Proxemica

pisoi

Încep prin ai ura la multi ani, viaţă lungă şi fericită, lui Ion Borgo! Să ne trăieşti o mie de ani! La mulţi ani, Vania! La mulţi ani tuturor celor ce-şi serbează ziua numelui. – Nu, nu e şi ziua mea!

 

Sigur că postul de faţă nu are nici o legătură cu titlul, dar asta face totul mai interesant. Înainte de-a spune ce mi-a trecut prin cap, vreau să lămuresc clar două lucruri:

1.                          Boc e un dobitoc, care îşi bate joc de tot ce a dat ţara asta mai bun, doar pentru că lui nu i s-a tradus niciodată o piesă de teatru.

2.                          Atâta timp cât punem botul pentru marinar şi dobitoc, ne vom duce dracu’ şi fără criză financiară.

 

 

Proxemica se referă la apropierea dintre persoane. Cum, persoana, trebuie să fie lângă tine ca să vorbim despre proxemică, noi nu despre ea vorbim 😀

Nu ştiu cât de lung va fi postul ăsta. Vom vedea. Vreau să lămuresc ceva la început, nu sunt supărată pe nimeni, doar dezamăgită de mine. Aşa că am decis în virtutea inerţiei să mă retrag un timp după net. Mă rog, atâta timp cât Trexel, de unul singur, va duce la capăt foiletonul, veţi mai avea ce citi, altfel, doar dacă îmi vine vreo idee, ceea ce şi mie mi-ar fi greu să cred. Şi nu orice idee, una măreaţă. Dar s-a dus vremea ideilor măreţe, aşa că voi termina un puzzle de o mie de piese, înainte să mi se mai întâmple ceva cu adevărat măreţ. Cum va dura cel puţin o lună treaba asta… presupun că despre asta e vorba.

Mă gândeam, nu ştiu dacă seria „Dinastiile” va ajunge până la capăt, dar, dacă o va face, va fi şi ultimul lucru pe care-l voi publica. – Şi iarăşi, nu are legătură cu nimic anume -. Ar fi trebuit să o fac de atunci, dinainte de-a mă suna Voicunike, dar iată că n-am avut suficientă tărie. E vina lui că m-am reapucat de scris 😀 – glumesc.

Sigur că voi mai fi pe net, doar nu credeţi că o voi lăsa vreodată pe Crina singură în gura lupilor… nuuu, pentru ea vă tai pe toţi, bucăţi, bucăţi 😀 Un merit mare a avut blogul ăsta în aproape doi ani de existenţă: mi-a adus mulţi prieteni. Nu o să-i enumăr după un criteriu anume, o fac doar pentru a le spune că ştiu că îmi sunt prieteni, iar asta nu se va schimba niciodată cu blog sau fără: Crina, Cella, Corina, Isabella, Maria Barbu Ion Borgo, Simona Ionescu, Kmi, Bebe, Voicunike, Omu’,  Octavpelin, Vania, Nea Costache, Trexel şi, îmi place mie să cred, Bogdan Hrib. Sigur, sunt şi oamenii care au crezut cel mai mult în mine. Bine că au crezut ei, că eu m-am lăsat de sportul ăsta 😛

În ultimul timp m-am mai bucurat de câţiva tineri prieteni: Shauki, Silvana, Ştefan (el e mai vechi), Mihai… Îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva, aştept să fiu trasă de urechi, adresa mea de mail o ştiţi, aşa că nu vă opriţi.

