Arhive pe etichete: Bibliotecarul
Deja e o tradiţie
Nu ştiu cum face Lucia, dar din fiecare concurs pe blog se naşte o tradiţie. Că vorbim de „Premiile Lili” sau de concursul cu bloggeri, tot aşa cum vă zisei eu iese.
Dacă anul trecut am câştigat la acest concurs, anul ăsta fac parte din juriu. Şi da, am voie să propun, aşa că propun, ce pana mea 😀 Şi iarăşi da, voi da şi eu două premii. Cui n-am de unde şti că nu îs Mama Omida. Ce? Ştiu, dar nu voi spune public. Va fi surpriză. Aşa că să trecem la nominalizări. Cu toate că n-am idee pentru toate categoriile. Aşa că…
-
Marele premiu – Pentru ca-mi place – George Cernătescu, sigur, sigur, sigur
-
Cel mai bun blogger dintre scriitori – Rămân totuşi la părerea mea: Hobbitul
-
Cel mai bun scriitor dintre bloggeri – Aici îmi e uşor, ca să fiu sinceră: Adrian Suciu
-
Blogul cu cel mai mult umor – Ei, şi aici rămân la părerea mea: Ioan Usca
-
Cel mai bun critic literar – No, aici sunt în ceaţă. Eu zic că tot Hobbitul şi-ar merita un loc
-
Cel mai bun cititor – Dacă are blog se pune? Adrian SM, garantez pentru el.
-
Cel mai bun blogger dintre politicieni – Fără doar şi poate că ăsta e AN-ul, dar cum a câştigat deja anul trecut, nu ştiu, cred că locul lui îi revine lui Darius Filip, chiar dacă e un politician mai mic, dar peste câţiva ani va fi la cârmă. Ştiu eu.
-
Cel mai bun politician dintre bloggeri – Răspunsul ar fi Corina Creţu. O fi câştigat anul trecut? Nu mai ştiu.
-
Cel mai informat blogger – Io pe ăsta nu-l cunosc, dar dacă îmi vine vreo idee revin
10. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă – adică Cella
11. Cel mai gustos blog – Cum Hadean nu intră în joc zic eu că Laura Frunză.
12. Cel mai bun blog al unui ziarist – Clar că Ciutacu .
13. Cel mai bun blog anti-băsist – Mă rog, mă gândisem eu la cineva, dar a mai câştigat, aşa că io zic că Alexandru sau DSN. Nu mă pot decide.
14. Cel mai fericit blogger – Dacă Isabella zice, zic şi eu că Dan e cel mai fericit. Şi cred că e 😉
15. Blog de criză sau blogger crizat – Crizaţi suntem toţi, aşa că n-am idee. Mă mai gândesc.
16. Cel mai artistic blog – Mirela zic eu. Zic iar eu, zic tot eu 😀 Şi Alex Maziliu ar mai intra aici, pentru minunăţia de poze pe care le face.
17. Cel mai bizar blog – Nu am dat de el până acum
18. Cel mai bun traducător din română în română (pe baza unui test la care poate participa oricine, blogger sau nu) – Nea Costache, pentru că zice Simona că traduce din română în olteneşte 😀 Nu mă gândisem la asta.
19. Cel mai bun comentator politic – Sigur, el era cel mai cel comentator politic, cel puţin pe vremea când eu urmăream comentariile politice. Ştiam pe cine am în cap, dar nu îmi mai aduceam aminte exact cum se numeşte, pentru că n-am mai urmărit fenomenul. Da, el, Bibliotecarul.
20. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri – nu neapărat despre politică – Mana Ciutacu
21. Premiul Voltaire (Să ne cultivăm grădina) – Habar n-am
22. Cel mai cunoscut dintre bloggeri – Io? Nuuu. Atunci să fie… Andrei Crivăţ?!
23. Cel mai bun blogroll – Ăsta clar e al Isabellei, fără doar şi poate. Alţii nu mai ştiu cu un blogroll atât de bogat.
24. Cel mai bun blog de sport – Sigur că am uitat de Sportlocal, aşa că-l nominalizez.
25. Cel mai schimbător blog – Ăsta e tot popa, că el e dus cu creirii capului. Adică Husca
26. Cel mai luptător dintre bloguri – Aici sunt două, şi mie îmi e clar că nu merge unul fără celălalt: Isabelle şi Simona Ionescu, pentru ceea ce fac pentru copiii aceia amărâţi şi bolnavi. Cu siguranţă merită mai mult decât atât. Iar Sibilla şi-ar cere un drept fix la această categorie lângă celelalte două luptătoare.
27. Cel mai bun blog de modă şi/sau vintage – Eva.ro s-o încadra aici? Eu zic că da. Poate.
28. Cel mai activ blogger – Oh, păi… or fi câţiva, dar nu-mi vine acum nici unul în minte.
29. Cel mai prost blog – Ei, na, la câte sunt…
30. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri – Ăsta nu o mai fi câştigat şi anul trecut? Adică Mordechai.
31. Premiul „Pixelul albastru şi flacăra violetă” – Dannnnn Voiculescu 😀
32. Premiul de popularitate – Tot Dan Voiculescu pentru că e super haios pe blog.
Propuneri poate face oricine până la 1 februarie. Aşa că nu vă sfiiţi, doar să nu uitaţi să daţi link la Lucia pentru a vă aduna.
Problema-i complicată
Da, scriu. Voi ştiţi deja pentru că vă gândiţi la Iolanda Ştireanu. Unii dintre voi se gândesc dacă vor fi ucişi sau criminali sau dacă îşi vor lua una în… nu contează 😀 Şi da, se vor întâmpla toate astea. Ceilalţi aşteaptă să râdă de personajele deja existente. Multe, am sărit calul. Nu ştiu cum o să mă descurc cu 19 persoane. Lala o va lua razna cu siguranţă, poate se va sinucide. Şi toţi sunt complicaţi, şi fiecare vrea câte ceva sau nu vrea, depinde. Aşa că îmi vine să urlu. Şi gata, nu mai ţin cont de ce vrea nimeni, clar? Că dau drumul la gaze şi vă omor pe toţi 😆
Dar nu scriu numai asta, mai scriu ceva. Ceva ce seamănă cu un thriller şi se apropie tot mai mult de acest gen. Da, e cu asasinate, cu doi soţi care ascund câte un secret macabru, cu urmăriri şi altele.
Şi, normal, mai e şi o piesă de teatru ce trebuie să fie gata până sâmbătă, altfel Lucia mă ucide! Cum n-am apucat să omor prea mulţi bloggeri, prefer să rămân în viaţă, aşa că o să termin şi piesa de teatru. Apoi mai trebuie să mă feresc şi de Cella şi să dau gata Bibliotecarul. Ştiţi ceva? Mă simt folosită 😀 Noroc că nu ştiu scrie poezie, altfel ar fi trebuit să mă feresc şi de vreun poet nervos. NICI NU MĂ APUC, DA?
Şi mai am o problemă complicată. Dacă Bogdan s-o îndura şi de mine, că mai am un manuscris la el şi să-mi zică şi mie de e ori nu e. Că-l trimit pe Marte! Nu pe Bogdan, desigur, manuscrisul 😉
Aşa că dacă sunt dispărută de pe mess, blog şi alte mijloace de comunicare virtuală – oh, după mess sunt dispărută de mult timp, shit – să ştiţi ce fac. Şi da, sunt cu mult, mult mai aiurită ca de obicei, oamenii ăştia mă persecută. 😀
Când a venit sfârşitul lumii…
Era o zi de marţi, august trei, 2077. Cometa W a pornit spre pământ şi nimic nu mai era de făcut. Doar sub pământ mai puteai scăpa. Cometa W, se ştie, topeşte trupul uman, dar, nu şi materialele sintetice.
Un grup de cercetători ascunşi undeva sub pământ ajung să creeze virusul vampirismului. Nu, nu se nasc vampiri ca cei obişnuiţi. Pentru că inima le bate, pot sta în soare şi mânca orice, dar sângele le aduce viaţa veşnică. Ce vor găsi cercetătorii la încheierea misiunii lor, atunci când ies din nou la suprafaţă? Nimic.
Un agent FBI aflat în Cracovia găseşte un depozit antiatomic. Se adăposteşte după ce îşi ia la revedere de la mama lui. E singurul supravieţuitor, chiar dacă alături de el se mai află doi colegi. Pământul cade peste ei fără să le mai dea nici o şansă de supravieţuire.
Undeva, sub Londra, marea Bibliotecă secretă, nu simte sosirea cometei. Dar când curentul electric se opreşte, în acelaşi timp cu calculatoarele ce-l ţineau pe Bibliotecar la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lumea, Vrack înţelege că s-a întâmplat ceva rău.
Un preşedinte, un om de la NASA ce îşi caută disperat fiica, un grup de vampiri modificaţi genetic, un vânător de manuscrise vechi şi cel mai bătrân Bibliotecar al lumii, luptă pentru supravieţuire. Dar, până la urmă, ce se va întâmpla cu lumea?
Dar de unde vreţi să ştiu eu? Aţi înnebunit?
Cartea de blog XI – Lumea pierduta
Avem concurs cu Regine
Oana Stoica-Mujea
LUMEA PIERDUTĂ
PARTEA A DOUA
BIBLIOTECARUL
CASA DEMONILOR
Nu ştiam la ce să mă aştept. Joanes spusese mereu că rămăseseră prea puţini, aşa că nu mă aşteptam la mare lucru. După ce Zed fusese ucis, cu siguranţă, rămăseseră şi mai puţini. Şi cine ştie câţi mai muriseră fără ca noi să aflăm. O singură dată Joanes îmi pomenise de unul dintre cei mai buni: Briş. Dispăruse fără urmă în căutarea unui manuscris de importanţă vitală pentru omenire. Manuscrisul ce ar fi trebuit să lămurească toate misterele rămase neclare de-a lungul timpului. Joanes refuzase să creadă vreo clipă că a murit, spunea că are sentimentul că era bine, în viaţă. Şi, din câte îmi dădusem seama, Joanes ţinuse în mod deosebit la acel vânător. Dar nu eram cu adevărat pregătit pentru ceea ce aveam să văd. Ştiam că lucrurile stăteau rău, dar nu voiam să ştiu cât de rău. Şi totuşi, trebuia să o fac.
