Steluţe multicolore

E aproape unu noaptea, iar eu sunt de la moartă în jos.

Am plecat vineri, după cum am anunţat, spre Gaudeamus. Am ajuns, m-am cazat şi am invitat-o pe Lucia la o cafea unde am vorbit în mare secret. Nu, chiar e un mare secret aşa că nu o să-l spun. Ceea ce vă pot spune e să cumpăraţi luni „Saptamana Financiara”(scuze, Lucia), dar nu în asta constă secretul. – A fost un târg cu multe secrete, important e să nu le uit –

Şi a fost vineri lansarea Crimescene Publishing cu Flacăra şi Tritonic, dar mai ales cu Flacăra. Unde a venit domnul Ciocan – îl ştiţi, purtătorul de cuvânt al poliţiei capitalei – soţii Morogan, George Arion şi restul 😛 . Oh, să nu o uit pe Bianca Brad care a participat la eveniment. Frumoasă femeie… eh.

Sigur că nu am vrut să-i iau gloria lui George Arion, aşa că am dispărut repede când lumea s-a repezit după autografe 😀

Frumoasa surpriză a consituit-o fiţuica „Barintown News” realizată de George Arion – puteţi încă să puneţi mâna pe ea la standul Flacăra, e gratuită. Aveţi patru pagini A4 de râs 😀 Să vă dau un exemplu sau două: „Oana Stoica-Mujea – Indiciile dumneavoastră anatomice sunt perfecte – 90-60-90” 😆 Sau: „Poliţist corupt asigură alibi fără cusur”. Vă asigur că aveţi de ce vă amuza. Doar puneţi mâna pe „Barintown News” şi vă veţi dori mai mult.

Bine, am terminat lansarea, s-au dat autografele, ne-am pupat, ne-am dat mâna, am luat şi noi autografe, iar eu am fugit s-o duc pe Lucia acasă. Apoi am poposit într-o locaţie secretă – eu v-am spus că a fost o chestie cu multe secrete – unde am avut de discutat multe secrete alături de Bogdan, Teodoraaaaaaa (dar Teo a fost mai preocupată de vinul pe care Bogdan şi l-a pus în poală 😛 ), George şi Alexandru Arion. Soţii Morogan, prietena lui Alex şi doamna de la radio. – Evident că trebuia să uit un nume 🙄 ). Ce am discutat acolo, eh, e secret de maximă siguranţă. Aşa că…

Am ajuns la hotel şi mi-am dat seama subit:

Mi-am uitat antialergicele – şi ştiţi cum e cu psihicul. Eheee, doar m-am gândit că le-am uitat şi m-au apucat toate alergiile. Drept urmare am dormit vreo două ore chinuite. Al dracu’ psihic. Dacă le aveam la mine, normal, nu mă apuca nimic. Dar dimineaţă am compensat întreaga nefericire cu un mic dejun în pat şi o cafea la sediul „Flacăra”. Unde iar s-au spus secrete. – Io cred că SRI-ul, în momentul ăsta, e foarte invidios.

Şi a început ziua de sâmbătă. Unde am aşteptat-o pe Silvanna care a venit pregătită să cumpere tot târgul, alături de tatăl ei şi două colege. Unde am aşteptat-o pe Manole care a ajuns în ultima clipă. Unde am întâlnit cârcotaşi 😉 şi m-am bucurat de prezenţa lui Liviu Radu. Şi, în sfârşit, pentru Dumnezeu, am reuşit să-i „fur” un autograf 😀 Aşa că întreaga serie „Waldemar” se află acum la loc sigur. Abia aştept să citesc şi această ultimă carte din serie. Dar poate Liviu Radu se gândeşte să apară şi cu ceva Junior. – aşa mi-am amintit că mai am un secret şi în privinţa Tritonic JT, devine frustrant 😦

Şi s-a lansat „Regina Elfă” după zânele lui Liviu Radu. Iar Silvanna a fost de-a dreptul excepţională. Recunosc că am avut emoţii pentru ea, în timp ce alţii aveau emoţii pentru mine. Vedeţi cum merge treaba? Nimeni nu are emoţii pentru el. La un moment dat am crezut că Silvanna s-a blocat, dar mi-a tăiat-o scurt să o las să zică 😀 S-a descurcat minunat. Şi trebuie să-i mulţumesc încă o dată pentru tot. Eu la vârsta ei, să-mi facă cineva ce i-am făcut eu azi, aş fi plâns. Vă jur. N-aş fi fost în stare să vorbesc în faţa oamenilor. Foarte mult m-a bucurat că Balin s-a oferit să o susţină pe Silvanna şi să o îndemne să scrie. S-ar putea să încep să am o părere foarte bună despre el, ceea ce mă sperie 😀 Ar fi unul dintre puţinii SF-işti care şi-ar da interesul pentru cei mai mici. Iar pentru asta chiar are toate aprecierile mele.

