Sold Out!

Ei da, astazi la Satu Mare s-a vandut tot. Si Blesteme si Regine au disparut pur si simplu. Si da, am intrant in panica gandindu-ne ca maine ajungem la Oradea fara carti. Dar s-a rezolvat. Din cate am inteles totul e ok. Avem carti si la Oradea. Si ca sa fie treaba dusa la bun sfarsit a inceput sa ninga 😀

Datorita Crinei am si net (azi nu dau linkuri ca mi greu) Am fost si lansarea Chinezului. Trexel mi-a adus flori, iar Darius m-a facut iar sa rad pana la lacrimi. Bogdan si Sorin sunt bine, asta pentru tritonici. Nici o grija, sunt pe maini bune 🙂

Concluzia: Suntem niste succese, dar avem si prieteni care ne sustin. Desigur, o sa le multumesc cum se cuvine cand o sa am un net cum se cuvine.

No, Cella, sper ca esti bine? pentru ca maine dam navala 😀

Cu un pas spre Satu Mare

Nu, nu mă duc să văd dispensarul, poate doar aşa, de o ieşi în drumul meu. Cică l-au renovat, aşa o fi. Mă duc de aia şi de cealaltă.

macheta-lasare-satu-mare1                         invitatie-razboiul-reginelor1

Şi, în primul rând, mă duc să o văd pe Crina, Darius şi Chinezu (Darius, sper că ţi-ai dat seama că eşti înaintea Chinezului). Desigur, dacă şi alticineva îşi mai doreşte să mă vadă, îi stau la dispoziţie sau cel puţin încerc că aşa e frumos. Apoi mă duc s-o văd pe Cella, care mă tot ameninţă cu o cafea. În plus o să le povestesc orădenilor despre carte. Ştiţi voi, cartea aia a mea. Dar ca să nu vă plictisiţi până găsesc eu răgaz să scriu, treceţi pe la Killer să vă spună despre lansare. Şi pe la Vania să vă spună cum vede el Şarama şi Războiul.

img_79261

Sunt multe de făcut azi. În primul rând mi-am făcut unghiile în culoarea maşinii mele. Nu de alta, dar s-a stabilit că Honda rulz. După ce am spălat-o, aranjat-o, buchisit-o, nu mai mergem cu ea. Că se anunţă vremuri căcăcioase, aşa că luăm Jeep-ul. Maşina aia pe care n-am mai condus-o de ceva timp. Bine, nici acum nu o voi conduce, cu Xreder n-am nici o şansă decât să-l sedez – hmm, ce idee genială.

Nu ştiu nici eu ce trebuie să mai fac. Bagajul, da. Pentru doi, cum altfel. Pisica e pe mâini bune. Oricum, cel mai mult, când plec de acasă, îmi lipseşte maşina. Lao Ţ (aka Piţi) ştiu că îşi ţine dădaca trează, aşa că nu îmi fac griji. Nu se plictiseşte el. Dar maşina mea?! O să plângă după mine? Sigur că o să plângă. Cine o mai iubeşte ca mine?

Tot azi am aflat că Simona e vionovată pentru Chinez 😛 O să fiu cu ochii pe el.

Bine, dacă vreţi să mă scoateţi la o cafea, să îmi vorbiţi despre vreme sau pur şi simplu să-mi faceţi o poză, vorbiţi cu roşcata, ea e PR-ul meu, aşa că nu îi ies din vorbă. Cine nu îşi face programare din timp… ştiţi voi.

Nu ştiu ce să vă mai spun. Nu mai am ce pentru moment. Aş mai avea, de fapt, dar nu cred că interesează pe nimeni. Până nici pe mine nu mă mai interesează. Ziua s-a scurs repede. Eu sunt cam obosită. Cred că o să dorm câteva ore şi cu graţie voi rata examenul de mâine. O să plecăm mai devreme decât ne-am propus. Sunt nerăbdătoare s-o văd pe Crina. Cui îi pasă de un examen când roşcata rulz? 😀 Şi cu asta vă las. Nu de tot, nu vă bucuraţi, voi transmite în direct 😀

Dumis, nu uita de „Jurnalul de Argeş”, să-mi dai mail 😉

Hai, Ardealul!!!