Câteva maşini, din epoca de piatră, erau staţionate în ceea ce ar fi vrut să însemne parcarea bodegii. Se auzeau ţipete înăuntru, de parcă se dezlănţuise o bandă de nebuni. Apoi, două matahale, bete criţă, ieşiră în şutul barmanului. Bărbatul mă privi cu interes după ce scăpă de cele două lepre. Era înalt şi gras, mai gras decât ar fi trebuit să fie în realitate. Burta lui părea a fi o minge imensă. Chipul îi era rotund şi bucălat, iar peste buza superioară îi crescuse, haotic, o mustaţă creaţă şi blondă. Nu avea păr în cap, doar câteva fire reble abia vizibile. Îi mai dădu un şut unuia dintre beţivi când încercă să riposteze şi îmi făcu semn să mă apropii.
– Bibliotecarul? îmi şopti el.
Am aprobat din cap, iar el deschise uşa mare lăsând un întuneric învăluit în roşu să mă zăpăcească. Am închis şi-am deschis uşa, simţind o usturime dureroasă în pupile. M-am obişnuit greu cu fumul ce învăluia lumina aceea roşie şi umbrele de întuneric. Uşa se trânti în urma mea, iar eu am tresărit. Însă am revenit repede cu picioarele pe pământ. Grasul îmi făcu semn să-l urmez. Îmi dădeam seama că nu are dreptul să se apropie de mine sau să-mi vorbească, dar nu înceta în a mă iscodi cu privirea, de parcă nu ar fi crezut că sunt ceea ce spun. Mergea înaintea mea şi, cu toate astea, un ochi îl avea pe mine. Am încercat să nu îl bag în seamă. Când am ajuns la treptele înguste ce duceau undeva deasupra, s-a dat la o parte şi cu arătătorul mi-a făcut semn să urc. Înţelesesem că nu avea de gând să mă urmeze.
Chiar atunci una din amintirile lui Joanes îmi invadă mintea. Era la prima lui întâlnire şi urca aceleaşi trepte. Localul arăta la fel, iar barmanul era acelaşi. Gras, cu mustaţă creaţă şi câteva fire de păr atârnându-i pe cap. Joanes merse încet, treaptă cu treaptă. Constată că a treia scârţâia. În minte îi veni că e un adăpost acolo. Era ceva ascuns. Se aplecă şi cercetă treapta, dar nu era nimic. Abia apoi urcă. Inima îi era strânsă. Nici el nu ştiuse la ce să se aştepte, iar asta era mai rău decât orice. Inima îi bătea cu putere şi se simţea slăbit, când, de fapt, el ar fi trebuit să se simtă în forţă. Când intră în camera plină de fum, lumina albastră îl învălui cu totul. Fumul îi intră în piept. Tuşi violent. Apoi perdeaua groasă de fum se mai disipă, iar bărbatul cu păr lung îl întâmpină.
– Bibliotecarule, te aşteptam!
Joanes leşină.
Amintirea a dispărut. Nu am reuşit să înţeleg ultimele sentimente ale lui Joanes, dar îmi dădeam seama că erau dureroase. Aveam de gând să îmi ţin senzaţiile în frâu. Nu voiam să păţesc la fel ca Joanes. Am privit o dată în urmă, el dispăruse. Am tras aer în piept şi am început să urc. Am numărat atent treptele din lemn: una, două… scârţţţ. Era la fel ca în amintirea lui Joanes. Am simţit un fior rece trecându-mi prin trup. Bine, bine, nu aveam de gând să leşin, ştiam la ce să mă aştept. Şi apoi, ţinând cont că aveam să trăiesc mai mult decât am cerut, aveam de gând să mă apuc şi de fumat aşa cum se cuvine, nu cum pufăiam din când în când, aşa că trebuia să mă obişnuiesc cu fumul.
Ultima treaptă şi intrai într-o încăpere luminată în albastru. Fumul mă învălui primul. Lumina aceasta nu mă deranja la fel de mult ca cea roşie. Era mai plăcută ochilor mei. Fumul îmi intră, cu forţa, în plămâni. Era tare, dar avea un miros plăcut. Am rămas locului pentru o clipă. Oricum nu puteam să fac nimic altceva. Trebuia să mă supun, probabil, ritualului secret. Eram sigur că e vorba de ceva de genul sau, poate, era un fel de botez. La dracu’, orice ar fi fost, nu îmi făcea chiar atâta plăcere pe cât încercam eu să-mi induc. Dar nu voiam să leşin, măcar o dată să-i dovedesc şi eu lui Joanes că sunt mai puternic ca el. Am stat locului până când fumul începu să se diminueze. Ea mi-a sărit în faţă. Nu am avut nici o reacţie. Mă aşteptam să mă întâmpine cineva, aşa că mi-am canalizat toţi nervii pentru treaba asta.
Era înaltă, blondă şi nu avea mai mult de douăzeci de ani. Privirea ei albastră, mă fascină pe dată. Avea un zâmbet superb.
– Bibliotecarul? întrebă mai mult din cuortuazie.
– Aha, am răspuns eu, nedorindu-mi să-mi irosesc cuvintele.
Îmi făcu semn să o urmez. Iar eu, fără să şovăi, am făcut-o.
Colţul întunecat ne era destinat. Vedeam doar siluetele celorlalţi. Încă patru în afară de ea. Deci era chiar mai rău decât îmi spusese Joanes. Iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum se recrutează vânătorii, cel puţin, nu încă.
Ea s-a aşezat între un bărbat înalt şi blond şi lângă un altul în etate. Ceilalţi doi păreau mai distanţi. Unul la vreo patruzeci de ani, iar celălalt ceva mai tânăr, poate cu cinci sau zece ani, nu îmi dădeam seama exact.
– Vrack, şoptiră toţi într-un glas.
Ok, era ciudat. Iar trupul mi s-a înfiorat şi mi s-a contorsionat. Chipul cred că mi s-a înnegrit, iar buzele mi s-au strâns într-o linie subţire. Femeia îmi arătă scaunul liber şi mă invită să mă aşez. Am făcut-o, dar numai datorită picioarelor care nu mă mai ţineau. De aş fi fost în stare, aş fi plecat fără să mă uit înapoi, dar nu eram.
M-am aşezat şi i-am privit pe rând. Am sărit-o pe ea pentru că îmi părea a fi ca un drog asupra mea. Am trecut direct la cel tânăr şi blond, înalt şi musculos, ce purta la brâu mai multe cuţite decât văzusem vreodată. Hainele lui erau simple, normale. O pereche de blugi, o cămaşă neagră şi un sacou cu multe buzunare. De blugi avea legată o centură pe care îşi ţinea toate armele, iar sacoul avea rostul de-a le acoperi. Bătrânul care stătea lângă fată era ciudat. Avea perciuni lungi şi albi ce îi atârnau până sub bărbie. Nu erau aranjaţi într-un fel anume, ci îi cădeau haotic, nepieptănaţi. Am observat imediat că avea un ochi de sticlă. Atunci zâmbetul ei m-a distras. Îmi părea că râde de mine. O rază de lumină îi căzu pe faţă, iar pe obrazul stâng am observat o cicatrice ce îi pornea de la ochi până la bărbie. Era groasă. Mai groasă decât orice cicatrice pe care o văzusem până atunci. Aproape că îi atinsese ochiul, orice ar fi fost acel lucru ce o rănise.
Mi-am luat ochii de la ea şi m-a îndreptat spre bărbatul din dreapta mea, cel ce părea să aibă vreo patruzeci de ani. Era un om obişnuit. Nu am reuşit să îmi dau seama dacă deţine sau nu vreo armă, dar dacă avea vreuna, era foarte bine ascunsă. Cel din stânga mea era un tip ciudat. Mic de statură cu părul creţ şi şaten. Ochii lui verzi erau ca două felinare în lumina aceea.
Cred că am oftat, pentru că toţi şi-au îndreptat ochii spre mine.
Ea a râs. Avea un glas cristalin din care nu se citea nici o grijă.
– Eu sunt Adanna.
Mintea mea a luat-o razna în momentul ăla, iar gura vorbi fără mine.
– Straniu, am spus. „Fata lui tata” în Igbo, dar nu pari a fi din Africa.
Ea îşi dădu ochii peste cap.
– Ne alegem numele după faptele noastre. Până acum am fost doar „Fata lui tata”, dar într-o zi treaba asta se va schimba.
Am aprobat înţelegător.
Bătrânul vorbi al doilea.
– Sunt tatăl ei, făcu o pauză pentru a mă lăsa să pricep. Mă numesc Akachi.
Aşteptă tăcut să spun ceva. Nu voiam să zic nimic, dar gura îmi fu forţată de amintirile celorlalţi.
– „Mâna lui Dumnezeu” în acelaşi dialect, de ce?
– Pentru că pe tot ceea ce pun mâna se transformă.
Am ridicat din sprânceană dându-mi seama că risc să devin ironic. Dar m-am abţinut.
– În ce?
– În dreptate, îmi răspunse el.
În fine, cred că puteam accepta asta.
Blondul se prezentă şi el.
– Sunt fiul lui şi fratele ei. Mă numesc Tama.
– „Băiat, fiu”, doar că în Mori, de ce nu în Igbo?
El ridică uşor din umeri.
– Mi s-a părut că mi se potriveşte.
Am dat din cap. Oare ce aveau să-mi mai rezerve?
Bărbatul de patruzeci de ani vorbi şi el.
– Adilet, adică „Dreptate” în Kyrgyz, m-am gândit să te scutesc de a căuta informaţii. Ai nevoie de ele pentru altceva.
– Se întâmplă fără vrerea mea, l-am asigurat eu pe Adilet.
– Leofric, se prezentă şi piticul. Sunt Anglo-Saxon, e numele meu real.
– Da, numele din vechime, am spus eu şocat că ştiam şi chestia asta. „Cel ce iubeşte putere”, frustrarea înălţimii.
Leofric ridică din umeri. Părea să accepte ceea ce îi spuneam eu fără resentimente.
– Bine, am spus eu, acum că tot ne cunoaştem, de ce ne-am adunat? Sunt nou în toată treaba asta şi am vaga bănuială că voi sunteţi mai bătrâni ca mine.
Adanna se ridică şi îşi aprinse o ţigară. Am observat privirea mustrătoare a bătrânului, dar el nu spuse nimic.
