atunci am ştiut că sunt pierdută.
Am închis ochii sperând că totul o să dispară. Când i-am redeschis el era acolo.
Era un bărbat înalt acoperit de-o blană groasă ce îl făcea să pară mult mai masiv decât în realitate. Avea păr grizonat şi-o barbă lungă ce îi cădea pe piept. Ochii îi erau de un albastru încântător. Erau reci şi calzi în acelaşi timp. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată.
Doar o clipă m-a studiat, apoi a prins calul de căpăstru, mi-a făcut semn să îl urmez, iar paşii lui au început din nou să chinuie frunza căzută. Am mers mult printre vreascuri căzute şi crăci ce păreau că se agaţă cu disperare de fiecare suflu uman. Mă pierdusem cu totul în multitudinea de copaci ce păreau că ameninţă de fiecare dată. În cele din urmă am zărit lumina unui felinar, agăţat de un gard mic de mărăcini. În spatele gardului se zărea o colibă căzută. Bătrânul a priponit calul acolo unde iarba era mai mare, apoi s-a grăbit să îi aducă o găleată cu apă. M-a tras de mânecă şi m-a vârât în casă, făcându-mi inima să-mi sară din piept. Atunci m-am temut pentru viaţa mea, dar temerile nu au fost întemeiate.
Bătrânul mi-a făcut semn să mă instalez într-o cameră mică şi sărăcăcioasă. Acolo se afla doar un pat şi-o laviţă putrezită. Eram prea extenuată pentru a mai pune întrebări şi cred că am adormit imediat.
Timp de o lună bărbatul nu mi-a adresat nici o vorbă. Nici un cuvânt. Nu mi-a cerut nimic în schimbul găzduirii şi a mâncării, nici măcar să îi ajut la treburile gospodăriei.
Abia în seara aceea când toama căzuse peste pământ în tonuri galbene şi roşii, s-a apropiat de mine. Ochii lui păreau atotştiutori. De parcă întreaga ştiinţă a lumii s-ar fi oglindit acolo. Niciodată nu mă întrebase de unde vin şi ce s-a întâmplat cu mine, dar întotdeauna a ştiut, chiar dacă cuvintele nu i-au confirmat-o.
– Şi acum? – mă întrebă el. Ce vrei să faci?
Răspunsul se conturase în mintea mea încă de atunci. Din ziua în care îi văzusem morţi am ştiut ce vreau să fac.
– Să mă răzbun.
Timp de câteva minute nu a spus nimic. A ridicat lemnele pentru foc şi le-a pus pe prispă, abia apoi revenind lângă mine.
– Răzbunarea e un cuvânt mare pentru o copilă de vârsta ta. Sentimente mult mai nobile ar trebui să te încerce.
– Sentimentele nobile au murit în sufletul meu. Totul a murit.
– Atunci, aşa să fie! – spuse bătrânul. Dar, te avertizez că drumul pe care ţi l-ai ales va aduce moarte sufletului şi raţiunii.
Atunci nu am înţeles la ce se referă, dar în scurt timp aveam să îmi dau seama.
Într-o zi – cam la o săptămână – a venit la mine. Mi-a pus la picioare o spadă cu vârf curbat, un cuţit, şi o arbaletă destul de grea. Cuţitul a fost cel ce mi-a atras atenţia. Avea un mâner ciudat. Un cap de demon în mijloc, şi două aripi ce se curbau pe lama cu formă bizară.
Atunci el mi-a spus:
– Aceasta nu este o spadă ci o sabja. Sau, mai bine spus, o sabie. Acesta este un cuţit destinat numai şi numai vânătorii. Este originar din Asia şi foarte folositor. Iar arbaleta: este una din cele mici, dar săgeata este dintre cele puternice. Nu este la fel de rapidă ca şi un arc, dar mult mai precisă.
Nu am îndrăznit să întreb ce o să fac cu ele. Însă nici nu a fost nevoie căci el mi-a mărturisit lucrul acesta fără a aştepta întrebarea.
– Aceasta va fi răzbunarea ta. Vei deveni asasin. Te vei integra între ei, vei deveni cea mai bună, şi într-o zi ai să-l întâlneşti pe cel numit Crucea Neagră.
Când am auzit numele am simţit că leşin. De unde ştia? Nu l-am întrebat niciodată şi nici el nu mi-a spus. Dar atunci mi-am amintit. Bărbatul ce intrase pe curtea conacului purta la gât o cruce neagră.
De atunci au urmat opt ani de muncă asiduă. Bătrânul, bard – căci el de meserie era bard -, Ravin, s-a ocupat de educaţia mea în ale armelor. În cei opt ani am învăţat să gândesc precum un asasin şi să lupt ca unul.
Aveam şaisprezece ani pe atunci. În afară de luptele pe care le duceam zi de zi, la propriu, le purtam şi pe cele sufleteşti cu mine. Ravin s-a chinuit în fiecare zi să dea de urma fratelui meu, dar nici un rezultat nu s-a întrevăzut.
Venise şi ziua în care trebuia să părăsesc pădurea şi pe Ravin. El a venit la mine şi mi-a vorbit:
– Acum, că Rudolf Primul a murit, Rudolf al Doilea s-a ridicat peste Imperiu. Noul rege a cerut să aibă cei mai buni asasini din ţară la cheremul său. Tu va trebui să fii printre ei. Aşa că i-am scris regelui spunându-i că i-am pregătit un asasin iscusit. Regele mi-a trimis vorbă să te trimit la testare. Vei lua drumul Brimighamului şi te vei arăta în faţa regelui.
M-am despărţit cu greu de Ravin. L-am iubit. L-am iubit pentru că, în ciuda faptului că i se închina lui Dumnezeu, nu a ţinut niciodată să mă îndoctrineze întru credinţă. Nu am putut să-l uit vreodată şi doar atunci când am auzit de uciderea lui m-am întors să îi aduc un ultim omagiu.
Am plecat din Bath urmând calea pe care mi-o indicase Ravin. Am călătorit mult până am ajuns în faţa palatului şi atunci, pentru prima oară, m-a cuprins teama.
Eram îmbrăcată în haine bărbăteşti. Îmi ţineam spada la brâu, la fel şi cuţitul, iar arbaleta pe spate. Buclele negre le ascunsesem sub o pălărie cu boluri late. Încercam să par un tânăr bărbat, însă trupul îmi trăda feminitatea.
Atunci viaţa mea s-a schimbat pentru a doua oară.