Au mai fost oamenii pe care i-am îndrăgit de cum i-am cunoscut: Darius şi Chinezu. Ei n-au nevoie de o prezentare specială, pentru că sunt speciali. Doamne ce-am mai râs 😆 Păcat că n-am reuşit să intrăm şi noi într-o librărie 😉

Ar fi mai mulţi de amintit, dintr-un motiv sau altul, dar m-aş lungi prea tare şi, ţinând cont că m-am trezit la ora şase – da, da, să bată clopotul – cred că mă voi întoarce înapoi în pat 😛

Decizia mea nici nu o voi explica şi nici nu vă voi lăsa să o comentaţi. Nu am nevoie nici de „te rog”, nici de „ bine ai făcut”. E a mea. Atât cât mă va ţine ea. Oricum, nu am nevoie de blog pentru a-mi vizita prietenii, chiar dacă pe unii dintre ei doar virtual. Şi nici pentru a ţine legătura cu ei. Mai avem şi mess, mai avem şi telefoane şi alte mijloace.

O să vă întrebaţi de ce nu şterg blogul. Pentru că îmi e teamă că voi semăna prea mult cu Vania 😆 Nu, nu, n-are legătură. Pentru că, aşa cum ştiţi, nu îmi voi mai recupera adresa când mi-or intra minţile în cap, aşa că, după cum am spus, dacă Trex nu are de gând să scrie în continuare la foileton, atunci trebuie să aşteptaţi „Ziua în care se va sfârşi pământul” 😀

„Dinastiile”, de asemenea, mâine va avea parte de ultimul articol. Pentru cei interesaţi de lansări, dacă vor mai fi, sunt sigură că veţi afla şi din alte surse. Cu privire la articolul de mâine nu vă spun decât atât, ce am avut de spus, am spus în privat, restul, dacă veţi avea chef, veţi spune voi acolo unde vă voi indica, dacă nu, nu.

După ce voi termina Bibliotecarul, singura carte pe care o voi mai scrie, va fi în colaborare cu Trexel şi, desigur, va fi o poliţistă. Vom vedea mai exact atunci când va fi cazul. Adică vom vedea noi doi, că n-am de gând să mai împărtăşesc nimic din ceea ce fac pe planul ăsta. Adică, oricum, v-am cam spus tot: Dinastiile – asta dacă editura nu va renunţa la ele; Bibliotecarul, pentru că nu îmi place să las lucrurile neterminate şi o carte în colaborare pentru că eu cred că Trexel merită şansa asta. Poate, cine ştie, între timp mă angajează Denis ca agent şi m-am scos din criză 😀

 

Ok, deci sunt în pauză, în pauză de orice, dar mai ales de gândit. Şi ca să termin pe un ton dramatic: „Să trăiţi bine!” Hă, hă, hă… Împuşcă-te!

Reclame

Două puncte

Voi începe cu oamenii, cu prietenia, cu suflete etc. Voi continua cu Problema Neagoe, nu de alta, dar am de dat nişte replici. Dar să le luăm în ordinea importanţei.
 
