O mamă

Ea e mama. Da, mama mea. Da, aşa arată. Azi a fost ziua ei – nu, nu e nevoie să-i uraţi nimic, i-am urat eu destul. A ajuns la jumătatea secolului vieţii ei. Şi nu, nu suntem genul acela de femei care să ne ascundem vârsta. Nici una. Atâţia ani avem de la Dumnezeu, cu atâţia defilăm. Nu suntem nişte ruşinoase.
Şi uite cum îmi amintesc. Hehe, eram mică, să zic cinci sau şase ani, şi eram la mare. Mama stătea întinsă pe cearşaf, nu prea erau pe vremea aia şezlonguri, deci cearşaf. Eu alergam de colo, colo – Doamne, ce energie aveam. Habar nu am ce am găsit sau văzut sau auzit, oricum, ceva a fost. Aşa că încântată, o strigam pe mama din depărtare:
– Madame! Madame!
Mama se ridică tacticos de pe cearşaf şi în toată plaja aia, plină de lume, urlă:
– Madame e mă-ta, eu sunt doamnă!
Ok, toţi din jur au fost pe jos de râs. V-am spus asta pentru a vă da seama cam care a fost relaţia mea cu mama de-a lungul timpului. Da, nu s-a schimbat. Ea e tot nebună, eu şi mai şi că am luat de la doi.
Aşa că ieri o sun şi îi zic:
– La mulţi ani! Să trăiască fi-ta.
– Da, zice ea, că şi pe mine şi pe mama ne-a uitat Dumnezeu pe aici.
În fine, îi explic eu că pentru mă-sa e valabil, dar nu şi pentru ea. Şi când te gândeşti că baba, nu baba de mama, baba de mă-sa, la optzeci şi cinci de ani, se ţine mai bine ca mine şi prin câte a trecut săraca, că de atâtea ori ne-am pregătit cu ce se pregăteşte… în fine, astea sunt detalii.
Aşa că printre una şi alta îi zic mamei:
– Şi fă-ţi cadou încă un copil, că o ieşi mai bun ca primul.
– Păi da, că dacă fac unul acum iese schizofrenic de tot, tu eşti doar jumătate.
Oh, ce drăguţă e mama. Deci şi-a dat seama. Şi până acum nu a zis ea nimic, dar nimic? Şi eu care credeam că sunt un om normal. Doamneee…
Din una în alta mama îmi spune câte – patru – genţi a primit ea super mişto. Una dintre ele, roşie, de piele, beton armat. Baba, adică mă-sa, puse ochii pe geantă. Mama dă repede fuga la magazin şi îi cumpăra alta, nu la fel, că na, aia era unicat.
Baba: Păi da, dar nu e ca a ta 😀
Da, şi vă întrebaţi cu cine să semăn şi eu. Să nu vă mai spun de tata şi neamul lui de genii nebune. Acolo nu are rost să intrăm în amănunte, ne-am complica viaţa. Oricum, pe unsprezece sunt iar naşă, la vărul meu primar, aşa că baba, adică mă-sa, se pregăteşte temeinic. Îşi alege baba toaletă şi ce mai credeţi voi… o togă… O, Doamne, e de belea. Şi cică eu sunt naşă. Păi să cunune ea 😀 Evenimentul va avea loc la Alba Iulia, cu maestru de ceremonii. Rahat. În fine, asta nu e treaba voastră.
La mulţi ani, mamă! Să îmi mai trăieşti încă pe atât şi tu şi mă-ta, că eu cu cine să mă hlizesc 😆
 

 

Reclame

De vorbă cu maşina

Exagerez acum, discuţia a avut loc între mine, maşină şi bunica. Azi am fost să-mi duc bunica la ţară. Înapoi, are optzeci şi cinci de ani, dar arată pe la şaptezeci. Mintea îi merge brici, dar nu e ea prea obişnuită cu tehnologia, că doar s-a certat o oră cu robotul telefoni, explicându-i că ea e femeie bătrână şi nu înţelege ce vrea.
Eu, normal, având comandă vocală, am devenit o puturoasă. Aşa că nici măcar butoanele de pe volan nu le mai folosesc. E greu, ce ştiţi voi. Ştiţi cum e să mişti degetul? Hehe, greu, greu, vă spun eu. Şi aşa trebuie să-mi mişc mereu picioarele, să nu uităm nici de mâna dreaptă, că na, nu poţi băga în viteze cu piciorul. Aşa că celelalte comenzi le dau din gură.
După ce am ascultat Bizet, vreo şase cd-uri, şi o lua de la capăt. Am zis: gata! Aşa că îi zic maşinii:
– Radio On!
Ea, maşina, care nu a priceput prea bine, zice:
– Conditioner off!
Eu: Vacă proastă! Radio On!
Ea: Radio On.
Şi radioul începe să cânte.
Bunica: aşa o cheamă pe ea?
Desigur, eu depăşisem momentul, aşa că nu pricepeam care ea.
Eu: Pe cine, mă, să cheme aşa?
Bunica: Pe maşină.
Eu: Aşa cum?
Bunica: Păi aşa cum ai zis înainte.
Eu: Radio On?
Bunica: Da.
Mi-a venit să râd. Ce să-i explic, nu avea rost.
Eu: Da, aşa o cheamă.
Bunica: Mi-am dat seama, că tot aşa a zis şi ea. Ştie cum o cheamă.
Eu: Mda, uneori se prinde.
După vreo zece kilometrii mă plictisesc de postul respectiv, aşa că ţip la turbată:
– Change post!
Maşina: Change post!
În fine, toate bune, dar peste zece minute…
Maşina: Change post!
Hmm, zic eu în sinea mea, dar o las în treaba ei. După alte zece minute, istoria se repetă. Mă enervez pe ea şi îmi zic că îmi pot deplasa şi singură mâna. Aşa că îi zic:
– Sleep.
Dar povestea se repetă. Ea îmi tot zicea la câte un interval de timp că „Sleep”.
Bunica: Dar ce face acum? Ce tot zice?
Eu: Las-o că e bolnavă cu capul.
Pun mâna pe telefon, căci nici nu se punea problema să-i dau comandă să sune şi sun la un nene de la Honda. Îi explic eu ce face dementa. Iar el, cu gingăşie, îmi spune:
– Aţi apăsat de două ori sau de mai multe pe buton înainte de-a activa sistemul vocal, iar ea are impresia că trebuie să ia mai multe comenzi. Vă rog să-i spuneţi Setup şi Exit, apoi să activaţi butonul printr-o singură apăsare, nu mai multe.
Am făcut. Şi a mers. Maşina a tăcut şi a executat cuminte toate comenzile vocale. Fără să mă mai enerveze.
Bunica: Acum ce face?
Eu: Am trimis-o la culcare, era obosită.
Bunica: Păi, săraca, la cât a mers. Dar tu cum te mai întorci acasă dacă ea doarme?
Eu: O să accelerez încet, să nu o trezesc.