– Trăiesc de optzeci de ani, începu ea, iar el încă nu s-a obişnuit cu faptul că fumez.
Nu am băgat în seamă remarca ei.
– Vânătorii trec prin acelaşi proces ca şi Bibliotecarii?
Akachi mormăi ceva, apoi spuse cu glas tare.
– Oarecum, voi sunteţi cei ce ne creaţi pe noi. Dar noi, spre deosebire de voi, trebuie să acceptăm dinainte toate riscurile şi toate nebuniile vieţii ăsteia.
– Convenabil, am murmurat mai mult pentru mine.
L-am văzut pe Tama rânjind.
– Toţi se obişnuiesc până la urmă. E mai greu să vă convingem că e timpul să vă găsiţi un înlocuitor, decât să vă adaptaţi.
– Ah, voi sunteţi cei care trebuie să mă convingeţi?
– Nu, sări piticul de lângă mine şi i se alătură Adannei, dar lui Tama îi place să creadă asta, doar pentru că i-a spus lui Joanes că e timpul să predea ştafeta. Joanes era pregătit, dar nu era sigur pe tine.
Îmi venea să râd. Nici eu nu eram sigur pe mine.
– Bine, am spus din nou. Atunci de ce dracului ne-am întâlnit?
– „Talpa lui Org”, suspină Adanna printre fumul de ţigară. Trebuie să o descifrezi, cât mai repede.
– Ce e aşa de important?
Era şi curios, dar şi nervos în acelaşi timp. Joanes era obsedat de manuscrisul ăla, aşa că începuse să mă intrige şi pe mine.
– Bine, ce e cu toată prostia asta?
– Prostie? sări Adialet, cel ce nu părea a fi prea vorbăreţ din fire. Nu e o prostie, acolo e scris începutul şi sfârşitul lumii.
– O altă Biblie? am oftat eu.
– Nu, suspină Akachi, e însăşi civilizaţia.
Adanna stinse ţigara sub picior. Veni în spatele meu şi îşi apăsă mâinile reci pe umerii mei.
– Ce îţi spune „Aztlan al celor Şapte Grote”?
Mintea mea începu să claseze informaţii, cu o repeziciune demnă de invidiat. Biblioteca din capul meu începea să-şi facă efectul dorit. M-am oprit asupra lui Theopompus din Chios.
– Aztecii, conform lui Theopompus din Chios, susţineau că sunt urmaşii Aztlanilor sau, mai bine spus, ai atlanţilor.
Ea îşi luă mâinile după mine şi aplaudă frenetică.
– Bine, bine, continuă cu acelaşi glas melodios. Se spune că Org a fost primul atlant. Primul creat de zeul-peşte. În fine, a avut diverse denumiri, până la urmă grecii au avut cea mai mare putere de convingere, aşa că numele i-a rămas Poseidon.
– Atlanţii, continuă Adilet, primii născuţi ai pământului, chiar înaintea lui Adam şi Eva, chiar înaintea dinozaurilor sau… în fine, orice ţi-ai închipui tu că s-a născut înainte, au primit toate informaţiile necesare pentru a crea cea mai dezvoltată civilizaţie a lumii.
– Bine, am şoptit, nu e cazul să-mi spuneţi toată povestea. O ştiu şi eu, plecând de la Platon şi până în zilele noastre.
– Acum vreo paisprezece ani, unul dintre noi, pe nume Briş, a descoperit ceva în largul oraşului Mahabalipuram din India.
– Oraşul pierdut al celor Şapte Pagode, am murmurat eu.
Ca la un semn, mă aprobară toţi din priviri.
– Acolo a fost văzut Briş ultima oară. Apoi a închiriat un vas şi a dispărut pe Oceanul Indian.
– Şi Zed? am întrebat eu.
Privirile li se întristară.
– Zed, şopti Adanna. Ei bine, bănuim că Zed a ajuns unde a ajuns şi Briş, doar că el s-a întors cu manuscrisul ăsta, iar ceva de dincolo l-a urmărit şi l-a ucis.
Bine, capul îmi bubuia deja. Le-am făcut semn să se oprească.
– Voi credeţi că Zed a descoperit Atlantida?
– Oarecum, recunoscu calm Akachi. Nu Atlantida, poate. Nu ştiu. E posibil să fi dat de ceva cu mult mai străvechi, poate chiar sâmburele din care a luat naştere pământul.
Înţelegeam. Ceea ce descoperise Zed, sub nici o formă nu putea fi divulgat lumii, altfel ne-ar fi ucis pe toţi, indiferent de ceea ce îl ucisese pe el.
O amintire îmi apăru în faţa ochilor. Chipul ei, al femeii-corb. Un nou val de sentimente îmi năpădi mintea posedată. Le-am povestit şi lor de ea, încercând să omit ceea ce simţeam în inima mea. Tăcură toţi după ce am terminat de povestit.
– Bine, spuse Adanna, nu o putem lăsa acolo. Dacă e din lumea lui Org, atunci ne-ar putea conduce la ea.
– Staţi, le-am ordonat eu. Nu voiam să spun ceea ce aveam să spun, dar ceva din capul meu mă obliga.
– Noi trebuie să descoperim manuscrisele şi să le ţinem departe de lume, nu să descoperim Atlantida.
Adilet dădu uşor din cap.
– Poate, spuse el, dar, până la urmă şi Atlantida trebuie explorată şi apărată în acelaşi timp.
Am încercat să mă consult cu amintirile celorlalţi, dar se părea că nimeni nu avea nimic împotrivă.
Am fluierat uşor şi am pornit spre ieşire.
– Ne vedem într-o săptămă, le-am spus eu. Dacă până atunci nu reuşesc să desluşesc „Talpa lui Org”, atunci totul rămâne suspendat.
– Dacă reuşeşti o vom scoate pe femeia-corb din puşcăria de sticlă? mă întrebă Adanna.
Am înclinat din cap în semn că da. Ea păru mulţumită.
– Şi în timpul ăsta noi ce facem? vru să afle Leofric.
Nu ştiu de ce, dar piticania nu îmi era deloc pe plac.
– Habar nu am, faceţi ce făceaţi de obicei.
Tama îşi dădu ochii peste cap.
– Nu ai aflat încă? Orice l-a ucis pe Zed, acum ne vânează pe noi.
Dintr-un motiv pe care nu o să-l înţeleg niciodată, nu am fost surprins de vorbele lui.
– Sigur că vă vânează şi nu va avea linişte până când nu va găsi ceea ce caută.
– Atunci? insistă piticul.
M-am gândit o clipă.
– Bine atunci, iată cum facem. O săptămână. În timpul ăsta încerc să-i aflu secretele, orice s-ar întâmpla, la sfârşitul săptămânii am să i-o înapoiez.
Un oftat ieşi dintre buzele lor.
– Cum dracu’ o să faci asta? ţipă Adanna.
– Cred că asta e treaba mea. Până atunci rămâneţi ascunşi.
– Bine, mormăi piticul, măcar la o sută douăzeci de ani să am şi eu o săptămână liberă.
Am încercat să nu-l bag în seamă, dar, până la urmă, ştiam că am să-i spun tot ceea ce gândesc despre el. Dar atunci nu am făcut decât să plec cu mintea la „Talpa lui Org”. Leofric trebuia să mai aştepte.
CAP 1 – Prolog
CAP2 – Un manuscris ciudat
CAP3 – Manuscrisul furat
CAP4 – Femeia corb
CAP5 – Omul din Lumea Noua
Cap 6 si 7 – Aici
Cartea de blog X – Lumea pierduta
Oana Stoica-Mujea
LUMEA PIERDUTĂ
PARTEA A DOUA
BIBLIOTECARUL
PRIMELE ZILE
Confuzia din mintea mea mă făcea să mă simt neputincios. Pe lângă faptul că rămăsesem, oarecum, singur, ei bine, mai erau şi amintirile ce mă bântuiau. Amintiri din timpuri mult prea îndepărtate. Amintiri ce nu îmi aparţineau şi totuşi se legau cu disperare de mine. Când m-am trezit aveam frisoane, iar mintea mea, fără ai cere eu, răsfoia un tratat de medicină ce îi aparţinuse lui Nostradamus: „Arbor mirabolis”. Nu aveam idee cum ajunsesem acolo şi de unde ştiam de acel tratat, dar, cu siguranţă, eu nu citisem niciodată aşa ceva. Nici nu ştiam că există în Bibliotecă o asemenea chestie întunecată. Încercam din răsputeri să-mi opresc creierul. Nu mai voiam să văd imaginile acelea şi nici să mai citesc vreun cuvânt în plus, cartea aia era diavolul în persoană. Să-l ia dracu’ pe Nostradamus.
Tremuram ca un rahat, iar Black mă privea de parcă eram stăpânit de demoni. Nu se mai apropiase de mine de când Joanes murise sau dispăruse, sau dracu’ ştie ce i se întâmplase, şi toate prostiile din capul lui erau acum în al meu. Feele încerca să îmi vorbească, să mă aline, îmi spunea tot felul de lucruri. Îmi spusese că aşa va fi un timp. Că toate informaţiile şi amintirile Bibliotecarilor anteriori erau acum în mine. Ceea ce era bine, spusese ea, pentru că aveam cele mai importante informaţii în cap, ca o bibliotecă, doar că nu trebuia să găsesc cartea. Poate că, de nu aş fi văzut fiecare trădare, fiecare ucidere a Bibliotecarilor din vechime, nu ar fi fost chiar atât de rău. Dar acum, pe lângă toate astea, trăiam şi cu sentimentul de neîncredere, teamă. Când în mintea mea a apărut primul Bibliotecar, am ştiut că sunt pierdut. Părea că mă priveşte şi mă iscodeşte în propriul cap. Senzaţia era uluitoare, iar teama a crescut cu atât mai mult. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost suficiente, am simţit când Alexandru Cel Mare l-a înjunghiat. Am simţit durerea şi de atunci s-a instalat şi frigul, ca şi cum lama rece a cuţitului ar fi rămas în trupul meu.
Feele mă privea şi dădea nemulţumită din cap, de parcă nu mai era nici o şansă în ceea ce mă privea.
– Şi când vei ajunge în camera ta, va fi şi mai rău, îmi spuse ea, pentru a sublinia că trebuie să încetez cu toată treaba asta.
