Un om şi-un câine

Acelaşi semafor, unde sufletele se pierd, dispar, parcă înghiţite de traficul infernal sau de asflat. Suflete, oameni, fiinţe, suflete care trăiesc din tristeţea lor şi se hrănesc cu agonia noastră. Ei mai neajutoraţi, noi mai grăbiţi, fără să le dăm atenţie, pentru că se schimbă culoarea şi trebuie să pornim pe drumul nostru.

Şi totuşi, eu i-am văzut. Au fost acolo, unul după celălalt, parcă încadrându-se în peisaj, mai întâi omul, apoi câinele.

Povestea omului pare să înceapă o dată cu a mea. Vremuri grele pentru toată lumea, dar lumea lui se prăbuşea. A mea, în schimb, era la început şi, ca orice început, a fost anevoios, mai mult pe brânci decât în picioare.

Eram doi stundenţi, Xreder avea un job plătit cu şapte sute de mii, din ăia vechi. Puţini şi atunci, puţini şi acum. Eu aveam o bursă trimestirală de opt sute de mii. Plăteam jumătate la întreţinere, dar şi aşa erau prea mulţi bani pentru noi. Nu ne descurcam. Ai noştrii ne ajutau cum puteau, dar posibilităţi prea mari nu erau. Pur şi simplu a fost o criză financiară pentru toată lumea în acea perioadă. Şi totuşi, aveam un hârb de dacie care scotea fum, dar îl târam după noi, de ce să nu o facem? Atunci l-am văzut prima oară, la acel semafor. Curat, îmbrăcat ca un om obişnuit cu o plancartă în mână: „Nu cerşesc, doar vă cer ajutor. Sunt bolnav de leucemie şi am nevoie de o sută cinzeci de mii de dolari pentru a face un transplant în Viena”. Mi-au dat lacrimile, i-am dat ultimii bani din buzunar, iar el ne-a mulţumit cu cerul şi cu pământul. Apoi, a dispărut. Un timp.

Între timp ne-am luat cielo, lucrurile stăteau mai bine în partea financiară, cu toate că blestemata aia de maşină mânca toţi banii pe care reuşeam să-i strângem. Am vândut-o şi, într-un exces de zel, am trecut la opel vectra model nou. Plăteam la ea cât nu aveam salariu, dar am fost ajutaţi să ducem leasingul la bun sfârşit. Ei bine, atunci a reapărut bărbatul bolnav. Am oprit şi l-am întrebat de unde este. Am aflat că era din Bucureşti şi că mergea prin toată ţara să strângă bani. Mai avea nevoie de patruzeci de mii de dolari. I-am dat atunci nişte bani, nici mulţi, dar nici puţini, el nu a vrut să-i ia, pentru că şi-a amintit de noi şi ne-a spus că i-am mai dat. Până la urmă nu a avut de ales, am insistat.

L-am văzut zâmbind cu lacrimile tremurându-i în colţul ochiului. Apoi, a dispărut cu totul. La scurt timp, i-a luat locul un câine. Stătea exact acolo, privind în gol maşinile, strada, oamenii. Nu îl interesa nimeni anume. Nu deranja pe nimeni şi nu era deranjat de nimeni. Îl vedeam zilnic. Stătea ca o statuie şi aştepta sau spera. Într-o zi i-am luat mâncare şi apă şi m-am dus să-i dau. Dar a refuzat, am văzut în ochii lui o tristeţe letală. M-am simţit ca un sâmbure în lumea asta mare. Nu ştiam cum aş putea ajuta animalul ăla, pentru că nu înţelegeam ce aşteaptă, ce speră. M-am chinuit să-l conving să vină cu mine. M-a privit recunoscător, dar a preferat să rămână. A dispărut şi el în cele din urmă.

Acum, zilnic, trec de două sau trei ori pe lângă acel semafor. Şi, de fiecare dată, mă gândesc la ei: un om şi un câine. Încerc să îmi păcălesc mintea spunându-i că ambii sunt bine, trebuie să fie bine. Şi totuşi, câte speranţe, câte aşteptări a înghiţit acel semafor? Câte poveşti a aflat? Până la urmă, om sau câine, tot suflete sunt. Suflete ce şi-au lăsat speranţele lângă un semafor. Iar eu mă întreb dacă am să aflu vreodată ce s-a întâmplat cu ei.

Un suflet

M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre asta. Atunci era prea recent, acum e mai bine, dar, în sufletul meu, tot prea recent este. V-am povestit despre Rex, căţelul blocului cel bolnav. Un căţel de milioane. L-am dus la doctor, i-am făcut perfuzii, una, alta, începuse să-şi revină, dar eu tocmai plecam la bulgari. Nu puteam lăsa câinele afară fără îngrijiri medicale, aşa că am vorbit la biobază să îi facă analizele şi să-l ţină internat până mă întorc. I-am lăsat maşina unui prieten, pentru că nu oricine vrea să-şi murdărească maşina şi să-i pută a câine. Aşa că l-am rugat pe prietenul meu să ia câinele şi să-l ducă la medic, să-l interneze. Zis şi făcut. Eu am plecat pe drumul meu, câinele pe drumul lui.
Am sunat sâmbătă, era la ecograf. Am sunat duminică, era la perfuzii. Luni nu am mai sunat, mi s-a spus că voi fi sunată dacă e vreo schimbare. Apoi, marţi dimineaţă mă sună dadaca lui Piţi.
„Te-am sunat să-ţi spun că Rex a murit”.
Mi-a stat inima în loc. Abia muşcasem dintr-o bucată de pepene. Mi-a rămas în gât, s-a topit prea încet, cu ghionturi.
„Merci că m-ai pregătit”, m-am răţoit eu. „Puteai să îmi spui şi tu mai pe ocolite”.
Ea a înghiţit în sec la rândul ei.
„Dar Piţi e bine”.
Îmi ţiuiau urechile, nu mai auzeam bine. Apoi, lovitura de graţie:
„A fost otrăvit”.
Lumea mea s-a năruit. Era cel mai bun prieten al meu. Înţelegea tot ce îi spuneam. Îmi cunoştea maşina de departe şi ieşea în întâmpinarea mea. Dacă plecam la pas prin cartier, venea după mine, oriunde. Mă apăra de oricine.
Sufletul meu s-a rupt în două atunci. I-am spus lui X, apoi, grăbită, m-ar retras în cameră să îmi iau costumul de baie, dar, de fapt, aveam nevoie să-l plâng.
Am făcut tot ce e omeneşte posibil pentru a-l salva. M-am şi rugat pentru el, cu toate că nu ştiu dacă e bine să te rogi pentru câini, dar el era ca un om pentru mine, era pata aia de bucurie de care aveam nevoie când veneam acasă. A fost singurul care m-a acceptat aşa cum sunt, cu bune, cu rele, cu crezurile şi necrezurile mele. Pentru el nu conta cum sunt, conta doar că sunt. Îi urăsc pe cei care l-au otrăvit. Nu le mai doresc nimic. Aş fi prea dură sau, poate, aş cădea în acelaşi păcat dacă le-aş zice vorbe de ocară. Nu ştiu, dar ştiu cert că Rex îmi lipseşte în fiecare zi când mă întorc acasă. Ştiu că nu mai am cu cine vorbi. Piţi nu se uită în ochii mei. Nu mă înţelege, cu Rex era altceva. Dar s-a dus. S-a dus din răutatea şi invidia oamenilor. De asta îmi pare cel mai rău.