Raportul… Edit – Lansarea

Ei gata, am ajuns în momentul ăla de oboseală de la neoboseală. Habar nu am dacă înţelegeţi. Mă rog, ar fi chiar culmea ţinând cont că nici eu nu pricep. Oricum, e o oboseală nasoală. Stările sunt mai multe. Nu, nu e neapărat vorba de somn, pentru că mie îmi e somn şi după ce mă trezesc. Asta e o stare de spirit. Altă treabă, altă mâncare de peşte. Dar, acum, nu o să vă povestesc eu cât îmi e de rău, că nu contează. Mie îmi e, mie îmi trece sau nu.
Voiam să spun că până marţi sunt într-o pauză. Oricum, după cum aţi văzut, lumea s-a cam înghesuit să plece. Ei, nu, voi fi aici să vă răspund nelămuririlor, dar nu mai pot să scriu. Adică pot, dar nu pentru blog, că am şi aşa prea multe de dus la bun sfârşit. M-am înhămat şi eu ca măgarul. Am prea multe şi le duc greu. Dar sunt căpoasă şi le duc. Am şi eu o frustrare. Anul ăsta am scris două cărţi: „Colecţionarul de vise”, care mi-a luat vreo două luni şi „Dincolo de oglindă”, culmea, a fost record: trei săptămâni. Mă rog, am pus atâta pasiune în ea, încât nu m-am putut opri. Prea bună cartea aia pentru mintea mea. Nici nu ştiu cum naiba de-a ieşit aşa mişto. Şi dacă zic eu, care sunt critică cu mine până dincolo, atunci chiar e bună.
Dar am o frustrare, după cum am spus. Pe lângă starea acută de oboseală. „Regina arkudă şi amuletele puterii”, adică cartea a treia din „Seria regală”, am început-o în acelaşi timp cu domnul colecţionar. Şi de atunci, am scris aşa, cât să fie scris. Cât să nu mă depărtez de personaje. Să rămân în contact cu ele. Acum, ca nebuna, am mai început două. Aia cu corbii – momentan nu ştiu ce titlu să-i dau – şi Horrorscop. Ei bine, nu e bine. Clar. Se înghesuie prea multe idei în capul meu şi s-ar putea ca regina arkudă să moară pe la două sute de pagini. Aşa că nu. M-am enervat. Până marţi o să mă dedic doar arkudei şi o să las puţin blogul şi corbii şi Iara şi Our şi alte bazaconii care îmi mai trec prin cap. Dacă scriu şapte sute de pagini în trei luni, fără stres. Atunci, încă o sută de pagini, căci mi-am propus mai puţine la arkudă, având mai multe de îndrugat la următoarea, pot să le termin în două săptămâni. Şi apoi, nu am chef să plec în concediu cu aceeaşi pată pe creier, că nu am terminat arkuda. Nu de alta, dar în loc de concediu, iar va fi sesiune de scris.
Gata, de data asta am hotărât. Eu scriu la arkudă. Scriu până marţi numai la ea pentru a-mi intra în ritm. Ştiu eu ce înseamnă ritmul la mine. Trebuie să mă reobijnuiesc cu fiecare personaj. Desigur, Our îmi e cel mai apropiat în momentul de faţă. Cam acelaşi caracter îl are şi în cartea asta. Şi da, e personaj principal, printre altele. Oricum, el dă gust romanului. Şi da, o să apară şi în partea a patra. N-am chef să-l omor. Am omorât la pitici de or să mă dea în judecată 😆
Acum, dacă Cella o vrea, când termin arkuda, aş vrea să o citească ea prima. Dar, Cella, dacă o citeşti, vreau sfaturi serioase la ea. Nu de alta, dar Cella a citit primele două părţi şi ea, obiectiv, îşi poate da seama mai bine ca mine dacă trebuie ceva schimbat sau nu. Şi Cella, tot vreau casa ta 😀 Eventual, mă mut la tine. Mănânc mult, dar deh…, în schimb, nu vorbesc mult, nu mă mişc mult, nu fac gălăgie. Muzică ascult la căşti şi dorm puţin 😀 Ăsta ar putea fi un inconvenient, dar nu contează.
După, vine cel mai aprig critic al meu. De el îmi e frică, de aia îl şi las pe locul doi: Vania. Desigur, mai intâi trebuie să-i trimit primele două părţi. Altfel, omul, s-ar putea să îşi dea cu ceva în cap şi să nu priceapă nimic. Mă rog. Arkuda nu prea are legătură cam deloc cu primele două. Dar, ţinând cont că Beor, Min’yara şi Yas apar, Min’yara fiind chiar personaj principal, chiar ar fi greu să înţeleagă. Mai ales că nu prea dau explicaţii. Pentru că eu vreau să fie citite în ordine. DA?!
P. S: Nesuferita de Crina o fi ajuns pe plajă în Italia? 😀 Ce nu-mi plac elfii ăştia 😆
EDIT LATER:
Daca tot nu sunt disponibila pana marti, va trimit la lansare. Desigur, pe timisoreni in special. Informatie preluata de pe Tritonic Blog. Enjoy! Eu zic sa nu o ratati. Ar fi pacat.