Feele se comporta de parcă mie îmi convenea. Aş fi vrut să îi pot da din senzaţiile pe care le aveam. Din amintirile acelor bărbaţi, cei ce fuseseră odinioară în locul meu. Mai mult, simţeam exact ceea ce simţise şi Joanes în momentul în care preluase ştafeta. Joanes trecuse prin clipe cu adevărat cumplite, durerile şi nebuniile îl cuprinseseră. Nu crezuse să-şi mai revină vreodată. Apoi, dintr-o dată, am simţit o emoţie noua, inumană, dar totuşi destul de rece şi blândă în acelaşi timp: Biblioteca.
Am sărit în picioare ca ars. Am simţit cum creierul îmi ia foc o dată cu trupul. Black sări şi el şi se depărtă. M-am apropiat de oglindă şi mi-am văzut ochii roşii scânteind în întuneric. Ok, începeam să-mi fac griji. Am ieşit repede pe hol şi m-am îndreptat spre baia principală. Am dat drumul duşurilor pe apă rece şi m-am băgat sub ele. Simţeam cum iese fum din trupul eu, de parcă cineva mă prăjise şi aruncase gheaţă pe mine. Aburul ce ieşea din pielea mea se ridică în aer, ca o ceaţă deasă. Încet, încet, mintea începu să-mi funcţioneze din nou în parametrii normali, iar trupul mi se răcea. Am răsuflat uşurat. Mă durea fiecare părticică din piele. Am închis apa şi am rămas acolo, pe gresia rece, ţinându-mi capul între picioare. Mă simţeam pe jumătate mort, sau aşa credeam.
Ziua următoare a fost şi mai rea decât prima. Nu am reuşit să mă mişc după salteaua mea din debara. Ochii mi-au rămas aţintiţi pe tavanul întunecat. În depărtare, lângă uşă, ardea uşor o lumânare. Singura rază de lumină pe care reuşeam să o accept. Ochii îmi deveniseră mai sensibili la lumină şi totul dintr-o dată. Apoi amintirile. Amintirile şi cunoştinţele Bibliotecarilor mă ţineau ţintuit. Nu am mai simţit nimic. Absolut nimic. Doar vedeam, auzeau şi clasam informaţiile. Nu ştiam dacă prin asta trecuse fiecare Bibliotecar, dar dacă aşa era, ei bine, probabil că ei fuseseră mai curajoşi ca mine. Apoi, când am crezut că totul s-a sfârşit, l-am zărit pe cel dintâi. Era la fel ca mine. A găsit cartea aceea şi a atins-o, atunci s-a întâmplat totul, iar în jurul lui, pământul a început să se afunde, şi el îl urma. Coloane mari, tot mai mari se întindeau sub pământ şi mii de cărţi apăreau de niciunde.
Apoi a fost un război. Mintea mea nu vedea clar despre ce e vorba, un război antic, iar Biblioteca începu să simtă pericolul. Îi ceru Bibliotecarului să fugă, ea avea să-l aştepte. Aşa ajunsese Biblioteca în Londra.
Avea suflet propriu, minte, sentimente. Poate altfel de sentimente, dar le avea. O simţeam: spera, îşi dorea şi încerca. Sentimente perfect normale, dar nu şi pentru o Bibliotecă. Atunci un alt Bibliotecar spuse în capul meu:
„ E o fiinţă fabuloasă. Aş vrea s-o caut. Să o văd. Nu Biblioteca e vie, ci femeia magică din spatele ei”.
Am simţit o durere profundă. Durerea ei, oricine ar fi fost ea. Apoi l-am auzit pe Joanes vorbindu-i:
„Crezi că pot pleca acum?”
Un glas cald, blând, i se pogorî lui Joanes spre urechi, dar şi mie.
„Încă puţin şi vei fi liber”.
Am crezut că mor în clipele alea. Simţeam tot ceea ce simţiseră şi ceilalţi, de parcă nu îmi erau suficiente propriile-mi simţiri. Când am închis ochii am adormit, fără vise.
A treia zi a fost mai blândă. Am reuşit să mă ridic. Şi, ceea ce era cu atât mai convenabil, era că reuşeam, greu, să alung toate informaţiile şi amintirile ce mi se derulau prin minte. Am reuşit, pentru prima oară de la moartea lui, să intru în Bibliotecă. Nu se schimbase nimic. Apoi, încet, cu grijă, am pătruns în camera monitoarelor. Informaţii din întreaga lume fugeau pe ecranele suspendate, dar şi pe monitorul ce stătea la îndemna mea. Nu reuşeam să privesc toate acele litere şi nici să discern cum trebuie. Oricum, simţeam că încă nu mi se cere asta.
Mă simţeam pe jumătate mort, şi pe jumătate viu. Îmi dădeam seama că de n-ar fi fost vorba de un fel de „magie” sau „minune”, nu aş fi putut supravieţui. Ar fi trebuit să mă simt slăbit, ştiam asta. Orice om normal s-ar fi simţit astfel, dar eu nu mai aveam probleme din punct de vedere fizic, până şi frigul dispăruse. Doar cu mintea mai luptam din când în când.
– Nu te opune, mi-a spus Feele, se va aranja totul de la sine. Orice ar fi în spatele acestei minuni, va şti să te îndrume.
Am privit-o uimit. Nu îmi aminteam să o mai fi zărit pe Feele în camera monitoarelor, dar poate că ăsta era scopul ei, acela de-a mă ajuta să trec peste.
– În seara asta Biblioteca e gata să te primească în sălaşul ce îţi e destinat. Acolo unde a stat şi Joanes.
Am dat uşor din cap. Nu ştiam ce să spun. Aş fi vrut să-i explic că nu mă încântă să dorm în patul ăla, acolo unde el se evaporase, lăsând în urmă un praf de nisip. Dar nu am spus nimic.
– Trebuie să fii şi tu pregătit.
Nu eram.
– Şi Black?
– Şi el, mi-a confirmat ea. De mâine va fi tot mai bine.
– Dar ai spus că va fi mai rău acolo, am spus eu.
A oftat.
– Nu pentru capul tău, ci pentru ei.
– Pentru cine?
– Pentru Bibliotecari, ei încă trăiesc acolo. Toţi.
– O! am ţipat eu. Mă vor bântui?
Ea negă scuturând cu putere din cap.
– Nu, nu o vor face, dar tu le vei simţi prezenţa, aşa cum şi ei o vor simţi pe a ta. Pentru un timp, până vă veţi obişnui unii cu alţii, va fi… cel puţin straniu.
O, da, putea să o spună încă o dată.
*
Feele m-a condus în camera mea. Printre rafturi. Un labirint de cărţi, pe care, spre propria-mi surpriză, am reuşit să-l reţin. Feele îl ţinea pe Black în braţe, iar el părea mulţumit de asta. Îi convenea, lucru care mă făcu să simt o oarecare gelozie. Uşa camerei s-a deschis. Nu, uşa apartamentului. Totul era alb. Nimic din ceea ce-mi aminteam nu mai era colo. Covoare albe, din piei de urşi polari. Fotolii înalte, canapele şi, în camera îndepărtată, un pat mare fără baldachin. Câteva rafturi agăţate pe pereţi, cu cărţi. Asta nu o înţelegeam. Joanes nu deţinea în cameră nici o carte. Era chiar absurd. Am privit spre Feele, dar ea a ridicat din umeri neputincioasă. Mi-am dat seama că ea nu participase cu nimic.
– Aşa s-a întâmplat şi cu Joanes. Cărţile au stat aici doi ani, apoi apartamentul a fost reamenajat.
Am aprobat tăcut.
Black sări din braţele femeii şi îşi alese unul din fotoliile înalte. Se învârti pentru câteva clipe, apoi adormi. Eu încă nu mă puteam adapta. Ştiam că îmi va lipsi debaraua şi salteaua, dar, până la urmă, încercam să evoluez din toate punctele de vedere. Nu eram mulţumit, dar nici nu ştiam ce aş putea face. De acum ştiam… Intrasem într-un joc periculos, cu toate că nimeni nu mă avertizase, nu mai aveam nici scuze, nici de ales. Ăsta era drumul pe care trebuia să-l urmez. Biblioteca era stăpâna mea, iar eu, preţ de un secol, două sau atât cât ea va decide, nu aveam să fiu decât un sclav. Ştiam că nu o să ies nicicum din povestea asta, aşa că trebuia să învăţ să trăiesc mai bine decât cei dinaintea mea.
Când Feele mă lăsă singur, am început să cercetez apartamentul. Ar fi trebuit să fiu impresionat de tot acel lux, dar nu eram. Nu ştiam de ce. După un timp am început să le simt prezenţa. Mă priveau, de undeva de unde eu nu-i puteam vedea. Privirile lor îngheţate şi iscoditoare mă enervau. Starea de nervozitate se instală repede în mintea mea. Am încercat să o ţin sub control, trebuia să convieţuiesc cu ei şi ei cu mine. Era un pariu cu soarta, dar, mai presus de toate, într-o zi aveam să le fiu alături şi avem să-l privesc pe cel nou cu aceeaşi neîncredere.
Ştiam că nu au încredere în mine. Nici eu nu aveam încredere în mine. Şi nu avea de-aface cu Biblioteca. Mintea mea deja lucra la un plan complicat şi lipsit de sens, dar încă nu aveam de gând să îl împărtăşesc cu fantomele ce-mi bântuiau apartamentul şi nici să cer ajutorul Bibliotecii din mintea mea. Mai întâi trebuia să învăţ să fiu ceea ce trebuia să fiu, abia apoi aveam să îmi dau seama dacă mai sunt în stare şi de lucruri umane. Cu toate că, dacă Joanes reuşise, odinioară, să treacă peste condiţia de Bibliotecar, nu mi se părea chiar imposibil de făcut.
M-am trântit în noul meu pat cu lenjerie albă de mătasea. Uram albul, iar ea, orice ar fi fost, ar fi trebuit să ştie asta sau, cel puţin, aşa credeam eu. Sau, din câte îmi dădeam seama, avea un simţ al umorului ciudat. Oricum, salteaua era moale şi plăcută. Mai moale decât cea din debara, iar picioarele mi se simţeau confortabil acolo. Cu toate că, restul trupului, nu credea că acolo îi e locul. Dar dacă mintea mi se obişnuia cu ideea, de ce să nu o facă şi corpul?