Oh, să nu uit să-i mulţumesc lui Liviu Radu că a rămas la lansarea Reginelor. Cred că a fost singurul SF-ist, dacă nu mă înşel. Dacă mă înşel îmi cer scuze. Eu m-am uitat tot timpul urât la Manole 😛 şi la Lucia. Evident. La câte complimente îmi face Lucia pe metru pătrat 😀

Încă o dată trebuie să le mulţumesc Luciei, Teodorei şi lui George Arion că s-au „chinuit” după mine prin târg. Încep să cred că am ajuns să chinui foarte tare nişte oameni.

La standul „Crime” o doamnă foarte drăguţă m-a băgat în seamă şi mi-a spus că „Indiciile” se vând foarte bine. Am stat puţin de vorbă şi mi s-a părut foarte drăguţă. A fost chimie, ce mai 😀

M-am întâlnit şi cu Horia de la care am furat două cărţi cu neruşinare – vă spun altă dată. L-am cunoscut şi pe Nicu şi l-am reîntâlnit pe Bebe. Dar m-am ciocnit şi de Marian Coman 😀 de câteva ori.

– Sunt convinsă că am uitat mulţi oameni, dar mă vor ierta. Pe alţii nu i-am uitat, dar nu merită atenţie – (Sigur că n-am uitat-o pe Simona care a semnalat evenimentul. Mulţumiri multe!)

Într-un final, după lansarea mea, am ţinut morţiş să o văd pe Andreea Marin, dar n-am apucat. Asta din pricină de ameţeli febrile. Aşa că am tulit-o spre casă alături de finii mei şi Xreder. După ce am mâncat parcă a fost mai bine, dar nu prea bine. Aşa că încă mă simt destul de rău. Ştiu, mimez perfect dispoziţia înfloritoare. Dar realitatea e interioară.

Şi trebuie să mărturisesc că la acest târg i-am simţit tare rău lipsa Crinei. Nici măcar n-am apucat să o sun cu toate că am vrut s-o fac în fiecare moment.

Dacă n-aş fi avut atâţia prieteni lângă mine, cred că aş fi omorât câteva persoane. Dar Lucia şi George Arion, prin simpla prezenţă, mi-au ţinut firea vulcanică în frâu. Desigur, mai era şi Silvanna în momentul în care era să fac o chestie tare urâtă. Aşa că m-am abţinut cu multă graţie. De data asta. Dar m-am simţit oarecum răzbunată de Bogdan.

Trebuie să-i mai mulţumesc şi Iuliei. Biata de ea. După târgul ăsta va fi un zombie.

Cu alte detalii voi mai reveni când Iulia îmi va da pozele. Dar acelea vor fi detalii în imagini 😀

Acum mă duc să mor puţin 😉

Mă amuz şi eu, dar până la un punct

De câte ori să spun că pe blogul ăsta doar eu jignesc? Parcă aş vorbi pentru corbi, şi, cumva, sunt sigură că şi ăia ar fi mai receptivi. Horia nu e nici pe departe omul negru al acestui blog. O să fie când spun eu, nu voi. Silviu, s-a înţeles? Dacă un om nu e în asentimentul meu, asta nu înseamnă că nu e om. Atâta timp cât îşi exprimă părerea într-un mod civilizat, de ce tot încercaţi voi să o faceţi să pară necivilizată.

A înnebunit lumea de Crăciun. Să mor dacă nu. Începând de la patimile pe care le-a creat recenzia lui Asipoiu, până la a vă lua de gât între voi, cu toate că eu n-am dat semnalul de „bătaie în noroi”. Pentru cei care vor să mă jignească, încă o pot face pe Cititor Sf, acolo e chiar amuzant, dar aici nu aveţi dreptul să vă amuzaţi, poate pe seama mea, dacă am eu chef, dar nu pe seama celor ce îşi expun părerile. Îi înjur eu dacă consider că e cazul. Ştiu şi eu să o fac.

Cât despre neciopliţi, tot acolo unde v-am spus îi găsiţi. Dacă tot nu aveţi pe cine vă revărsa durerile, mai sunt şi frustraţi pe lume care au o problemă cu mine.