Despre lansare

Vă amintiţi că v-am tot bătut la cap cu o lansare. Acum am confirmările. De fapt, abia acum ştiu şi eu ce şi cum. Vreţi să ştiţi. Normal că vreţi, sunteţi aşa de curioşi…
Vineri, 28, vor veni la Piteşti doi mari autori, al treilea, e motivat din motive întemeiate. Credeţi-mă pe cuvânt. Acum vă spun aşa, să ştiţi. Dar mai aproape, atunci, o să vă bat la cap bine de tot.
Aşadar, la Biblioteca Judeţeană din Piteşti, vom lansa „Blestemul Manuscrisului” – Bogdan Hrib şi Răzvan Dolea şi „Teoria flegmei. Apel la mitocănie” – Marian Coman. Autorii Dolea şi Coman vor fi la bibliotecă să dea autografe. E o ocazie. „Blestemul manuscrisului” a înregistrat până acum record de vânzări. Şi, aşa cum am recunoscut, chiar şi pe mine m-a lăsat mască. Şi aţi văzut cât de greu sunt eu de lăsat mască. Despre cartea lui Marian ştiu câte ceva, dar recunosc că nu am citit-o. Oricum, am auzit numai lucruri bune. Ca să înţelegeţi despre ce e vorba, voi da un citat din Marian Coman: „. Făra ruşine, sîntem scuipaţi în faţă, în fiecare zi. Prin felul în care sînt cheltuiţi banii publici, prin modul grotesc în care au înţeles să comunice cu noi, prin modul în care chiulesc de la muncă ori prin felul în care înţeleg să muncească.”
Adevărul e că pe mine mă surprinde Marian. El fiind autorul unor cărţi fantasy, a trecut cam brusc la genul editorialistic. Asta îmi dă şi speranţe şi îmi confirmă, încă o dată, că autorul român nu e genul care să îşi rupă coatele cu un singur gen. Autorul român se reinventează tot timpul, nu stă să se plafoneze. Normal, Marian nu a renunţat la genul care l-a consacrat. E interesant de văzut cum vede autorul de fantasy lumea în care trăim.
Aşadar, piteşteni, vineri la ora 14, vă invit la Biblioteca Judeţeană. Zău că nu o să aveţi de pierdut.

Să moară americanii de ciudă

Nu mult după întâlnirea de la cetatea Poienari, el cedă tronul fiului său, Mircea şi trecu munţii în Transilvania cu primele exemplare, exact douăzeci şi patru, al douăzeci şi cincilea fiind încă sub teasc, din Charta, copiată cu meşteşug de mitropolitul-tipograf Macarie.
Blestemul manuscrisului.
Bogdan Hrib şi
Răzvan Dolea
 