Încercam să îmi ocup simţurile cu ceva mai puţin enervant. Nu doream să mai simt fantomele în jurul meu. Nu voiam să mai simt neîncrederea şi nici amintirile altora. Aşa că timpul meu era împărţit între citit şi sala monitoarelor. Oricum nu ştiam ce altceva mai bun aş putea face.
Asta până în a şaptea zi. Eram în camera monitoarelor şi studiam cu interes informaţiile pe care monitorul principal le setase pentru mine. Atunci a apărut mesajul. Mare. Pe jumătatea monitorului: „ÎNTÂLNIRE”. Am dat clik pe literele mari şi mi s-a deschis fişierul. Habar nu aveam să umblu la un calculator, dar astea păreau să meargă de la sine. Parcă se coordonau cu gândurile mele. În faţa ochilor mi-a apărut o listă şi un program. Se părea că peste o oră aveam să mă întâlnesc în ceea ce se numea „Casa Demonilor” cu „Vânătorii”. Bine, era un început, ţinând cont că habar nu aveam unde se află „Casa Demonilor”, dar, cel puţin, ştiam ce sunt Vânătorii. Oarecum şi eu fusesem unul.
– Oameni pasionaţi de munca de cercetare, îmi povestise într-o zi Joanes. Dar sunt ceva mai mult de atât. Sunt antrenaţi de cei mai buni în mânuirea armelor şi în lupta corp la corp. Pe de altă parte, sunt oameni care, pentru toţi ceilalţi, nu există.
– Adică…
– Ba da, îmi spusese el ghicindu-mi gândurile. Au familii, trăiesc lângă semenii lor, dar nu sub adevărata identitate. Şi în afară de Bibliotecar nimeni nu ştie cine sunt ei cu adevărat.
Altceva nu îmi mai spusese. Apoi l-am cunoscut pe Zed, dar eram sigur că nu era un Zed, aşa cum mi se spusese, doar nu eram Bibliotecar pe atunci şi nu aveam nici un motiv să-i cunosc adevărata identitate. Oricum, până atunci nimeni nu spusese ceva despre Casa Demonilor. Speram doar că nu se aşteptau de la mine să o găsesc de unul singur. Chiar dacă asta se aştepta, ei bine, nu aveam de gând să mişc nici un muşchi în privinţa asta.
Feele a intrat după mine. Mă privea mustrător.
– Ce e? am sărit ca ars.
Ea se strâmbă.
– Habar nu ai ce să faci. Mă mir că nu ţi-a trecut prin cap să cauţi în mintea ta pentru a vedea unde trebuie să te duci.
– Mi-a trecut, am ţipat eu, minţind, desigur.
– Şi atunci? mă ironiză ea.
– Bine, bine, am mormăit eu, iar ea a zâmbit din nou şi a ieşit.
Încă nu ştiam să caut în capul meu. Probabil că ar fi trebuit să fi învăţat până acum, dar, din câte se părea, eram destul de prost la jocul ăsta. Ok, nu puteam să-i dau o căutare ca pe google minţii mele. Poate că acum era un fel de internet, dar încă nu găseam motorul de căutare. Am încercat să mă gândesc intens la Casa Demonilor, dar nu mi se părea a avea vreun sens, iar mintea mea parcă râdea de mine. Am încercat să deschid biblioteca minţii, sigur că nu puteam, doar se afla în capul meu, cum aş fi putut? Mi-am dat un pumn în cap. Nu suportam situaţia asta. Şi cel mai rău era că nu eram stăpân pe ea. Am tras aer în piept de câteva ori, apoi mi-a venit o idee. De ce nu? Poate că google avea să mă ajute. Am introdus cuvântul în pagina de internet şi i-am dat search. Ok, apelasem de prea puţine ori la căutările pe internet, dar asta nu mă deranja. Imediat mi-au apărut sute de îndrumări. Îl auzisem odinioară pe Joanes că prima e cea mai bună. Aşa că am dat clik şi mi s-a deschis o pagină stranie. Capete de morţi, strigoi şi un vampir ce purta pe o tavă halbe cu bere. Nu îmi venea să cred, era adresa unei bodegi de la marginea Londrei. Mai aveam doar o jumătate de oră şi nici cu un avion nu aş fi reuşit să ajung atât de repede. Atunci l-am auzit pe Black mieunind prelung. Stătea în faţa uşii, de parcă mă aştepta.
Da, m-am gândit şi eu că s-ar putea să fiu nebun. După ultimile zile nici nu mi s-ar fi părut anormal, dar dacă tot eram, de ce să nu mă încred într-o pisică?
Am deschis uşa iar Black a luat-o la fugă pe culoarele întunecate. M-am ţinut după el, răsuflând greu şi simţindu-mi picioarele dureroase. Asta nu era bine, ar fi trebuit să mă simt mult mai tânăr, mult mai bine. Ei bine, poate că erau doar senzaţii de moment toate astea. L-am urmat pe Black până când o uşă mare mi s-a ivit în faţa ochilor. Apoi, motanul a dispărut.
Până aici înţelesesem un lucru: nu eram în toate minţile şi, cu toate astea, aveam de gând să merg mai departe. Am întins mâna. Nu a fost nevoie să ating uşa în vreun fel pentru ca ea să se deschidă. Când s-a deschis suficient de mult, am văzut o firmă roşie, ce lumina într-un întuneric demonic: Casa Demonilor.
Sigur că mi-am frecat ochii de câteva ori, dar imaginea tot nu a dispărut. Aşa că, până la urmă, am considerat că trebuie să merg şi să fac… orice ar fi trebuit să fac.
Cartea de blog VI si VII
Oana Stoica-Mujea
LUMEA PIERDUTĂ
PRIMA PARTE
MANUSCRISE DEMONICE
DOMNIŞOARA FEELE
Îmi era frig. Răceala aia nu era instalată numai în trup, ci şi în minte. Mă simţeam ca un adevărat om de zăpadă. Ba nu, unul de gheaţă. Aveam impresia că şi de mă voi mişca, mă voi sparge. Durerile minţii mele erau prea multe, iar eu nu le mai puteam sorta. Mă încercau prea multe sentimente. Un amalgam ce se războia în capul meu.
Când Joanes m-a chemat în Bibliotecă, aproape că am răsuflat uşurat. Bănuiam că în ultimile douăzeci şi patru de ore încercase să descifreze manuscrisul. Refuzam să cred că ar fi reuşit. Încercasem eu însumi trei zile la rând să-mi dau seama despre ce limbă e vorba. Abia acum îmi dădeam seama că toţi acei ani în care învăţase limbile moarte ale pământului, nu mă pregătiseră pentru „Talpa lui Org”. Eram frustrat şi neputincios în faţa manuscrisului. Pentru oricine altcineva, nu ar fi fost decât o provocare şi mai mare. Dar, la dracu’, eu sunt un om destul de normal, nu mă încarc cu ambiţii ce nu mi se potrivesc. Şi oricât aş fi fost de curios, pur şi simplu, doream să-mi bag picioarele.
Mai mult m-am târât spre Bibliotecă. Simţeam nevoia să fiu departe de locul acela. Chiar dacă, încă, nu eram pregătit să o spun cu voce tare, îmi doream cu disperare să fiu lângă ea, lângă femeia-corb.
Nu ştiu de ce, dar ultimele zile mi le-am petrecut cu gândul acolo. Şi, de ce mă gândesc mai mult, de aceea mă îndrăgostesc mai cu patos. Parcă trăiam un coşmar sau, de ce nu, eram blestemat.
Joanes stătea ca de obicei la masă, cu lumânare în faţa lui. Biblioteca abia de se zărea. Însă eu ştiam, zeci, mii, sute de mii de manuscrise se aflau în întuneric.
Joanes abia dacă şi-a ridicat privirea din manuscris. Dădu cu pumnul în masă, răscolit de un sentiment puternic.
– Stai jos, Vrack! îmi spuse pe un ton entuziast.
M-am aşezat. Oricum nu îmi mai simţeam picioarele. Eram extenuat fizic şi psihic, iar atunci când Joanes era fericit, mă simţeam şi mai deprimat.
– Uite ce-am găsit.
Îmi întinse o foaie galbenă şi lumânarea. Lumina se revărsă uşor peste coala îngălbenită. Privirea mi-a rămas înmărmurită. Aproape că mi-aş fi dus mâinile la ochi şi mi i-aş fi frecat cu putere, dacă nu aş fi citit acea bucurie perfidă pe chipul lui Joanes. M-am uitat la el, apoi din nou pe hârtie. Imaginea mi se părea aproape ireală. Aş fi vrut să o ating, dar îmi era prea teamă că e totul un vis ce s-ar putea destrăma.
Imaginea acelei femei cu aripi de corb, mi se părea sublimă. Era aidoma specimenului – nu ştiu dacă e corect spus aşa – pe care-l văzusem în sediul FBI. Doar că femeia din imagine era mai primitivă. Figura îi era alungită, iar maxilarul gros, ce se continua cu o bărbie pătrăţoasă şi cu buze subţiri, răutăcioase. Lumina din ochi, chiar dacă era desenată în cărbune, mi se părea fabuloasă. Aripile ei erau mai mari, mai bine conturate. Poate mai puternice. Mai degrabă… nu ştiu, puterea aceea primitivă, era ceva, putere combinată cu fascinaţie.
– Creuel, se răsti Joanes.
Am ridicat din sprânceană, şi nu riscam să devin ironic. Doar că nu înţelegeam o iotă.
– Creuel, repetă el, dându-şi seama că nu suntem pe aceeaşi lungime. Asta e străvechea denumire a oamenilor corbi. Nu au existat decât doi, cred că ea a fost prima.
Mâinile au început să-mi tremure. Nu puteam să nu mă opresc din întrebarea aia tâmpită: „oare câţi ani are? De când e pe pământ? Ce e ea?” Îl priveam pe Joanes şi aproape că nu îl mai puteam înţelege. Ştiam zeci de limbi moarte, dar engleza mi se părea o limbă necunoscută. Buzele i se mişcau, iar ochii îi luceau plini de încântare, şi, în tot acest timp, mie îmi venea să vărs.
– Trebuie s-o scot de acolo, am spus într-un târziu.
Joanes a amuţit. Buzele i s-au strâns într-o grimasă, iar ochii i s-au micşoarat.
