M-am tâmpit

Destul de bine. Da, păi cum credeţi că mai sunt sănătoasă din moment ce de două zile citesc: apocalipse, apocrife şi istorii pierdute ale omenirii? Nu ştiu de unde a venit această combinaţie, dar nu mă pot abţine. Trec de la o carte la alta şi conţin ceea ce v-am spus deja. Să vină sfârşitul lumii şi să-l simt chiar la parametrii ăştia sau neuronul meu are o bubă rea?

Mai citeşte omul o Biblie, o rugăciune, o psaltire, ceva acolo, dar apocalipse şi aprocrife în combinaţie cu „unde a dispărut” e deja prea mult. Cu toate că am pe noptieră o carte pe care vreau să o citesc de ceva vreme: „Jocurile foamei”, apocalipsele nu îmi dau pace. M-am tâmpit? Probabil. Poate am îmbătrânit. Habar n-am. Dar cum mă aşez undeva cum mă apuc să citesc din ce v-am spus. O iau razna oameni buni şi nu mă opreşte nimeni. Mai rău e că nu ştiu cum să frânez în cazul de faţă şi că mintea mea e tot acolo şi nu vrea să se mute. Adică tot ce am în cap sună aşa: apocalipse, apocalipse… mai are să se audă un râs sinistru şi sunt gata.

Cu apocrifele e mai uşor, cu toate că n-am idee de ce le citesc. Poate mă lămureşte cineva. Dar un lucru interesant tot l-am aflat. Dacă în zilele noastre „apocrife” înseamnă minciună, defăimare etc, pe vremuri erau texte care nu  le citea oricine. Erau secrete şi numai cei ce le meritau le şi primeau. Nu vă zvârcoliţi că n-am aflat nimic nou care să răstoarne bazele religiei, sunt acelaşi lucruri spuse în alt fel, dar au acelaşi conţinut, zău că au. Sau din cauza apocalipselor nu mai văd eu substratul? În fine, cineva ar trebui să mă convingă să trec la lucruri omeneşti. La lecturi normale că o iau pe arătură. Nu e bine să îţi pui prea multe întrebări dacă tot n-ai chef să mori în următoarele ore 😀