Aşa cum ştiţi, eu rar fac câte o recenzie, de obicei făcând-o pentru reviste. Desigur, cartea asta va avea o recenzie pentru o revista din Toronto, dar şi pentru o revistă argeşeană. Aici doar îmi expun părerile, desigur, subiective. Nu că recenziile mi-ar ieşi mai obiective.
V-am tot ameninţat cu „Blestemul manuscrisului”. Adevărul e că imediat ce am ajuns acasă m-am pus pe citit. Timpul nu a fost în favoarea mea, aşa că a trebuit să citesc încet, cu toate că romanul se citeşte uşor.
Vreţi să ştiţi bomba? Ei bine, vreţi nu vreţi, tot o să o detonez.
Acum câteva luni am citit o carte. Ca de obicei, ţin minte subiectul, dar nu şi titlul sau numele autorului. Ar fi cumplit să caut la mine în bibliotecă. Asta ar însemna să vă spun mâine despre cartea pe care o am în faţă. Ei bine. Acea carte, autor american, mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că prezentul se împletea cu trecutul. Erau două poveşti, una în prezent, cealaltă în trecut. Pe aceeaşi structură merge şi „Blestemul manuscrisului”. Şiţi ce m-a uimit? Nu, nu aveţi de unde să ştiţi. Dacă pe copertă nu ar fi numele a doi români, aş fi jurat cu mâna pe inimă că această carte e scrisă de autori americani/englezi. Ştiţi de cât timp nu am citit un autor român care să mă facă să devorez literă cu literă? E prima oară când nu am putut diferenţia autorul român de cel din afară. Asta dacă nu o pun la socoteală pe Rodica Braşoveanu.
Acţiunea, aşa cum am spus, se împarte în două. Acţiunea prezentului. Personajul principal, un român, Stelian, este nevoit să asiste la o anchetă. O crimă petrecută în Frankfurt. Bănuiesc că această primă parte, prezentul, scrisă la persoana întâi, este scrisă de Bogdan Hrib. De ce cred asta? După descrierea de la începutul cărţii pe care şi-o face personajul. Descriere ce coincide cu cea a autorului. Un amestec de real şi fantezie. E aproape imposibil să nu-l recunoşti pe unul dintre autori în această descriere. Mai mult, şi aici o zic cu o oarecare invidie. Faptul că povestea prezentă e scrisă la peroana întâi, e minunat. De când mă chinui să fac asta 😀 Povestea din trecut, de fapt, e o succesiune de poveşti care ne duce pas cu pas pe urmele manuscrisului. De când a fost scris şi până când a fost răspândit în lume. Aici întâlnim voievozi, regi, prinţi, pe Meşterul Manole etc. Povestea unei istorii a unei Românii chinuite. Desigur, istorie reală, îmbinată cu una fantezistă. Dar vă jur că un simplu cititor nu îşi va da seama. Opt secole de istorie, descoperite în trei sute de pagini, îmbinate cu realitatea anului 2008.
Stelian este un personaj uman, normal aş putea spune. Învârtindu-se între iubirile lui, fiică şi viaţa de editor, intră într-un joc periculos ce se tot joacă încă din Evul Mediu.
Metafore din abundenţă. Metafore pe care recunosc că le-am „furat”. Limbaj select, dar şi ironii bine plasate.
Ce n-au pomenit cronicarii, de frica ruşinii sau de cea a păcatului, sunt mărturiile oştenilor, care au văzut la pârjolirea caselor, un bătrân îngenunchiat între flăcările care nu-l atingeau, ţinând în mâini scoarţe arse de carte din care picura plumb topit.
Acţiunea, nici în trecut, nici în prezent, nu implică numai poporul nostru. Întreaga lume fiind interesată de secretul manuscrisului. Serviciile tuturor popoarelor îşi adună forţele pentru a da de misteriosul manuscris. Regii, voievozii, toţi cei ce ştiau de acest manuscris sunt interesaţi de manuscris.
Pe lângă subiectul foarte serios, mi-a plăcut că autorii ştiu să destindă atmosfera atunci când e prea încărcată:
– La noi la Braşov, n-am auzit nimica…
  Măi, Hans, voi sunteţi şi mai înceţi la minte, ca şi la negoţ… O să aflaţi şi voi peste vreun an, că tu până acasă uiţi.
– Hai sictir!
– Ia, uite-te! De când fac negustorie pe drumul Stambulului, Hans al meu a învăţat limbi străine!
– Lasă-mă, Johann, că şi aşa sunt destul de amărât!
– De ce, dragul meu, ţi-a dăruit cineva de ziua ta o oglindă?
– Mă, cu tine nu se poate vorbi! Du-te dracului!
– Ei, aşa mai vii de acasă! Pricep şi eu ce spui!
Sigur că îmi vine să vă povestesc fiecare pagină, dar nu o voi face. Vă pot spune că veţi descoperi doi autori de mare clasă. Fără doar şi poate. Încă îmi e greu să cred că e vorba de doi români. Încă îmi e greu să cred că le-a ieşit o astfel de carte. Să zicem că e un thriller istoric. O carte ce îmbină religiile, oamenii, cu toţii având un singur scop: Descoperirea manuscrisului.
Dacă nu o cumpăraţi, cred că veţi pierde una dintre cele mai bune opere româneşti apărute în ultimii ani. Nu numai că e bună, dar îi şi bate la fund pe americani. De la stil, la uşurinţa înţelegerii, lecturării, etc. În sfârşit, românii au învăţat să scrie occidental. Vrem, nu vrem, trebuie să fim de acord cu toţii că genul occidental se citeşte. Iar românii încet, încet s-au adaptat. Nu este numai o surpriză pentru mine, dar şi o mare bucurie. Minunată carte, credeţi-mă. Chiar mi-a crescut apetitul pentru autorii români.