Bebe, da, cu mine au o problemă, iar eu am o mare îndoială că acei comentatori s-ar numi aşa cum spun. Eu zic că e unul şi acelaşi, iar după stil îl cheamă Bodnărescu. Un om cu multe frustrări. Şi a învăţat el de-a lungul timpului că şi le poate vărsa pe mine. Lucru care nu mă deranjează deloc. Că doar nu bag în seamă orice frustrat după stradă. Aşa că nici o problemă.

Vreau să-i mai rog ceva pe cititorii mei. Nu vă mai daţi cu părerea vis-a-vis de recenzie, pentru că păreţi la fel de needucaţi ca şi cei (cel), care îmi atribuie diverse adjective, comparaţii etc. Nu e un război, fraţilor. Chiar nu ne putem abţine de la răutăcisme? Fiecare are dreptul la părere. Iar voi vă răzbunaţi pe autorul recenziei de parcă ar fi de vină că nu îi place. Mi-am spus eu părerea vis-a-vis de recenzie pe blogul reginelor. Acum gata, nu o să ne luăm de gât. Bine, se poate crea şi un războiu în blogosferă, ceea ce, dacă stau bine să mă gândesc, ar duce la ceva vânzări record 😀 Nu am să vă mint, am încercat să văd cum aş putea folosi chestia asta în favoarea mea. Şi câteva idei chiar mi-au ieşit. Dar nu am să o fac, tocmai datorită patimilor ăstora. Pentru că nu ştiţi să vă ţineţi supărările în frâu. Nu puteţi lua exemplu şi voi de la Bebe şi de la Cella? Ei au răspuns frumos, fără patimi, fără dureri şi au înţeles esenţialul. GATA!

Putem spune STOP? Aici e valabil şi pentru Silviu – care şi-a şters blogul –, dar şi pentru cei ce colindă recenzia şi îi mănâncă sub limbă. Lăsaţi-i pe ăia cu frustrări să urle. Voi citiţi şi nu mai băgaţi totul în seamă. În lume se întâmplă lucruri mai rele decât o recenzie nefavorbailă. DA?!

Post in 10 pasi

23826

 PASUL 1.

Ce o fi aşa greu să scrii ultimile cinci pagini? Mă întreb de două zile. Da, stau în faţa calculatorului. Am word-ul deschis, acolo unde trebuie el să fie deschis, şi totuşi stau şi mă uit ca tâmpita. Mai fac un joc de whist, mai scriu trei cuvinte, mai dau drumul la tv, mai scriu trei cuvinte. Printre aflu că de săptămâna viitoare trebuie să asist la nişte ore, la un liceu. De parcă eu de asta aş avea timp, şi totuşi nu am de ales, aşa că o să mă duc, ce să fac? N-am de ales şi când n-am, n-am.

Uneori mă uit capie la Dinastiile mele. Ştiţi voi, cărţile în sine, nu blogul – pe care, apropo, momentan nu ştiu ce să scriu. Îmi zic, timid, că mai am de scris doar cinci cărţi din serie. Doar cinci, vă daţi seama? Când eu mă chinui la o cărticică de vreo două luni. Doamne. Nu îmi dau seama dacă sunt în criză sau doar în lene. Oricum, contează prea puţin. Sigur alea cinci pagini se vor termina până la urmă. Altfel de ce mă mai numesc scriitor? Trebuie să mă forţez puţin, eu pe mine. Aşa e normal, să mă chinui. Să storc tot din creierul meu. Abia aştept să încep dark fantasy-ul. Am o mie de idei şi sunt încântată de-a dreptul.

PASUL2.

Mă uit şi eu pe bloguri, ca oamenii. Şi îmi dau seama că tot eu sunt de vină pentru că lumea se clatină. Cel puţin Darius a înţeles asta ( desigur, voiam să-i dau link, să nu mai plângă 😀 ) Aşa că am luat o hotărâre, să îi las pe toţi bloggeri să dea vina pe mine. Nu aveţi trafic, sunteţi frustraţi, aveţi o durere în dos. Ok, eu îs de vină. Vreau să fiu de vină, îmi place să viu vinovată. Ba chiar mă simt bine. Vă mulţumesc pentru atenţie şi pentru că puteţi da vina pe cineva. Probabil că eu o să dau vina pe Piţi, mi se pare logic aşa.

PASUL3.

Nu, Corina, nu mi-au trecut nervii după alegerile de duminică. Sunt încă în stare de nestare. Îmi dau seama că Băse a manipulat şi legea asta în aşa fel încât să poate juca el cum doreşte, iar doamna Udrea tot analfabetă rămâne 😀 Am un regret profund. Nu ştiu, o stare tâmpită după votul ăsta. Oh, ştiu, de aia nu sunt în stare să scriu ultimile cinci pagini, pot da vina pe politică? 😛

PASUL4.