I
 
Era cu o zi înainte de plecarea mea la bulgari. O zi destul de grea pentru mine. Anunţ pe blog cu o zi în urmă că plec la Bucureşti şi că Cella şi Crina vor rămâne pe baricade, Vania fiind plecat. Dimineaţă mă sună Mana, îmi spune că a citit pe blog că merg la Bucureşti. Îi spun că aşa e, că mă duc la doctor. Ştiind programul ei de lucru îi spun că e posibil să ne întâlnim chiar când iese ea de la muncă, destul de târziu aş zice eu, dar deh, Piteştiul e altfel. Mi-am calculat eu timpul cu doctor, cabinet, consultaţie etc. Aşa că am ajuns la concluzia că aş putea. Îi spun că o sun când ies. Sperând să termin la timp, până să ajungă ea acasă.
Aşa am făcut. Am terminat chiar cu douăzeci de minute înaite să termine Mana munca. Eram supărată, bulversată. L-am şocat pe X cu vreo două mii de lacrimi, că eu nu prea plâng. Nu plângeam de ce mi-a spus doctorul, ci de durerile mele sufleteşti, care, dracu’ ştie cum, tocmai atunci s-au găsit să explodeze. Am plâns până la Plaza. Cred că X nu mai ştia ce e cu el, cu mine nici atât. Îmi zice: „Vrei să te vadă Mana plânsă?”. Îi zic că nu îmi pasă, o mai fi văzut oameni plânşi. Dacă eu am chef să plâng, doar nu o să mă bată Mana, păi nu? Sigur nu. Apoi mă sună Mana şi îmi spune că a ajuns la locul cu pricina. Mă întreabă ce ne comandă. I-am spus. Atunci mi s-a părut ceva straniu, ca şi cum Mana ascundea ceva. Mi-am amintit că în timp ce eram în cabinet mi-a sunat telefonul. L-am închis repede, fără să văd cine e. Am căutat şi am văzut că era Vania. Am sunat-o iar pe Mana şi am întrebat-o cu cine e. Ea tot evita să îmi răspundă. Ok, m-am prins. I-am spus lui X: „Opreşte la Peco să-mi iau nişte şerveţele umede că mi-a curs rimel pe faţă”. „Parcă ai zis că nu îţi pasă”, mi-a zis el.” Păi… de Mana nu mă feream, dar Gabi şi Vania sunt acolo. Nu pot încărca tot poporul cu nevrozele mele”.
Am ajuns şi la Plzza, mastodontul cum îi spune Gabriela. Am văzut-o pe Mana în picioare, vorbind cu cineva. Nu am văzut cu cine, nici nu mă interesa prea mult, căci privirea mi s-a oprit pe Gabriela. Ştiam că e cam de-o vârstă cu mama, dar nu puteam să nu mă mir cât de bine arată. Am zis că o fi lumina de vină, faptul că eu am ochii împăienjeniţi. Dar când m-am apropiat, mi-am dat seama că e şi mai frumoasă. Şi da, e de o vârstă cu mama, mi-a confirmat. Caldă, zâmbăreaţă, cu toate că problemele ei sunt destul de grave, am văzut în ea un optimism greu de descris. O priveam şi mă întrebam: „Dacă femeia din faţa mea, cu atâtea probleme şi dureri poate râde, eu de ce dracu’ mă screm?”. Gabi, referindu-mă la caracter, e exact aşa cum mi-am imaginat-o. Plină de viaţă, ştie să treacă peste probleme zâmbind, chiar dacă, uneori, mai apărea câte o lacrimă în colţul ochiului. E minunată, vă spun eu.
Da, era şi Vania. Nu sunt sigură că transpira, dar era băgat la mijloc, asta mi-a fost cam clar de la început. Dar nu era să-mi îndrept atenţia asupra lui. Am mâncat o ciorbă împreună la Golden, păi nu? Păi da.
Oricum, am plecat cu psihicul ridicat de acolo. Am mai văzut o dată maşina Manei, iar Sorin, ca un cavaler, i-a dat prioritate. De ceeee?!!!! 😛
Asta înseamnă să te întâlneşti cu oameni care au sufletele deschise. Te încarci şi tu, iar asta e minunat.
 
II
 
Cu referire la articolul despre Cristian Neagoe. Eu nu îl pot considera un tânăr talentat. Scuzat să-mi fie, dar căcănării din ale pot scrie şi eu. Cu mai multă pasiune dacă îmi pun mintea. Dar nu îmi permit să mă stric chiar în halul ăsta. Pe lângă faptul că mama m-ar bate cât sunt de mare. Vorba Cameliei, sper doar ca copilul lui să citească şi să fie la fel ca el, să vedem, îi place?
Despre discuţia care s-a iscat pe marginea articolului. Ei bine, eu sunt mai comunistă. Lucrurile pentru mine sunt într-un anumit fel. Respect şi părerile contra, atâta timp cât sunt civilizate şi atâta timp cât nu se încearcă a-mi schimba mie părerea. Sunt mare, judec singură. Mulţumesc că încercaţi să mă faceţi să gândesc. Dar nu am nevoie. Asta-i viaţa. Nu am să accept niciodată că acel om e scriitor. Nu am cum, m-aş umili pe mine ca om înainte de toate. Deci, să ne înţelegem: părerile voastre sunt ale voastre, dar nu încercaţi să le schimbaţi pe ale mele, mai ales prin limbaj vulgar şi ironii cretine. Până acum am tăcut, dar pot la fel de bine să-mi scot şi colţii. Să fim serioşi, e părerea mea şi am dreptul la ea. Nu vă convine… sunt şi bloguri care-l laudă. By!