– Ai înnebunit?!
Desigur, era o întrebare de bun simţ, dar, sunt sigur că nu i-ar fi plăcut răspunsul.
M-am ridicat şi am dat cu palma în masă. Recunosc, cam tare, m-a durut. Flacăra lumânării a pâlpâit.
– Pentru Dumnezeu, nu o pot lăsa acolo să se facă experienţe pe ea. Tu nu ai văzut-o.
Chipul lui Joanes era o mare încruntare. Nu îndrăzni să se ridice, poate din cauza tremurului nervos.
– E ca şi cum cineva ar decide că nu poate lăsa aici o carte. Indiferent de motiv.
– La dracu’, Joanes, vorbim despre o fiinţă cu suflet.
Şi-a proptit palmele în masă, şi cu un chin aproape neomenesc, s-a ridicat, lăsându-şi umbra să se pogoare deasupra lumânării. Tremura din toate închieturile. Şi, pentru prima oară, părea cu adevărat să aibă două sute de ani. – Apropo, chestia asta cu vârsta lui trebuia s-o lămuresc până la urmă, nu îmi place să-mi râdă în nas în felul ăsta.
Pumnul lui Joanes se propti în masă. Slab, nevlonic, şi totuşi impunător.
– Vrack, să nici nu-ţi treacă prin cap. Alungă-ţi gândul.
– Oh, mai scuteşte-mă, Joanes. Ce o să-mi faci? O să tremuri la mine până o să mor de frică?
Mi-am înghiţit imediat limba. Mă simţeam roşu’ ca un foc abia aprins. Nu ar fi trebuit să-mi vărs năduful pe el, doar pentru că eu voiam să o scot pe ea de acolo.
Joanes îmi aruncă o privire goală. Nu se citea nimic în ea. Dădu scaunul la o parte şi trecu pe lângă mine. Trupul îi tremura. Abia atunci mi-am dat seama cât era de bătrân şi cât de nedrept fusesem.
– Joanes, îmi pare rău! N-am…, dar mi-a închis uşa în nas.
Ştiu, uneori sunt adevărat dobitoc.
*
Nici un sunet nu mi-a distras auzul. Poate doar torsul scăzut al motanului, ce dormea undeva, printre cutiile domnişoarei Feele. Deja era instinctiv. Ştiam că e noapte şi ştiam că e frig. Cu toate că în Bibliotecă era tot timpul o temperatură constantă, însă oasele mele păreau că se războiesc între ele, în interiorul trupului meu. Asta însemna clar că e frig. Poate că şi ploua, dar de asta nu eram prea sigur.
Am rămas în camera mea întreaga noapte, fără să mă mişc, fără să-mi doresc ceva anume. Singurul lucru pe care reuşeam să-l fac era să mă gândesc la ea. La ea şi la modul în care aş putea să intru acolo şi s-o salvez. Îmi dădeam seama că nu îi puteam cere ajutorul Daleei. Ea nu ar fi mişcat nici un deget, femeia-corb era prea importantă pentru ei. Pentru ea. Nu ar fi făcut decât să mă îndepărteze, poate chiar să o mute de acolo pe femeia care mi-a răpit sufletul şi inima.
Mi-am petrecut întreaga noapte tocindu-mi mintea, dar nu am găsit nici un răspuns. Nu m-am gândit nici o clipă să apelez la cărţile din Bibliotecă pentru a-mi arăta răspunsul, calea cea dreaptă. Deja eram sătul de ele şi, de ce să nu recunosc, speriat. După moartea lui Zed şi apariţia femeii-corb, îmi dădeam seama că Joanes nu îmi spusese absolut nimic. Vrăjitorul care-mi transformase urechile fusese doar o picătură într-un ocean. Nu puteam să nu mă întreb ce există pe lume, cât şi unde e ascuns.
Nu am crezut niciodată în Iad şi, după ce am ajuns la Bibliotecă, mi s-a confirmat inexistenţa lui. Dar asta e altă poveste, cu toate că am ajuns să mă tot gândesc la ea, ca la o durere ce mă apasă într-un colţ al capului.
Spre dimineaţă domnişoara Feele a intrat în debara. M-a privit o clipă, stând în uşă şi lăsând o pată de lumină să se scurgă în încăpere. Motanul s-a trezit, a sărit de sub cutii şi a pornit pe holul Bibliotecii. Feele îl privi amuzată.
– N-am mai avut niciodată o pisică aici, spuse ea.
Cred că sunetul glasului ei m-a readus cu picioarele pe pământ.
– Black e minunat, am spus eu, mai mult dorind să-i confirm ceea ce dorise să spună cu adevărat.
Feele îl mai privi o clipă, probabil până când a intrat în vreo încăpere şi l-a pierdut din vedere. Apoi, cu gesturi rapide şi totuşi şovăitoare, închise uşa în urma ei. Am avut impresia că, mai întâi, s-a asigurat că Joanes nu e prin preajmă. Am văzut-o scoţând teancul de chei din buzunar. A ales-o pe cea corectă şi a încuiat uşa.
Am tresărit, dar nu am spus nimic. Eram curios, dar în acelaşi timp şi impacientat.
– Trebuie să-ţi vorbesc, îmi şopti ea, îndreptându-se spre mine.
Da, mă simţeam ciudat. Femeia de serviciu a Bibliotecii voia să-mi vorbească. Mi se părea hilar şi periculos în acelaşi timp. Însă privirea ei serioasă, mi-a dat de înţeles că aş face bine şi aş asculta-o. Şi nu aveam de gând să o dau în bară la fel cum făcusem cu Joanes.
S-a aşezat lângă mine pe marginea saltelei. Şi-a lăsat capul în palme şi a scos un oftat ce părea să vină din adâncul sufletului.
– Ştii de cât timp n-am mai ieşit la lumina zilei, Vrack?
Am tresărit. Sigur că nu din pricina luminii, ci din cauza faptului că-mi spusese pe nume. Nu o mai făcuse până atunci, dacă nu încerca să evite cu totul numele meu, atunci îmi spunea domnule. Poate că nu era nimic, dar mie mi s-a părut, oarecum, copleşitor. Oare când mă apropiasem de femeia de serviciu? Ea continuă nestingherită.
– Aş zice că a trecut un secol, Vrack.
Oh, continua să-mi repete numele. Cred că nu îmi plăcea asta. Aşă făcuse şi mama întreaga ei viaţă. Ba mai mult, mama îmi apăsa numele de parcă altfel nu aş fi fost capabil să-mi dau seama la cine se referă.
– Un secol, am zis eu, necrezînd nici un cuvânt.
– Nu, mai bine de atât. De când Joanes a început să-şi caute înlocuitor, nu am mai ieşit. Nu mai aveam puterea s-o fac. Şi acum, ca să fiu sinceră, nici n-aş mai vrea s-o fac. Lumea s-a schimbat mult. Ascultă, Vrack, câţi ani crezi că am?
Oho, întrebare de o mie de puncte, răspuns… aaa, în mintea mea nu s-a auzit decât un scârţâit puternic.
Am privit-o cu atenţie, iar ea îşi lăsă chipul la studiat.
– În jur de şaizeci de ani, am răspuns sincer.
– Sigur, cum să nu, spuse ea râzând.
Am ridicat neputincios din umeri. Sigur avea să-mi vină cu povestea aia…
– Am trei sute şapte ani, împliniţi.
Poftim, începea şi ea. Doar eu am douăzeci şi patru bătuţi pe muchie. Şi nu încerc să mă joc de-a Jorje Nemuritorul.
– Mdea, am răspuns.
– Ştiu, majoritatea celor racolaţi de Joanes spuneau doar „mamăăă, ce beton!”, numai ţie ţi se pare din cale afară de…
– Imposibil, am ajutat-o să-şi găsească cuvintele. Bine, pot crede că eşti un djinn şi că spiritul tău trăieşte la infinit, dar…
– La dracu’, Vrack. Nu eşti deloc atent.
Mi-am înghiţit limba. Ok, era imposibil, şi totuşi, niciodată să nu spui că e imposibil.
Feele s-a întors spre mine şi mi-a luat mâinile într-ale ei. Mă privea cu durere. Oftă din nou.
– Ascultă, Vrack… El nu mai are mult. Şi atunci când v-a muri, vei şti tot ceea ce te frământă acum. Toate cunoştinţele lui îţi vor fi transferate ţie, toate puterile pe care el le deţine prin însăşi funcţia de care are parte. Toate cele pe care le-a văzut, le vei vedea şi tu de parcă ai fi fost acolo. Aşa s-a întâmplat mereu şi aşa va fi şi de aici încolo.
Oftă din nou. În timp ce eu stăteam cu gura căscată, ca un urangutan fără minte.
– Ştii, Vrack, şi el s-a îndrăgostit de… ei bine, de un fenomen fantasitc.
Ok, cred că în momentul ăla gura mi s-a închis. Apoi, din relfex, mi s-a deschis iar.
– Ce?!
Feele mă privi ca pe un copil tembel, ce tocmai pusese o întrebare tembelă.
– Da, a fost. A răpit-o dintr-un sediu KGB.
– KGB? Cum dracu’ a răpit-o?
– Dacă m-ai fi ascultat cu urechile, ei bine, atunci ai fi priceput. Partea cu puterile, ai înţeles-o?
– Puterile…
– Ei da, spuse ea ridicându-se, puterile. Puterile lui îţi vor fi transferate ţie.
– Şi ce anume era? Adică ce fel de creatură?
Nu mi-am putut reprima întrebarea. La dracu’ cu puterile, cu vârsta înaintată, cu toate drăciile, voiam să ştiu ce era ea.
– Tu nu eşti în toate minţile, îmi spuse ea. Era, ei bine, era un fel de mutant.
Orice ar fi însemnat asta, imaginaţia mea a luat-o razna.
– Bine, explică „mutant”.
Nu îmi venea să cred când am auzit-o râzând. Ştiam că râde de neştiinţa mea, ceea ce mă enerva, dar, oarecum, puţin, mă şi amuza.
– Ce am spus aşa amuzant?
– Era o femeie, mi-a spus ea printre lacrimi de râs. O femeie ce putea provoca vântul, zăpada, ploaia. Doar cu puterea minţii.