Azi m-am gândit să fac nişte vrăji. De aia nu le merge unora bine, pentru că umblu cu moşmoande. Bebe mi-a adus o carte de vrăji, pe lângă cea de Tarot. Aşa am aflat că pot face vrăji combinate cu tarotul. Aşa-mi place să mă cac în fericirea unora încât am început să jubilez doar la gândul că voi face o vrajă mică. Aşadar, dacă simţiţi că aveţi limbrici, stări proaste, indispoziţii, trebuie să ştiţi că eu sunt de vină. Desigur, fac vrăji. Ceea ce se combină cu o stare acută de schizofrenie. Dar eu sunt fericită. Zău că sunt. Mă cam doare capul la ora asta, dar va trece el, altfel sunt pregătită să mă pocnesc, aşa cum e normal să o fac.

PASUL5.

Mă întreb: Cella, unde ai dispărut? Eşti bine?

PASUL6.

Pentru întrebări suplimentare vă rog contactaţi serviciul clienţi. Eu nu sunt birou de informaţii. Ok? Dacă am deranjat pe cineva mă bucur, dacă nu, mă bucur oricum.

PASUL7.

Gabi, hai să facem o coaliţie ceva. Nu ştiu, orice fel de coaliţie. Simt nevoia de-a revoluţiona blogosfera. Să îi dăm foc? 😀

PASUL8.

Pentru înjurături suplimentare, vă rog să verificaţi spamul. Trebuie să anunţ că am semimoderare, datorită Crinei care mi-a salvat blogul în timp ce eu înjuram netul. Aşa că dacă nu vă regăsiţi comentariul, mă scuzaţi. O să vi-l regăsiţi imediat ce dau drumul calculatorului. Din păcate cred că cei care nu au mai comentat de mult, vor intra la moderare. Aşa că nu vă speriaţi, e exclusiv pentru frustraţi.

PASUL9.

Mă simt bine în pielea mea. În pantofii mei cu tocuri cui, în hainele mele, foarte lungi sau foarte scurte. În lumea mea, foarte îngustă. Şi, cel mai bine, mă simt departe de falşii prieteni. Lucru pentru care cred că trebuie să mulţumesc, dar încă nu sunt hotărâtă cui 😀 Mă ajută cineva? Presupun că nu.

PASUL10.

Dacă aţi ajuns până aici, serios, înseamnă că nu aveţi treabă acasă şi aţi stat să citiţi toate prostiile înşirate de mine. Citiţi ceva, lăsaţi netul, nu aţi auzit că prosteşte? 😆

Desigur, era o glumă.

Mai sunt şi zile bune

Zi plină, dar frumoasă. Ba nu, minunată. Am început bine ziua, chiar dacă cam somnoroasă, dar mi-am revenit repede. Ei da, azi am băut o cafea cu Bebe. Normal, nu putea să vină decât cu un braţ de cărţi şi cu un buchet minunat de trandafiri. E un om minunat, care ştie multe despre cărţi. Despre multe cărţi. O, Doamne, despre mai multe decât ştiu eu. Am aflat că are două motăniţe 😀 Aşadar, a intrat în clubul pisiciţilor 😀 Am petrecut câteva ore mai mult decât relaxante. Bine, compania a fost plăcută şi deosebită, aşa că era normal ca timpul să treacă frumos. Chiar şi trezitul după o noapte de nesomn mi-a făcut bine – Mulţumesc, Crina! 😛 – Ce?, credeţi că ziua s-a terminat aşa? Nu, nu s-a terminat aşa. Normal.

Mergem mai departe. După întâlnirea cu Bebe, mi-am luat nepoata şi l-am adunat pe Xreder… uite aşa am pornit spre Mall. Doar nu era să se aprindă luminile de Crăciun fără noi? Păi nu? Păi da.

Faptul că oamenii ăia de la Mall au adus trei personalităţi politice, total antipatice mie, m-a făcut să mă car acasă, cu nepoată cu tot. Personalităţile? Florinnnnnnn Călinescu, bleah. Gingăraş, bleah, Bratu, hai, fie, am făcut chimie cu el în facultate şi mi-a dat zece – adică la electronică – aşa că treacă, meargă, dar tot bleah 😛 A, desigur, toate vedetele piteştene îşi dădeau aere pe acolo. Cum mie mi se apleacă de la aere, am preferat să merg la cumnata mea şi să mănânc bine. Desigur, încercând să uit cu desăvârşire ce şi cum.