Prin ochii mei

Bulgaria am văzut-o ca pe o românie mult mai necivilizată. Mult mai înapoiată şi cu mult mai puţin bun simţ. Pe lângă faptul că am aşteptat câteva ore să fim cazaţi, camerele chhh, şi avea patru stele. Poate două jumătate să-i fi dat. În schimb, mare şi piscina mi-au plăcut. Toate scumpe. Şi toate chiciuri. Nimic nu merita cu adevărat. Mai puţin pozele de epocă şi codiţele împletite. M-am împletit şi eu pe jumătate de cap, dar momentan nu am poza cu noul meu look. Ce să zic, nu-i mai bine ca la noi, cel puţin, patru stele cam sunt trei jumătate, în nici un caz două. Mâncarea destul de hmmm, mă rog, pe mine nu m-a încântat nimic, pentru că atunci când intrai în restaurant puţea atât de rău a mâncare că mi se apleca instantaneu. Dar am mâncat pepene. Până când un copilaş a început să bage în gură cuburile de gheaţă şi să le scuipe înapoi. Desigur, plin de români, ţărani, dar din ăia de te fac de râs de îţi vine să îţi iei picioarele la spinare. Nu ştiu dacă mi-a fost bine sau rău. Cert e că m-am înnegrit şi, până la urmă, asta mi-am dorit.
 
P.S: Le mulţumesc celor de la Bookblog pentru un nemeritat loc 20 la siteurile de cultură. Nu ştiu dacă am un site de cultură. Încerc, dar nu sunt sigură. Cred că Vania şi Gabriela meritau un loc în faţa mea. Dar vă mulţumesc şi voi încerca să fiu mai bună pe viitor.

 

 

 

Acestea fiind spuse, să dăm nişte cadouri.

 

 

 

Pentru Cella, aripi de libertate

 

 

 

 

 

Pentru Vania, o fântână cu vin alb 😀
Pentru Mana, în apropierea concediului ce va veni
Pentru Nicu, nu-i răsărit, dar e o dimineaţă mohorâtă
Pentru Maria, un strop de munte, un strop de mare şi un strop de libertate

Pentru Corina, stropi de fericire

 

 

 

 

 

 

Pentru tata Borgo, un strop de apă împletit cu mult, mult soare

 

 

 

Pentru Kmi, o noapte luminată

 

 

 

Pentru Crina, nisip cu scoici şi mare. Brăţări nu am găsit 😛

 

 

 

 

Pentru Gabriela, stropi de fericire şi de inspiraţie

 

 

 

Pentru Cora, o mică oază de verdeaţă

 

 

 

Pentru Sibilla, puţină dragoste împachetată în fire de
nisip

Pentru Laura, tot stropi de fericire

 

 

 

Pentru Cristal, un albastru al bucuriei

 

 

 

Ţin să menţionez că nenorocirea asta a pus pozele în ce ordine a dorit, dar în fine, fie, le-am luat deja de două ori de la capăt.
Sper că nu am omis pe nimeni.
UPDATE:

 

Pentru Micutzu, piscina de sub cascadă

Pentru Ştefan, presupunând că s-a săturat de mare, gălăgie, aglomeraţie, un munte liniştit plin de case

 

 

 

 

 

Cata tag-ul :)