 

 

 

Despre ce?!

Da, azi am avut examen, rezultatele joi. Ma rog, nu îmi pasă de asta acum, că eu tot nu pricep ce o să fac cu marketingul, dar în fine. Cui îi pasă de fapt? Mâine urmează Hribul, dap, aşa îi zic eu cărţii, cum şi cărţilor lui King le zic Kingul. Nu, nu e o prosteală, dar aşa delimitez eu unele cărţi. O să vă povestesc într-o zi de asta. E o teorie interesantă pentru mintea mea creaţă.
Ca să fie treaba treabă, am să vă spun povestea zilei mele de azi, dar şi cea a zilei de mâine. O să mă întrebaţi cum o să v-o spun pe cea a zilei de mâine. Probabil în acelaşi fel în care două săptămâni am parcat în parcarea profesorilor fără să cred vreo clipă că mă va întreba cineva cu ce drept. Ei sunt de vină. Au barieră. Au ridicat-o mereu. Azi m-au întrebat unde mă duc. Noroc că eram adormită aşa că nu am avut timp să fac faţa aia de şocată. Normal că i-am turnat o minciună, doar nu era să mă duc la parcarea comună, chhh. Dar fiind adormită, am fost şi impasibilă. Aşa că nu s-a citit nimic pe chipul meu. Mă rog, când am plecat, după vreo patru ore, am simţit aşa o jenă, dar mi-a trecut repede. De ce mi-a trecut? Cum de ce? L-am lăsat pe colegul meu la redacţie. Adică în centru. Normal, azi s-au găsit oamenii muncii să schimbe capacele de canal. Aşa că majoritatea străzilor erau mai mult decât aglomerate, circulaţie deviată, etc. Semnalizam să trec pe banda din stânga şi mergeam încet cu ochii în oglinda laterală, nu l-am zărit pe domnul care a oprit în faţa mea, adică a parcat, neregulamentar, în mijlocul străzii. Nu, nu am dat, dar asta că a avut el noroc. Am văzut imediat după ce a trecut nenea ală din spate iar eu m-am băgat pe banda propusă. Colegul meu, transpirat, zice: „Ştii că ai fost la un pas, nu?”. Dap, ştiam.
Am ajuns acasă şi mi s-au întâmplat mai multe lucruri consecutiv. Da, am zis că dorm. Credeţi că am apucat? Nu, nici vorbă. Două lucruri bune mi s-au întâmplat. Pentru unul i-am spus Cellei că o iubesc 😀 Dar momentan nu vă dezvălui. Adică nu până nu e totul bătut în cuie. Dar în principiu… 😀 Da. Apoi, ca un om normal, m-am întâlnit cu finii şi până la şapte nu am mai văzut casa, patul, masa. Dar a fost relaxant, după o veste cam prea bună, trebuia să îmi consum energia. Desigur, aş fi preferat să dorm, dar şi aşa a fost bine.
Mâine ce fac? Treabă. Pe lângă faptul că trebuie să dau gata un scenariu, adică un episod, cincizeci de minute, ştiţi, da? Trebuie să fac şi franceză pentru drept. Asta e altă poveste. Normal că nu v-o spun. Nu, nu e secretă, dar nici interesantă. În principiu cam asta mâine, dar se vor mai ivi, probabil exact când voi dori să pun capul pe pernă 😆 Aaa, era să uit. Vineri plec la mare. Domane fereşte, nu vă ambalaţi, merge şi laptopul. Doar avem internet şi putem comunica imediat după ce apune soarele, că nu mă las dusă aşa. Când e soare, e soare nene 😀 A, nu ştiţi că sunt obsedată de soare? Şi asta în partea a doua. Adică joi, mâine vin cu Hribul aşa cum am promis. Cred că pe seară. Aşa că aveţi ce aştepta pentru că o să vă loviţi de o părere revoluţionară 😉 Dap, am întâlnit şi români care scriu mai bine ca mine. Normal, tot eu sunt cea mai bună, dar să nu mai spuneţi 😀
Somn uşor! Eu cred că sunt în picaj….