 

img_1

img_2

img_3

img_4

img_5

img_6

img_7

img_8

Acum, la final, dar nu în cele din urmă, nu de alta, dar povestea asta o voi relua. Sâmbăta viitoare bloggeri piteşteni se întâlnesc. Momentan vă las să aflaţi mai multe de la Dumis, dar o să vă spun şi eu mai multe zilele astea. Da, mă duc, nu de alta, dar Dumis a crezut că sunt bună de moderat o discuţie, acum să mă las rugată? Nu mă las că eu nu îs vedetă 😉 Zilele următoare veţi afla detaliile. Ok, weekend plăcut şi, desigur, EU MERG LA VOT, VOI?

Lansare cu aniversare

rqwboiul-reginelor2

 

Mai sunt trei ore până mâine. Teoretic, până la lansare, sunt mai multe, dar pentru mine tot trei mai sunt. E o zăpăceală. Sigur că fac pe mine. Ok, o să încerc să nu… 😀

Bun. Acum serios vorbind, mâine e de două ori o zi specială. Pentru că lansarea asta e cu dedicaţie. I-o dedic tatălui meu, pentru că tot mâine – coincidenţă – e şi ziua lui de naştere. Aşa că va fi ceva mai deosebit pentru mine. Poate şi pentru el. Nu ştiu. Oricum, totul e aşa, un pic euforic. E o nebunie totală.

Trebuie să-mi cer scuze că nu voi fi şi sâmbătă la târg, dar o să fiu la… ei bine, vă povestesc când mă întorc, cu tot cu poze şi cu ce se mai cere. O să am laptopul cu mine şi o să vă relatez după lansare ce şi cum. Tot cu poze şi ce o mai trebui. Poate vă spun şi din locul „secret” câte ceva. Vedem, e timp. Atâta timp cât ceasul merge, nimic nu va rămâne nepovestit. Până una alta, mă pregătesc de lansare. Apoi, cu mare încercare, mă pregătesc de relaxare 😀 Aşa e omul, nu se poate lansa fără să se relaxeze.

Aşadar, voi veniţi acolo, cei ce puteţi şi vreţi, căutaţi Tritonicul – nu că va fi greu de găsit – şi mă veţi găsi pe mine. Cel puţin de la ora 17. Apoi, ce-o mai fi, o mai fi. Mi-am propus să tot beau cafele. Păi cum altfel? Le am pe toate în minte. Sunt numărate. Oricum altă treabă nu am, decât să beau cafele şi să beau până o să dau în tremurat şi nu o să mai ştiu vorbi. Aşa, Bogdan Hrib, le va spune oamenilor că sunt mută şi surdă şi am scăpat 😛 Ok, bine, mă puteţi suna… Normal, de parcă aş scăpa ştiu eu de cine din Satu Mare 😛

Hai că am vorbit destul. Ne vedem mâine, care ne vedem, cei ce nu vor fi acolo le-am explicat ce şi cum.

Domnule Voicu, cartea dumneavoastră va fi la Bebe. Din păcate, aşa cum am spus, sâmbătă n-am nici o şansă să fiu la târg. Dar n-am uitat nici o clipă ce-am promis 😉

O istorisire

tarot2244942

Povestea pe care o să v-o destăinui e reală. Mi s-a întâmplat. Atunci, poate, pentru prima oară în viaţa mea, am crezut în forţa supranaturalului, cu toate că de atunci şi până acum mi-a trecut. Când Bebe mi-a dăruit cartea „Tarotul de Marsilia”, cu cărţile de tarot cu tot, imediat mi-a venit în minte povestea asta, doar că lui nu i-am mărturisit pe loc, pentru că, într-un fel, am simţit că trecutul meu se îmbină cu prezentul. Sau, de ce nu, cu viitorul. Cu toate că, mai mult decât a lectura şi a mă inspira, nu mă mai tentează. Dar, vă pot garanata, de fapt lui Bebe îi pot garanta, că de câte ori deschid cartea şi împrăştii cărţile de tarot mă izbeşte o inspiraţie benefică, aşa cum nu mi s-a mai întâmplat de ceva timp. Hehe, mult timp.