Când zici că te bazezi pe Xreder pentru o poză cu marea, nu îi merge siteul. Mă rog, aşa că ne adaptăm. Pentru că Cella mi-a amintit că nu am zis nimic de mare, am vrut să vă dau o originală, dar aşa, vă dau ce am. Tot Cella mi-a amintit că m-am lăudat că vă povestesc cum a fost la mare. A fost ca dracu’, ce să zic. Mă rog, era vânt cu soare. Moment în care pielea se bronzează cel mai bine, doar că eu nu sufăr frigul, aşa că am renunţat. Cu toate astea, tot m-a prins. M-am gândit să îi fac o vizită lui Ştefan sau lui Arhi şi soţiei lui. Mă rog, vizită, să le dau o întâlnire. Dar, până la urmă, am preferat să dorm. Nu cred că ei s-ar fi deplasat până la mine.
În zilele astea am avut timp să mă uit pe mai multe bloguri. De obicei mă uit pe mai multe, nu prea comentez eu pe toate. Nu că aş fi fiţoasă – dar sunt – ci pentru că, de multe ori, habar nu am ce să zic. Crina, Vania, Omu’ şi Mana, mă acceptă şi în afara subiectului, dar la ceilalţi nu îndrăznesc să o iau pe câmpii, aşa cum sunt eu obişnuită.
A, aţi constatat că atunci când scriu nimic am foarte multe commenturi? Şi că atunci când zici lucruri importante, trag de comentarii? Ăsta era un P.S 😀
Azi am decoperit o chestie misto. Filomela rulzzz, mă rog, dacă o citiţi veţi descoperi şi voi ce am descoperit eu. Cu această ocazie, îi supun spre atenţie domnului Hrib povestea cu pricina 😉 Sunt subtilă, ştiu.
Pentru că am primit mită, să dau şi nişte linkuri. Acum, sper să nu vă supere comentariile, dar vă spun cam ce aş vrea eu de la voi.
Kmi, aş vrea să nu te mai speli pe dinţi. Icrele alea negre costă prea mult 😀
Radu, uneori, sincer, aş vrea să scrii mai mult. Fi mai rău, mai analist, că de putut poţi.
Cristal, tu eşti cum trebuie, nu prea am ce să-ţi spun. Eşti ok aşa cum eşti.
Sibilla, uneori aş vrea să traduci ce spui în sârbeşte.
Acum să nu credeţi că iau tot blogrollul la rând. Unele linkuri nici nu ştiu sigur de ce sunt acolo. În fine, cum ziceam?
Da, Laura, chiar mă gândeam că nu mai ştiu de multişor ceva de ea.
Şi ca o legătură subtilă: Hello, pisoi. Şi de la tine aş vrea să vorbeşti mai mult despre tine.
Cora, cum îi spuneam pisoiului. Uneori, oamenii, simt nevoia să te cunoască pe tine. Pe Pescăruş îl ştim. Dar cine e Cora? Poate ne spui două trei vorbe.
Ah, să nu uit. Azi am descoperit blogul lui Mihai Mălaimare. E foarte fain. Chiar foarte. Nu ştiu cum de mi-a scăpat.
Hey, îmi aduc aminte că atunci când am început cu blogul, primul link a fost către Horia. Mamăăă şi a trecut anul şi am uitat să-mi sărbătoresc blogul. Trist. Am început să uit şi când e ziua blogului. Oricum, s-a dus. Plus că l-am mutat de l-am zăpăcit. Ce mai contează. La anu’.
Cred că următoarea persoană pe care am cunoscut-o, a fost Maria. Mă rog, după ce ne-a îmbuibat cu icre negre, o să zic că a fost prima 😀
Din blogosferă îmi mai place Micutzu. Uneori e super cinic, ceea ce mă distrează.
O, Doamne, mâine o să aud: „pe mine m-ai uitat”. Mă rog, mă gândeam şi la scriitori, dar lor le dau link altă dată. Până una alta, puteţi consulta lista. Nici eu nu mai ştiu ce să zic. Mă rog, ca şi azi, nici nu aveam ceva interesant de spus.
Fiind duminică, o să fiu în plimbare. Aşa că vă las să vă certaţi pe linkuri. Vă daţi seama că pe mulţi v-am omis pur şi simplu. Despre alţii, chiar nu am ce să spun. Ar mai fi foarte interesant la Mordechai. Mă rog, e chiar foarte interesant. Păcat că nu ajung eu mereu acolo. Că na, nu dispun chiar de tot timpul din lume. Plus că scrie foarte mult. Mi-ar fi greu să mă ţin după el. Mă rog, mai sunt. Nu îmi amintesc acum. Sunt şi oameni pe care nu îi am în blogroll. Că nu îi pot ţine pe toţi, că nu vreau să ajung ca domnul Chinez şi să mă întreb cui să-i fac vânt şi cui nu. Zău aşa. Şi aşa sunt câţiva pe care nu îi vizitez nici măcar o dată. Dar asta e altă discuţie.
Deci, e duminică şi sunt plecată. Vă las să vă certaţi pe link. Cine dă mai mult apare şi luni. Cine nu, nu mai apare. Pe cine am omis o să mă ierte. Pe cine nu, nu o să mă ierte. Ce ştiu eu. E unu noaptea şi vorbesc prostii 😀
 