Bine, începeam să-mi revin. Puteam să cred în astfel de mutaţii. Erau peste tot în lume. Uneori mai spuneau şi la ştiri despre mutaţii, dar, în fine, nimeni nu ştia prea multe. Iar serviciile, indiferent din ce ţară ar fi fost ele, ei bine, da, ţineau lucrurile astea ascunse. Lucrez de trei ani la Bibliotecă şi am văzut o sută de tâmpenii, dar nu mutaţii. Bine, dacă nu mă gândesc la femeia-corb. Şi ea era o mutaţie până la urmă.
– Şi? Ce s-a întâmplat cu ea?
Feele închise şi deschise ochii.
– După ce a salvat-o, vrei să spui.
– Da.
– Femeile, de obicei, sunt nerecunoscătoare. Mai ales cele care sunt salvate. De ce crezi că se spune că pe cine nu laşi să moară…
– Bine, bine, nu de teorii am nevoie, vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu ea.
– Piuuu, dar nu te laşi uşor, nu Vrack?
Am ridicat din umeri, adevărul e că dacă nu îmi spunea mai repede, aveam să urlu.
– Ei bine, a creat un fel de apocalipsă şi a fugit. Nimeni nu a mai găsit-o vreodată. Nimeni nu a mai auzit de ea, iar Joanes… ei bine, de atunci a îmbătrânit mai repede. A avut şi zile mai bune, zile în care părea că reîntinereşte, dar până la urmă dragostea l-a învins.
– Feele, explică-mi, cum puteţi trăi atât de mult şi cum puteţi întineri şi îmbătrâni în funcţie de ceea ce simţiţi?
S-a aşezat din nou lângă mine, de parcă de asta depindea totul.
– Nu ştim, Vrack, dar o dată ce ai ajuns să fii în slujba Bibliotecii, se întâmplă pur şi simplu.
– Ce e Biblioteca, de fapt, şi ce caut eu aici?
– E magie, Vrack. Nu ţi-ai dat seama? Totul e magie. O dată ce Bibliotecarul moare, toată magia se transferă în cel ales. Aşa a fost dintotdeauna.
– Ce înseamnă totdeauna?
Ea tăcu. Mi-am dat seama că nu ştia să-mi explice, şi totuşi se chinuia s-o facă.
– Ei bine, se presupune că primul Bibliotecar s-a născut în Alexandria, Biblioteca l-a ales.
– Mda.
Ea nu păru să ţină cont de neîncrederea mea.
– Când Biblioteca nu s-a mai simţit în siguranţă în locul acela, l-a învăţat pe Bibliotecar ce să facă. I-a dat putere, magie şi i-a spus să sape. Să sape kilometrii întregi sub pământ şi adânc. Şi l-a pus să o facă de unul singur. Dar nu tot acolo. Toate cărţile, toate secretele lumii au fost ascunse, iar Bibliotecarul a ajuns în Anglia şi a ales Londra pentru ceea ce îi poruncise Biblioteca. Asta e legenda. Când Bibliotecarul a terminat şi ea s-a simţit în siguranţă, lui i s-a cerut să-şi găsească un înlocuitor, iar el a fost lăsat să se odihnească. De atunci, aşa merge treaba.
– Şi tu?
– Eu?
– Da, tu.
– Presupun că Bibliotecarul nu se descurca de unul singur, aşa că ea i-a făcut un favor. Nu ştiu, ştiu doar că cel dinaintea lui Joanes m-a rugat să-l ajut şi, de atunci… iată-mă!
Dădu să plece, dar am tras-o de mână spre mine. Încă mai aveam întrebări fără răspunsuri.
– Aşteaptă, şi cum voi şti eu să comunic cu ea?
– Cum ştii să ajungi la ea?
Nu era tocmai o întrebare. Ştiam exact cum, nu era mare lucru, doar un capac de canal.
– E logic, toţi intrăm prin acelaşi capac de canal.
Tot trupul i s-a întors spre mine. Am văzut cât îi era chipul de amuzat.
– Serios? Tu intri printr-un capac de canal?
Hmm, oare ce era aşa amuzant. Am aprobat din cap.
– Ultima oară când am intrat, jur că era o poartă de fier. Oricum, îţi spun sigur că pentru Joanes e o uşă în toată regula, chiar el mi-a spus. Nu avem aceleaşi intrări. Nu o să le avem niciodată. Ea se deschide pentru noi şi, dacă nu o să mai vrea, nu o s-o mai facă.
I-am mulţumit din priviri. Joanes niciodată nu îmi spusese nimic din toate astea. De fapt, Joanes nu îmi spusese niciodată nimic.
Se apropia de uşă şi, dintr-o dată, s-a întors spre mine, cu o faţă mai mult decât serioasă.
– Ai grijă, nimeni nu trebuie să intre vreodată aici, oricât de important ţi s-ar părea. Nu îţi fă griji, nu pot intra decât invitaţi.
Apoi plecă, luându-şi găleata şi mopul, de parcă nimic din toatea alea nu s-ar fi întâmplat.
UN NOU BIBLIOTECAR
M-am târât până în Bibliotecă, aşa cum se târăşte Black când simte o lene profundă. La mine nu era vorba de lene, ci de jenă. Îmi era ruşine să dau ochii cu Joanes după ceea ce îi aruncasem în faţă. Îmi era jenă de mine. Atunci când m-a chemat am simţit că mi se înmoaie picioarele, dar era evident că nu îl pot evita la nesfârşit.
Biblioteca era înconjurată de întuneric. Nici o lumânare care să ardă stingheră pe masa de lucru, nici o rază venită din depărtare. Am căutat întrerupătorul cu mâna, dar Feele mă opri.
– Urmează-mă, nu aprinde lumina.
Mi-am dat seama imediat unde mă duce, cu toate că nu mi se vorbise niciodată despre un asemenea loc, dar eu ştiam că există. Ştiam că Bibliotecarul îşi are „casa” la Bibliotecă. Aşa că, desigur, mă gândisem adesea la dormitorul secret ce îl găzduia pe Joanes. Nu pot spune că eram emoţionat, pentru că sentimentul de ruşine încă domina celelalte simţuri ale mele.
Feele mă conduse dincolo de rafturile principale, spre cele din spate, acolo unde nu ajunsesem decât o dată sau de două ori. Joanes îmi spusese adesea că îmi pot la fel de bine şi închipui cât de mare e Biblioteca. Că nu are nici un sens să încerc să o descopăr, oricum mi-ar lua mai multe vieţi s-o fac. Lucru care m-a intrigat, normal că da, pentru că Joanes ştia exact unde să găsească cartea care-i trebuie atunci când o voia. Dacă Biblioteca era atât de mare pe cât spunea el, atunci cum dracu’ făcea? Ok, ok, magia. M-am strâmbat în gândul meu şi am zâmbit în acelaşi timp. O luam razna. Da, era un adevăr. Îmi dădeam seama că nu ai cum trăi sub pământ fără să nu o iei razna.
Feele împinse într-unul din rafturile mici. Mda, un clişeu, mă aşteptam la asta. Eram într-o Bibliotecă. Uşile secrete se ţineau în biblioteci de veacuri, aşa că nu m-aş fi putut aştepta la altceva. Un singur lucru îmi plăcea însă. Ei bine, da, era o adevărată provocare să îţi dai seama care era raftul corect.
Uşa s-a deschis cu un scârţâit nervos. De parcă ar fi ţipat la mine. Până şi atmosfera din cameră părea încărcată. Câteva petale de foc, îmi luminară calea. Opaiţe ce împrejmuiau încăperea, dând senzaţia unei lumi dispărute şi totuşi autentice. Camera era enormă. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Nu era o simplă cameră, era un apartament. Şi încă unul îndestulător.
O cameră mare mă primi, printre perdele de mătase, închise la culoare, ce păreau să ascundă razele opaiţelor. Jilţuri vechi, îmbrăcate în blănuri naturale, stăteau în jurul unei mese antice. Nu îmi dădeam seama exact, dar părea să dateze din perioada victoriană. Valurile de perdele, transparente, de culoarea vişinei putrede, mă intimidau. Părea că sunt în camera unei târfe pregătite de un chef pe cinste. Şi totuşi, era o cameră onorabilă pe de altă parte.
Feele dădu perdelele la o parte şi îmi făcu semn să o urmez. O uşă înaltă, înaltă cam de trei ori cât mine, sculptată, cu căpăţâni de lei şi pisici sălbatice ieşind, parcă, din iad, mă întâmpină. Era înfiorătoare sculptura, dar demnă de studiat. Nu îmi aminteam să mai fi auzit undeva de o asemenea lucrătură, dar poate că-mi scăpase ceva de-a lungul timpului.
Un hol lung, luminat de candelabre din care se scurgea, constant, ceara albă a lumânărilor. Apoi, o nouă uşă. Mai mică, mai normală. Tot din lemn sculptat, dar imaginile nu erau la fel de apocaliptice. Un mâner în formă de leu ce rage, se găsea în josul uşii. Am urmărit-o pe Feele cum îl apasă. Uşa s-a deschis uşor, fără să scoată nici un sunet. Lumina s-a revărsat pe hol. În sfârşit, electricitate. Ştiam că Joanes era un împătimit al luminii lumânărilor, dar puţină electricitate nu strică niciodată.
Am rămas în prag, cercetând cu privirea intrându-l. Camera era mai mare decât ar fi putut să cuprindă ochii mei. Albastră în întregime. Din loc în loc, câte o frescă ce reprezenta lumi apuse, întinerea locul. Am văzut două candelabre mari, de cristal, alimentate cu electricitate, atârnând de tavanul înalt.
Două canapele îmbrăcate în piele de urs, probabil, una în faţa celeilalte, ambele putând găzdui, fără probleme, şase persoane, şi o masă lungă şi joasă în mijlocul lor. Şapte trepte poleite, parcă, în cojiţă de aur, şi un deal din parchet din lemn greu, pe care se afla un baldachin pentru patru persoane. Baldachinul era acoperit de perdele groase, dintr-un material catifelat, dar nu era catifea, de o culoare indecisă. Un albastru combinat cu galben şi maron. Nu îmi dădeam seama exact ce ar trebui să rezulte. Nu era o culoare tare, dar nici una foarte plăcută.
Feele s-a apropiat de baldachin, a tras uşor de una din perdele, apoi a dispărut după ea. Am auzit o tuse guturală, venită dinspre pat, ca un tunet. Apoi, totul s-a cufundat în liniştea de mai înainte.