Povestea mea începe în copilărie. Eram trecută de doisprezece ani, când, prin nu ştiu exact ce procedeu, am prins dat în cărţi. Cărţi normale, nu de tarot. Dar le nimeream bine, căci mama avea o vecină care mă chema zilnic să-i dau în cărţi. Adică, na, ştiţi cum e, atâta timp cât le nimeream atât de bine, ei bine, aveam deja o reputaţie. Poate că a fost vremea de glorie a femeilor din familia mea. Bunica dădea în bobi, dar nu a ştiut niciodată să zică de dragoste, viaţă veşnică şi tinereţe fără bătrâneţe, dar ştia să-ţi spună dacă vine cineva şi când sau, normal, dacă nu vine. Mereu o puneam să dea în bobi să-mi spună dacă vine sau nu vine mama, nu că mi-aş fi dorit să vină pentru că nu mă lăsa la discotecă. În schimb, bunica mă lăsa oriunde. În acelaşi timp, mama, ca o adevărată femeie a familiei, ghicea în cafea. Ce mai, toate ghiceam pe unde puteam. Haios era că noi nu credeam în ce spuneam, dar ştiţi cum e, subconştientul omului face ca totul să devină real.

Şi uite aşa mi-am rupt eu mâna de vreo trei ori. Atunci, mama, grijulie, mi-a interzis să mai dau în cărţi, spunându-mi că-l mânui pe Dumnezeu. După ce mi-am rupt mâna dreaptă de trei ori, am început şi eu să cred că supăr pe cineva. Prea era de tot. Adică, ho! Aşa că m-am lăsat de datul în cărţi. Ultima oară am dat în cărţi înainte ca bunicul meu să moară, înainte cu o săptămână. Şi mi-a ieşit clar că moare. După ce s-a dus, m-am speriat cumplit, aşa că am renunţat cu totul la îndeletnicirea asta, aşa cum şi mama şi-a jurat că nu mai ghiceşte în cafea. Şi nu am mai făcut-o, nici eu, nici ea. Ei, bunica mai dă în bobi dacă vrem să aflăm dacă ne vizitează sau nu cineva, atâta doar că noi nu mai vrem. Treaba lor, cine vrea ne vizitează, cine nu, nu.

Aşadar, vă daţi seama că atunci când am văzut cartea zeci de amintiri mi s-au încropit în minte. Dar mai cu seamă moarte bunicului. Nu ştiu cât a fost real din ce mi-a ieşit în cărţi sau cât de convinsă am fost eu că nu o mai duce mult. Pentru că, aşa cum v-am spus, nu am crezut niciodată în puterea cărţilor, dar, cu siguranţă, psihicul uman poate influenţa anumiţi factori din jurul nostru. Oricum, experienţa asta s-a terminat urât pentru mine şi, pentru prima oară, mi-am dat seama că nu vreau să ştiu când se va duce sau nu un om. Cred că e cel mai oribil lucru după pământ.

Dar, una peste alta, „Tarotul de Marsilia” mă inspiră ceva de speriat. Mulţumesc, Bebe! Chiar aveam nevoie de un plus de inspiraţie, cred că ai găsit magia potrivită.

Aşa afli cine îţi sunt prietenii

 

 

Ei, na, nu mă aşteptam la vizite sau telefoane, dar o vorba buna pe blog sau pe mess, zău că e binevenită, mai ales că doamna din Satu Mare mă tot ţinea la curent cu cine şi ce a zis. Uite aşa afli cui îi pasă câtuşi de puţin acolo şi cui nu. Păi se ştiu ei cei care au aruncat un gând în ograda mea, aşa cum îi ştiu şi eu. Deci fără cuvinte, că de acolo de unde mă aşteptam nu a venit nici un semn. Mă rog, oare de ce dracu’ mă aşteptam, că eram aproape convinsă că nu. Că doar m-a întrebat şi Crina: „te-a sunat Z?”. Ei pe dracu’, că doar nu îi păsa de mine. Zău aşa. În fine, nu mă deranjează. Am înţeles oricum mesajul, nu suntem prieteni. Acum nici nu ştiu dacă am fost vreodată, dar cunoştinţe tot eram că na… aşa a fost să fie. Dar de unde Dumnezeu nu cere…

Dar să trecem la lucruri frumoase şi mulţumiri speciale. Trei mulţumuri speciale am, ba nu, patru, pentru că ştiu că acolo, undeva, a fost şi Voicunike, căruia îi cer scuze că nu i-am trimis cărţile crezând că Bebe le-a luat şi pentru el. Dar o să le primească, că doar nu am minţit pe nimeni până acum, doar că s-a creat o confuzie în unicul meu neuron. Fiind doar unul se întâmplă. Aşa că iote, am făcut-o lată exact cu cine nu ar fi trebuit. Dar mă revanşez. Acum nu vă aşteptaţi să vă spun din spital. O să vă spun doar că a fost neaşteptat de bine. Personal extrem de drăguţ, prea drăguţ. Nici un pic de miros de spital. După operaţie mi-au pierdut papucii o zi. Aşa că am colindat în şosete albe. Mă credeţi ori ba, dar pe şoseta aia albă, nu s-a văzut nici un firicel de praf. Lenjerii schimbate zilnic şi tot ceea ce nu credeai vreodată că s-ar întâmpla într-un spital din România. Deci nu am ce spune de rău. Chiar nu.