 

 

Intalnire cu un geniu

Plăcută întâlnirea, da. De mult nu m-am mai dus la o întâlnire atât de deschisă. Mă rog, cu inima deschisă şi asta nu înseamnă că am fost operată pe cord. M-am întâlnit cu Vania, cum unde? La Golden Blitz. Care, contrar aşteptărilor, nici chiar lui nu i s-a părut un local de fiţe. Mie nu mi s-a părut niciodată. Dar vara e frumos pentru că e plin de verdeaţă şi poţi sta liniştit pe terasă care e mai mult o pădure. La ora aia nu era nici dracu’, doar un adormit de ospătar. Aşa că am putut abera în linişte.
Vania e la fel ca pe mess, pentru cei care-l cunosc astfel. E un personaj inedit şi da, râde. E jovial, plin de tinereţe. Şi îl contrazic pe Chinezu, nu a vorbit numai el. Bine, mi-a zis şi Gabriela: „nu-l lăsa doar pe el să vorbească”. Aşa că nu l-am lăsat. Normal că am bârfit-o pe Crina, doar nu credeaţi că avem ceva mai bun de făcut. Şi pe Kmi, să fim sinceri. Am pomenit-o şi pe Cella. Logic, doar nu scăpa nebîrfită. O fi scăpat cineva? Nu. Pe Maria, da. Da, da, te-am bârfit în lipsă 😀
După cum vedeţi, întâlnirea a fost fructificată la maxim. Şi Vania chiar zice „futu-i”. Am şi martori. Acum e clar cine ce zice? Că nu prea vă era clar de la început. Am făcut-o şi pe asta, na. A, da, desigur, nu am pus la cale nici o crimă oribilă. A rămas s-o mestecăm tot pe mess.
Şi ce să vă mai spun? Nu mai ştiu ce. Vania încă e un geniu neînţeles, dar e un geniu. Şi îi stă bine cu geanta roşie 😀
Acum iar am treabă, aşa că o să îmi pun eu în gând amintirile zilei de azi şi o să vă mai spun şi prin comentarii. Vorba lui Xreder: „întreabă-mă tu”.
Am comis-o. Acum ştiţi, aşa că puteţi dormi liniştiţi. 😀