După un timp – poate o eternitate – Feele a ieşit şi mi-a făcut semn să mă apropii. Am parcurs şi ultima treaptă, tremurând. Nu eram sigur ce mi se întâmplă. Orice sentiment aş fi avut până atunci, s-a intensificat de zeci de ori. Recunosc, dacă cineva ar fi făcut un simplu „bau” la mine, cu siguranţă că aş fi sărit în sus.
Picioarele îmi mergeau singure. Nu voiam sub nici o formă să mă apropii de baldachinul ăla, şi totuşi o făceam. Eram împins de propria-mi nebunie. De propria-mi sete nestăvilită.
Feele s-a dat la o parte şi m-a împins dincolo de perdele. Cred că am închis ochii pentru o clipă, pentu că atunci când i-am redeschis, mi s-a părut că plutesc. Că totul s-a uşurat în mine. Apoi, privirea mea s-a lipit de-a lui.
Am tras aer în piept pentru a-mi împiedica impulsul de-a ţipa. Omul din faţa mea… nu, nu putea fi un om, şi cu atât mai puţin Joanes. Nu putea fi nimic din ceea ce am crezut eu că este. Dar ce dracu’ credeam că este. Din Joanes nu mai rămăsese decât un pic de piele aşezată pe oase. Părul îi albise în întregime, iar ochii îi intraseră în orbite. Aproape că nici nu i se mai zăreau pleoapele sau culoarea irisului. Buzele i se subţiaseră, iar mandibula îi intrase în carne. Structura dinţilor i se vedea clar, urcând dinspre bărbie, spre buze.
Şi-a întins una din mâinile osoase spre mine. Carnea aproape că i se dezintegra. Nu ştiam ce aş putea să fac. Îmi era teamă să-l ating, dar îmi părea şi rău să nu o fac. Aşa că, tremurând, mi-am întins mâna spre el. I-am atins degetele. Erau reci, atât de reci că m-a trecut un fior pe şira spinării. Dar nu eram în stare să mă retrag. Pielea mea părea lipită de oasele lui.
Capul i s-a întors uşor spre mine. Aveam senzaţia că il mişcă cineva, un fel de scripete nevăzut. Eram sigur că de ar fi făcut-o singur, s-ar fi dezintegrat în totalitate.
Şi-a trecut limba peste buze şi mi-a zâmbit. În acel moment toate oasele i-au ieşit în evidenţă. Lumina a căzut cumva pe chipul său, într-un fel ce mi-a dat de înţeles că am de-aface cu un demon.
– Diavol, a murmurat Joanes. Nu sunt un diavol.
Aş fi vrut să-i spun că nici nu mă gândisem la asta. Dar părea că ştie deja ce gândesc.
– În curând toate întrebările tale vor căpăta un răspuns, continuă el. Dar trebuie să fi sigur că îţi doreşti să trăieşti cât am trăit eu.
Nici dracul în persoană nu ar fi putut fi sigur de asta. Inima mi-a luat-o la trap. Mă gândeam cum o să arăt peste două sute de ani. La fel ca el? Sau şi mai rău? Cine să îşi dorească aşa ceva? Ei bine, poate că nu sunt un credincios. Nu aveam habar cine e Dumnezeu şi de ce e, şi dacă e. Dar atunci am fost sigur că există ceva, o divinitate, ceva mai presus de înţelegerea mea.
– Nu ştiu, am şoptit.
– Sigur că ştii, a spus el, de undeva din gât, căci buzele abia de i se mişcau.
– Nu cred că pot trăi cu o asemenea responsabilitate în cârcă.
Şi-a întors chipul în partea cealaltă. Eram sigur că plânge, dar nu puteam vedea nimic. Mi-am retras mâna dintre oasele lui. Atunci am simţit un fior de durere trecându-mi prin trup.
– Da, am spus. Dar nu ştiu de ce am făcut-o. Ştiu doar că s-au întâmplat două lucruri concomitent. Joanes a murit, iar eu am fost luat în stăpânire de o putere inumană.
Am ameţit, am căzut prin perdelele baldachinului, şi în acelaşi timp am trăit cea mai minunată experienţă pe care aş fi putut s-o am vreodată. Mii, milioane de informaţii se îngrămădeau în mintea mea. Îmi era frig şi cald în acelaşi timp. Bine şi rău. Eram fericit şi trist. Primeam şi primeam, dând la schimb doar fericirea mea. Dar ce era fericirea în schimbul acelor lucruri minunate pe care le aflam. Toată lumea, toată istoria ei era acum în capul meu.
*
M-am trezit bulversat. Nu îmi prea priau visele. Nu ştiam dacă era vorba de un coşmar sau orice altceva, dar, în orice caz, nu îmi plăcuse deloc.
Mă simţeam greu, de parcă soarta lumii stătea pe umerii mei. E al dracului de greu să ţii întreaga lume pe umeri. Să-i simţi păcatele, să-i simţi bucuriile, dar, mai presus de orice, să-i cunoşti demonii.
Mi-am privit mâinile. Erau normale, cu toate că le simţeam al dracului de grele. Dar arătau la fel ca întotdeauna. M-am ridicat brusc în picioare şi m-am pus în faţa oglinzii. Eram acelaşi. Poate că arătam puţin mai tânăr, mai întremat. Mă simţeam şi arătam mai bine. În mine exista o putere, ceva inexplicabil.
Mi-am adus aminte de „Talpa lui Org” şi atunci în mintea mea s-a deschis o adevărată bibliotecă. Mii de informaţii mi-au năpădit creierul. O durere, ca un pumnal de cuţit, mi-a străpuns capul.
Ştiu că am căzut în genunchi, încercând să-mi ţin capul în mâini. Eram greu cu totul, dar capul părea că atârnă o tonă.
– Vrack! Vrack!
Glasul ei m-a readus la normal. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Feele privindu-mă speriată. M-a luat de braţ şi m-a ridicat.
– E normal să fie aşa, în capul tău există informaţiile căpătate de-a lungul a milioane de ani. Tot ceea ce au strâns Bibliotecarii dinaintea ta se află în mintea ta acum. Te vei obişnui. Uneori te vei confunda cu ei. Vei avea impresia că le trăieşti amintirile, dar sunt numai informaţii. Te voi ajuta să treci peste asta.
Cred că privirea mea era pierdută. Nu o înţelegeam prea bine. Eram confunz.
– Nu am visat?
M-a aşezat pe saltea şi mi-a adus un pahar cu apă.
– Diseară te vei muta în camera Bibliotecarului. Odihneşte-te, pe urmă, încet, încet, o să înţelegi ce ai de făcut.
M-am întins. Black a sărit pe mine şi a început să toarcă. Îmi plăcea când făcea asta, pentru că se hrănea cu energia mea negativă, eliberându-mă de tot ceea ce era mai rău.
– Feele, a murit? cred că întrebarea s-a născut dintr-o dată în mine. Şi apoi, trebuia să mă asigur că nu greşesc.
– Sigur că a murit, mi-a răspuns ea nepăsătoare.
Atunci toate frustrările mele au ieşit la suprafaţă. Mă speriam pe mine însumi, mi se părea de-a dreptul crunt. Aveam impresia de mai devreme, lumea stătea pe umerii mei.
File de jurnal II
Mă împuţinez pe zi ce trece. Nu mai sunt eu. Am ajuns să învăţ limbi moarte ca să lucrez la un amărât de muzeu. Viaţa mea se împarte între muzeu şi mama. Vizitele pe care i le fac la sanatoriu sunt din ce în ce mai deprimante. Faptul că le vorbesc oamenilor despre manuscrise străvechi şi despre limbi moarte, nu îmi aduce prea mulţi bani. Sigur, ar fi fost interesant ca după atâţia ani de muncă să fiu în stare să scot ceva mai mult, dar, pur şi simplu, ăsta sunt. Îmi dau seama zi după zi că nu am altă soluţie. Am încercat la siteurile arheologice, dar toţi cunosc câte ceva despre heroglife, de parcă asta ar însemna cu adevărat limbi moarte.
Sunt îngropat într-un muzeu. Trăiesc la marginea Londrei într-un apartament cât o debara, şi nici ăla nu e al meu, ci proprietatea muzeului. Poate că tata a avut dreptate să fugă de lumea asta, dar eu nu sunt pregătit încă. Cineva trebuie să se îngrijească şi de mama, chiar dacă ea nu mai simte toate astea.
Mă întreb adesea cine se va îngriji, până la urmă, de mine. Dar nu găsesc un răspuns.
Mi-am ridicat capul din cărţile mele – cred că e prima zi de mai bine de o săptămână când cineva ţine să alfe ceva despre cărţile vechi – şi l-am zărit pe bătrânul ăla ciudat.
Dă târcoale muzeului de mai mult timp. Mereu e îmbrăcat la fel; într-un parpalac negru şi lung şi poartă ochelari de soare. E grizonat. Cred că are în jur de patruzeci de ani, cu toate că uneori arată ca de şaizeci. Astăzi mi-a vorbit pentru prima oară. Mi-a părut puţin stânjenit, dar şi-a revenit destul de repede.
– Aş avea nevoie de cineva ca tine.
Mi-a spus-o aşa, în doi peri. Fără prea multe introduceri. Nu ştiu ce înseamnă cineva ca mine şi nu ştiu dacă voi şti vreodată. Un ratat?
– Se câştigă bine?
A fost singura întrebare pe care am putut s-o pun. Ştiu, deloc inteligentă, dar în ultimul timp nu m-am putut gândi decât la mama. Aşa că venitul era prioritat.
– Te asigur că nu vei duce niciodată lipsă de nimic. Doar că ucenicia durează trei ani.
– Ucenicia?
– Vei înţelege de unul singur. Eşti de acord?
Nu am putut să-i dau un răspuns, asta şi din pricina faptului că întrebările mele au rămas fără răspuns, dar nici nu pot spune că toate astea nu mă intrigă, pentru că m-aş minţi pe mine însumi, ceea ce nu ar fi corect.
CAP 1 – Prolog
CAP2 – Un manuscris ciudat
CAP3 – Manuscrisul furat
CAP4 – Femeia corb
CAP5 – Omul din Lumea Noua
Cartea de blog II
Oana Stoica-Mujea
LUMEA PIERDUTĂ
Oana Stoica Mujea 