Dar o să vă povestesc despre cei care mi-au ridicat moralul. Şi nu o mai amintesc pe Crina care mă tot suna şi îmi spunea: „nici pe masa de operaţii nu te las” 😀 – Acum înţeleg eu de ce am o ciupitură mică, doctorul a vorbit cu nebuna în timp ce mă opera 😆 Ai aflat ceva ce nu ştiu eu? – Aşa că o să încep cu Bebe. Bebe m-a vizitat. Cred că a fost cea mai mare bucurie a mea. Mi-a adus nişte trandafiri superbi – noroc că asistentele mi-au adus o găleată cu apă să-i ţin, încă sunt ca noi 🙂 – nişte bomboane delicioase ( s-au după două zile de „nu bei decât lapte fiert” puteau fi oricum 😛 ) şi o carte minunată, absolut minunată pentru care încă nu am cuvinte de mulţumire. Am să vă povestesc zilele astea despre această carte, pentru că în familia mea există un întreg istoric pe seama ei. O să vedeţi. Am descoperit în Bebe un om extrem de inteligent, jovial, plin de viată şi aproape că nu l-aş mai fi lăsat să plece dacă nu se închideau uşile spitalului. M-a ofticat doar că a citit mai mult ca mine. Dar nu-i bai, recuperez eu. Poate 😀 Oricum, vom avea mai mult timp la Gaudeamus să despicăm firul în patru. Dar m-am bucurat enorm să-l cunosc. Să dea Dumnezeu numai oameni ca Bebe să cunosc, că tare îmi e drag.

Cella, o Doamne, nicidecum nu e cea din urmă. Biata Cella care tot suna şi suna, iar telefonul meu îi tot dădea tot de ocupat. Dacă nu îmi spunea Crina că mă sună, nici nu aş fi ştiut. Oricum ştiam că Cella se gândeşte la mine, dar m-a surprins cu atât mai mult cu cât a făcut tot posibilul să-mi vorbească şi să mă încurajeze. E o adevărată desfătare să vorbeşti cu ea, şi nu e enervantă ca Sătmăreanca 😀 – glumesc, desigur. Aşa că am două prietene adevărate. De la una la alta nu trebuie decât să traversezi autostrada ungariei. Adică ieşi din ţară ca să intri în ţară. Mă rog, mai bine pe la unguri decât pe la noi. Asta e clar ca bună ziua. Cellei i-am făcut o promisiune, dar, din păcate, nu o pot concretiza atât de repede pe cât mi-aş dori. Încă nu am forţa necesară şi nici nu mi se dă voie să o am. Parcă aş avea doi ani. Ce mă enervează când toţi ştiu ce-i mai bine pentru mine, mai puţin eu. Dar sunt calmă. Calmă, calmă, calmă…

Aşa că vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi încurajat prin comentarii, dar nu pot fi imparţială aici şi să nu le mulţumesc din suflet celor trei care s-au dat peste cap pentru mine. Oh, cred că de aia Crina se face tonomat 😀 Bine, tac, dar ar trebui să dai vestea, că vreau să te felicit.

Multe aşa nu am de spus, mă rog, ar fi, că dracu’ (adică eu), tot drac e, şi să nu credeţi că n-am uimit spitalul, că nu m-am certat cu doctorul, cu toate că e o minunăţie de om, dar deh, te pui cu nebunul, sau că nu m-am trezit imediat după anestezie cu o mulţime de întrebări. Păi da, s-au închinat, că toate ieşeau moarte din sala de operaţii, numai eu cu gura mare.