Între vrăjitori

Vania fuma. Fuma şi se gândea. De obicei gândea mai bine cu ţigara în gură. Doar că de data asta nu avea chef să gândească. Stătea pur şi simplu şi admira răsăritul. Şi dacă răsărea, cu siguranţă nu apunea. Nu prea înţelegea ce pune Omu’ la cale, dar nu îşi făcea griji încă. Simţise prezenţa elfei, a piticului şi a zânei. În fine, mai era o prezenţă. Una destul de complicată – desigur, vorbim despre Agriph. În ultimul timp existenţa i se complicase. Nu tu Marieta, nu tu Caius… plictisitor să mergi printr-o pădure în care copacii vorbesc şi elfii se plimbă în libertate. Dar ce putea să facă, nu avea ce face.
Ajunsese la a şaptea ţiagră, poate a opta. Nu ştia. Dar nu-i păsa. Că doar nu era pasibil de vreo boală, că nici nu se descoperiseră. Normal. Atunci apăru Omu’ însoţit de o fetişcană cu braţele pline de urzici.
– Futu-i! – se enervă Vania. Iar ne întoarcem la povestea cu lebedele?
– Nu, nu încă, zise Omu’. Mă gândeam că am putea s-o sacrificăm.
Laura mări ochii.
– Pentru? – se interesă Vania.
– Aşa, de distracţie.
Desigur, Vania se gândise mereu că e singurul vrăjitor cu ceva minte. Acum ce era să facă? Nu avea chef de lupte. Mintea îi era în altă parte. Şi copilul ăla de ce culegea urzici tocmai prin pădurea aia când ar fi trebuit să fie într-un cimitir la doisprezece noaptea?
 
*
– L-am mirosit, urlă piticul.
– Ai făcut cumva pe tine? – se interesă elfa.
Our îi aruncă o privire acidă.
– L-am mirosit pe vrăjitor.
– Pe care din ei?
– Pe al nostru.
– O fi făcut pe el, o ţinu pe a ei Crina.
Our îi făcu semn să tacă.
– Sunt pe aici pe undeva, o atenţionă piticul.
– Şi de ce vorbeşti în şoaptă? Crezi că-i sperii?
– Nu, îi şopti piticul. Mă gândeam că i-am putea lua prin surprindere.
– A.
Our ridică, disperat, din umeri.
– Nu înţelegi nimic, nu-i aşa?
Desigur, nu era nimic de înţeles.
 
*
Laura nu înţelegea ce se întâmplă. Tensiunea dintre cei doi vrăjitori crescuse, asta era clar.
– Ok, spuse Omu’, poţi participa la ritualul de sacrificare sau poţi să mori.
– La fel de bine aş putea şi să aştept, spuse simplu Vania.
– Dacă ne unim forţele… – încercă Omu’ să explice.
Vania îşi aprinse o nouă ţigară, de data asta uitându-se cu atenţie la flacăra chibritului.
– Ei bine, dacă ni le-am uni ar fi ceva, dar eu nu îmi unesc forţele cu nimeni.
Vrăjitorul suflă în flacără şi atât el cât şi fata cu urzici dispărură.
 
*
– Ai simţit?, întrebă Our.
– Ce?
– Senzaţia aia rece…
– Uite care e treaba, se enervă elfa. Dacă te trece, te rog să te duci şi să nu mai cauţi scuze.
 
Mai are rost să spun că în timp ce Vania ieşea din pădure cu Laura, Crina şi Our tot se certau? Nu cred că mai are.

 

Una, alta…

Mă gândeam că e duminică, aşa că e zi de cumpărături şi spălat maşina cu propriile mâini, în propriul ei interior. Mă gândeam că nu am chef să comunic nimic important, sper doar să-i treacă durerea de dinţi lui Vania, dacă nu să apeleze la un dentist. Colac peste pupăză, pisica vecinei mele e bolnavă, aşa că Xreder va presta injecţii. Mă rog, a fost greu, cu sentiment. „Dacă era pisica ta?, dacă nu avea cine? Dacă, dacă, dacă…”. Aşa l-am convins că pisoiul trebuie înţepeat. Mă rog, i-am spus că seamănă cu al nostru, că e botezat după al nostru. Ce mai, e finul lui Piţi.
Până una alta, mă bucur că s-a întors Mândra. I-am simţit lipsa, mai ales pe 20. Mă aşteptam să ne serbăm împreună, dar o iert, la câtă treabă a avut… Hehe, nu aş fi vrut să fiu în pielea ei.
Acum e cam târziu, la orele astea din noapte eu tot mănânc, nu am idee de ce. M-am obişnuit aşa. Să bag noaptea în mine.
Aventuri cu maşina, da, am mai avut, dar nu le pot face publice. Mă rog, fie, era să mă opresc în o altă maşină 😀 Da, noroc că era tot fiat doblo şi aceeaşi culoare, adică nu era mare pagubă. Dar iată că, totuşi, nu a fost să fie. Normal că am slăbit trei kilograme instantaneu. Păi ce crede Radu că eu chiar vreau să omor pietonii? Nuuu, eu urmăsesc maşinile 😀 Pietonii, vorba lui Horia, doar dacă îmi sunt antipatici. Altfel, treaba lor. Doar pe trecere să fie că altfel nu răspund de faptele mele. Apropo, să le spună cineva că se trece pe chestia cu dungi albe, nu pe unde le răsare lor. Ar fi mai bine şi pentru mine şi pentru ei. Că legea îmi permite să dau. Mai grav e cu copiii. Am văzut negru în faţa ochilor când unui puşti de vreo patru ani i-a scăpat mingea în faţa maşinii, noroc că eram doar în a doua. Normal, puştiul a sărit după minge. Aproape că mi s-a făcut rău. Nici nu am fost în stare să ţip la el. Nu prea înţeleg cum dracu’ unii părinţi îşi lasă copiii nesupravegheaţi în mijlocul străzii. Mai avem şi noi parcuri, una, alta. Nu e nevoie să îi lase în drum. Sau, dacă tot îi lasă, măcar să îi supravegheze. Dacă venea unul cu o sută la oră? Mai avea ăla timp să frâneze? Nu, nu mai avea. Eu aveam doar patruzeci, că abia mă pornisem. Dar şi aşa mi s-a făcut rău. Nu pot pricepe inconştineţa părinţilor. Ei chiar cred că puiului lor nu i se poate întâmpla nimic? Inconştienţi, vă spun eu. Ar trebui să îi mai educăm pe unii dintre părinţi.
În rest?, păi nimic cu adevărat interesant. Acum ies aproape zilnic cu maşina şi mă duc unde am treabă. Nu îmi mai e aşa frică. Ba chiar mai şi uit că sunt la volan cu gândul la ale mele. Bine, mai uit eu să dau şi prioritate, dar să nu mai spuneţi 😀 Şi uite aşa, eu care ziceam că nu o să mă urc în viaţa mea la volan, m-am urcat. Ce înseamnă încrederea în propria persoană.
De Our nu am chef la ora asta. Poveşti am tot spus, iar luni am examen, nu îmi mai arde de scris. Normal, încă trebuie să fac două articole trăznite. Normal că nu le-am făcut. La ce e bună ultima sută de metri? Vă spun eu, aşa se iau notele mari, pe ultima sută de metri. Păi cum altfel?
Mă întrebaţi ce s-a întâmplat. Eu care eram cu învăţatul în braţe. S-a întâmplat că am avut şi altă treabă. Da, tot aia Pro 😉 Iar acum tot aştept să îmi vină treaba. Bine măcar că vin banii, cu sau fără treabă. Asta îmi place mie la ei. Mai am şi altele, nu numai asta. Dar şi alea sunt cu nevoie strictă, nimic care să mă ţină legată de un program strict. Habar nu am dacă e bine sau e rău. În general, zic eu, e bine. Nu sunt genul care interacţionează şi nici genul căruia îi place să fie băgat în seamă. Sunt cam nesuferită, de aia şi vorbesc cu puţini oameni, presupun, la fel de nesuferiţi ca mine. Presupun, nu pot fi sigură.
Concluzia mea e că suntem oameni, fiecare în felul nostru. Mai umani sau mai puţin umani, depinde. Eu nu fac analiză pe fapte acum. Dumnezeu ştie mai bine cum e fiecare în parte. Că doar nu credeţi că mă cunosc suficient pe mine pentru a-mi da cu părerea.
Gata, până luni să nu vă aud că vreţi elfi, pitici sau vrăjitori. Nu avem şi gata. Îngheţata o dă Cella, dar presupun că mi-o va fura Ioana. Cella, două, să fie 😉