Nu, nu vreau să mor nici de nebună. Dovada e chiar în cele scrise. Eu zic când mor, nu altcineva, clar? 😀

Scârbe şi nemulţumiri

 

Am o scârbă. Nu, am mai multe. Scârbe şi nemulţumiri, că nici nu ştiu cu cine să încep. Bine, fie, cu nemulţumirile. Uneori, văd – n-am de ales – că trebuie să fac publice anumite lucruri. Mă chinui. Zău că mă chinui. Adică îmi ţin degetele în frâu de la un timp. Înţeleg şi partea cealaltă, dar nu pricep de ce cealaltă parte nu mă poate înţelege şi pe mine. Nici nu ştiu dacă e o nemulţumire cu adevărat, poate un stres. Ok, am trei fani, patru, cinci, zece. Hai, or fi zece. Sau mai mulţi. Dumnezeu ştie. Oricum, sunt câţiva. Voikunike şi Bebe sunt prieteni vechi. Oameni dragi mie. Cu un bun simţ deosebit, cred eu că au depăşit şi vârsta prostelii. Apoi, Cella. Un suflet nobil cu adevărat. Care nu ar face rău nici unei muşte. Mai sunt şi alţii. Îmi mai scriu. Îmi mai pun o întrebare. Am mai spus asta. Uneori le răspund, alteori rămân în faţa mailului şi mă uit crucişi, pentru că nu am un răspuns la îndemână.
Bine, bine. Îmi aduc aminte că a fost o vreme în care Isabelle voia să facă un sondaj sau ceva de genul pentru ca eu să fiu publicată. Normal, intenţie care mi-a umplut sufletul de bucurie. Dar nu am putut accepta. De ce? Nu ştiu dacă din mândrie, din prostie sau din alt motiv, dar chiar îmi place să mă descurc singură. Isabelle a înţeles, nu a făcut nimic pentru a mă pune pe mine într-o situaţie proastă. Pentru că, da, m-aş simţi super aiurea. Nu îmi plac intervenţiile. Le urăsc. Dacă e să fie, e să fie pentru că sunt eu simpatică, bună la ceva sau, mă rog, am eu un merit cât de mic acolo. Ei bine, sunt unii care chiar nu vor să înţeleagă. Da, e vorba despre Alina, care, odinioară. Habar nu am, să fi fost două sau trei luni, îmi spune că va scrie tuturor editurilor că ea e un mare fan şi, pentru ea, trebuie să mă publice. Ok, am încercat, am încercat din răsputeri să o opresc. Să îi spun că iarba nu e verde, că mintea nu e goală şi toate cele. Să se fi oprit? Ei nu. Nicidecum. De parcă Paladine are vreo treabă cu mine şi nu am descoperit-o eu. Ei, asta-i. Poate, de data asta, Alina, te rog, încetezi cu chestiile astea.
 
*
Bun, trecem la scârba aia pe care o am. Să vă spun o poveste. Au fost odată nişte oameni. Trei, patru, cinci, mai mulţi. Cine să le mai ştie numărul. Acei oameni, dintr-o prostie, s-au luat la ceartă. S-au aruncat vorbe grele atunci şi de o parte şi de alta, că nah, aşa e omul, când e de certat, îşi aduce aminte de tot ceea ce nu i-a convenit pe lume. Trecură luni, trecură ani şi frunza e tot verde. 😀 Asta era aşa, să mă dau poetă. După un timp, unii dintre acei oameni se întorc numai zâmbet şi miere. Numai prosteală. Heheee, unde duce tâmpenia. Îmi e scârbă. Adică, eu dacă greşesc îmi cer iertare. atunci, repede, că mă prind eu până la urmă. Dar nu manipulez pe la spate că e aşa, că, de fapt, e pe dincolo, ca de fapt, să fie ca înainte. Iertat să-mi fie, dar am o scârbă.
Şi, cred eu, am o scârbă şi pe viaţă în general. Când o să mă trezesc şi o să înţeleg exact ce vreau o să vă povestesc. Oricum, ceva ştiu cu siguranţă. Urăsc parşivii, mincinoşii şi pe cei care fug după bani. Maneliştii, idioţii, pe cei ce nu respectă regulile în trafic şi, în special, falşii amici. Că despre prieteni rar poate fi vorba. Crina, ho, nu te-am inclus 😀 Mă rog, ce treabă are sula cu prefectura? 😀 Nu are.
Dar aşa, să ştiţi. Şi, da, îi urăsc şi pe ăia care se cred mai deştepţi decât sunt de fapt. Deci, ca să fim înţeleşi, scârba rămâne.
 
*
Şi ca să nu închei duminica asta numai cu rele, să vă zic şi două bune. După ce şi-a şters blogurile de vreo şpe mii de ori. Vania a revenit, la fel şi Şeherezada. Dap, vă trimit direct la povestea mea. Nu de alta, dar e singura care merită 😛
 
*
Bun, să aveţi o duminică frumoasă. Eu voi dormi mult şi voi medita puţin. Aşa că, odihnă plăcută şi vouă. Azi e sărbătoare, aveţi dreptul să dormiţi, să leneviţi şi să vă gândiţi la viaţa veşnică. See you!